Semnificații corelate ale zilei de 25 octombrie

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Până ieri considerasem, superficial, coincidenţa prilejuită de data de azi, 25 octombrie, fie ca produsul hazardului pur, fie consecinţa unei planificări militare, fără a reflecta pe marginea acestei posibile planificări. De ce planificare? Cine are noţiuni specifice ştie că o campanie ofensivă e planificată, statele majore ale eşalonului superior ale dispozitivelor implicate, cu rol aproximativ similar cu biroul de coordonare al unei companii civile, traducând în date precise linia concepută la nivel de comandă: puncte de atins în anumiţi timpi, aprovizionare tehnico-materială, extragerea răniţilor etc. Depinde de nivelul eşalonului în discuţie dacă problema militară e una tactică sau una strategică. Strategia presupune suprafeţe mari, dispozitive la nivelul armatei sau grupurilor de armate, planificare pe termen mediu sau lung, tactica fiind mai degrabă locală.

Odată amintite aceste noţiuni generale, ne punem întrebarea dacă în cadrul ofensivei strategice ale direcţiei centrale a armatei imperiale roşii, în care, conform armistiţiului, era încadrată armata română, atingerea graniţei româno-maghiare de dinainte de diktatul de la Viena era sau nu un amănunt tactic planificat să coincidă cu aniversarea regelui şi dacă da, la ce eşalon. Iarăşi fac apel la cei care posedă noţiuni militare: răspunsul e evident: amănuntul tactic nu putea fi planificat la nivel superior celui de regiment, care este unitatea militară. În sensul că de la divizie în sus denumirea generică e mare unitate, iar de la batalion în jos se numeşte subunitate. E, deci, tehnic, posibil ca planificarea să fi aparţinut armatei române. Dar cum amănuntul avea o evidentă dimensiune politică şi cum Stalin era cel care dicta totul, e improbabil ca amănuntul să nu fi fost fie aprobat, tacit sau explicit, fie chiar sugerat de conducerea armatei roşii angajate în direcţia ofensivă. De ce? Stalin, care planificase colonizarea politică a României, după deja evident atunci victoria în război, folosea strategia tovarăşilor de drum. Urmată timp de 3 ani şi de cozile lui de topor, atunci deja Partidul Comunist Român (denumire modificată în 1943, când, din considerente politice în cadrul colaborării militare cu Aliaţii, ordonase desfiinţarea formală a Kominternului, pe timpul căreia denumirea grupusculului coloanei a 5-a imperiale fusese Partidul Comuniştilor din România). Cunoscând bine popularitatea tânărului rege, pe de o parte la nivel naţional, pe de alta în armata română, coincidenţa cronologică era convenabilă politic. Acuma sigur că rareori o campanie militară evoluează strict pe coordonatele planificate, contraexemplele depăşind cadrul rândurilor de faţă. Dar, la nivel local, probabilitatea unui reglaj fin, cutare aliniament de atins în cutare zi, este, mai ales în condiţiile raportului de forţe de pe front, una ridicată. Fără a poseda date documentate de istorie militară, socotim că este foarte probabil ca eliberarea Careilor de sub ocupaţia horthystă, semnificând de facto anularea pe teren a diktatului de la Viena exact în ziua în care regale Mihai împlinea 23 de ani să fi fost rezultatul unei coordonări tactice. Pe de o parte se da o temporară satisfacţie armatei române. Care în acea zi nu ştia că României nu i se va recunoaşte, la tratatul de pace, condiţia de cobeligerant, fiind socotită o ţară învinsă, în ciuda recunoaşterii unanime a istoricilor militari ai războiului, că în planul contribuţiei la înfângerea Axei, România ocupase locul al 4-lea. Al patrulea! O aplicare subtilă a teoriei tovarăşilor de drum. Pe de alta, consideraţia acordată regelui între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947 de către Stalin avea efecte politice pozitive pe termen imediat, mediu şi, iată, lung. Să nu uităm halucinata declaraţie publică a celui care a fost preşedintele ales al României şi care, acum, este impus cu forţa, în ciuda delegitimării prin votul a 7.4 milioane concetăţeni. Paradoxală şi amară similitudine cu impunerea guvernului Petru Groza de către Vâşinski, trimisul aceluiaşi Stalin, la 6 martie 1945.

Nu excludem posibilitatea, pe care o socotim totuşi improbabilă, ca aceste raţionamente să nu fie confirmate documentar. Sincronizarea cronologică a două fapte istorice, privită prin prisma logicii militare şi a celei politice la momentul 25 octombrie 1944, capătă, credem, un plus de plauzibilitate coroborând aceste raţionamente cu realitatea politică din zilele noastre.

Un addendum necesar: sintagma eliberarea ultimului bulgăre de pământ românesc este, vai, un flagrant fals istoric. Eliberarea acestui ultim bulgăre de sub ocupaţia horthystă, ca urmare a diktatului de la Viena, asta e strict corect. Dar, mai mult de jumătate din principatul istoric al Moldovei, ocupat de imperiul roşu în 1812, prin trădarea domnului Manuc, jumătate eliberată temporar între 22 iulie 1941 şi sfârşitul verii lui ’44, când a fost şi a rămas ocupată de forma comunistă a imperiului roşu, rămâne o rană vie pentru orice locuitor care merită calitatea de român. Iar acest fals declamat public, la nivel oficial azi, în zi de sărbătoare, ziua armatei române, e o subtilă formă de manipulare. Inducând, subliminal, pierderea oricărei speranţe. Pretextul că această formulare e corectă politic ne pare unul jalnic. 364 ¼ zile pe an, în medie, nu avem alternativă rezonabilă la a privi lucrurile realist. De ziua regelui şi a armatei, avem, însă, fie şi în neglijabilă minoritate, dreptul de a bate câmpii în numele adevărului istoric.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.