Efectul mutagen al unui dezastru

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Oricât ar fi de stimulată scăderea interesului public pentru istorie, de către strategia neomarxistă a curentului globalist, există evenimente majore, cu consecinţe de anvergură pe plan global, care mai trezesc un interes punctual. De cele două războaie mondiale – cu largul lor şir de megaevenimente – a auzit toată lumea. De marea pandemie, cunoscută curent ca gripa spaniolă, mai mult sau mai puţin contemporană cu faza finală a WW I, am amintit în articolul care va apărea în numărul 3-4 al revistei Neuma, la Colţul lui Yorik. Acum mă voi referi la unele aspect ale Marii foamete irlandeze de la mijlocul secolului XIX. De fapt, deocamdată, la dimensiunea biologică a fenomenului, cu consecinţele economice şi sociale ale acestuia.

În Istoria Angliei, academicianul André Maurois spune: în 1845 şi 1846 Irlanda a avut, una după alta, două recolte proaste de cartofi. Şi Peel (premier, al doilea mandat între 1841-1846) a început, de îndată, să folosească cuvântul foamete. Mulţi istorici n-au mers mai departe. Criza s-a petrecut în plină perioadă a impunerii liberului schimb, când principiul laissez faire era sacrosanct. Intervenţia corectivă a guvernului, pentru rezolvarea crizei alimentare, era descurajata de numeroase motive şi interese.

În realitate, cele două recolte consecutive, aşa zis proaste au fost de-a dreptul catastrofale. Iar cartoful constituia sursa alimentară de bază pentru populaţia agrară majoritară a insulei. Majoritatea istoricilor au ignorat cauza crizei. O epidemie a uneia din cele mai agresive boli a mai multor specii legumicole (solanacee) şi fructifere (în special viţa de vie). Mana. Cele mai multe boli ale plantelor, sunt produse de patogeni fungici. Mana cartofilor e produsă de ciuperca Phytophthora infestans. Provenită din America de Sud, s-a propagat în Statele Unite (unde a provocat o amplă epidemie în 1843), apoi în Europa. Cum în epocă nu apăruse discipluna agrobiologică Protecţia culturilor de fapt Medicina plantelor, primii cercetători erau botaniştii. Primele cunoştinţe asupra acestei boli au fost publicate în jurul anului 1830, în Germania. Prin urmare, epidemia de mană din Irlanda, manifestată timp de doi ani consecutivi, n-a putut fi nici înţeleasă, cu atăt mai puţin contracarată.

Traiectoria bolii a fost deosebit de amplă, trecând de două ori oceanul Atlantic. Cultura cartofului a fost adusă în Europa din America de Sud, spre finele secolului XVI, de spanioli, care, în epocă, aveau monopolul legăturilor cu acest continent. În insulele britanice cartoful a fost introdus de către sir Walter Raleigh spre finele domniei Elisabetei I. Initial o curiozitate, consumată ocazional de establishment, în două secole şi jumătate ajunsese hrana de bază a populaţiei sărace din Irlanda.

Cum boala atacă atât părţile aeriene ale plantei (tulpină, ramuri, Frunze) cât şi tuberculii, în lipsa unor măsuri de protecţie, cu totul necunoscute în epocă, transmisia bolii distruge culturi întinse. Dar mai ales circulaţia sporilor ciupercii infectante, duşi de vânt, asigură condiţiile instalării epidemiilor. Factorul maxim favorizant e sezonul ploios. De fapt, la stadiul actual al medicinei plantelor (prefer termenul mai definitoriu), care un capitol al ecologiei, există un principiu alternativ: în sezoanele ploioase precumpănesc bolile culturilor (care sunt provocate prioritar de patogeni fungici), iar în cele secetoase precumpănesc atacurile dăunătorii culturilor, majoritatea lor insecte.

Identificarea altor factori ideologici, cu efect convergent, va completa tabloul dezastrului. În contextul diversităţii spirituale locale, al cărei efect principal era contradicţia dintre biserica anglicană, oficială şi în Irlanda, şi segmentul catolic important, plaga foametei era interpretată ca pedeapsă divină. Providenţialismul era un concept ideologic fundamental al englezilor protestanţi. Iată ce găsim în articolul https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/marea-foamete-din-irlanda. Unul din promotorii cei mai vizibili ai acestei perspective providențialiste a fost Sir Charles Trevelyan, chiar responsabilul cu administrarea programelor de ajutorare a irlandezilor. Într-o carte intitulată Criza irlandeză, publicată în 1848, el scria că foametea era o „lovitură directă” din partea Divinității, remediul brutal, dar eficient, prin care situația Irlandei se va schimba. Acest mod de a privi lucrurile era des întâlnit în rândurile elitei britanice, iar Trevelyan a avut un rol important în convingerea miniștrilor să nu ia măsuri pentru a împiedica evacuările în masă (care urmau să aibă ca efect restructurarea radicală a societății rurale irlandeze după modelul dorit de politicienii britanici).

Să nu omitem un factor care a accentuat nonintervenţia guvernului britanic. Lui Sir Robert Peel, tentat, din conştiinţă, să-şi dezavantajeze partidul, i-a urmat, în 1846, liberalul Sir John Russel. Iar liberalii susţineau de plano nonintervenţia în criză şi neajutorarea populaţiei înfomentate.

Numărul victimelor e evaluat, de diferite surse, de la cele contemporane la cele istorice, între 1 şi 1.5 milioane. Majoritatea tinde să aprecieze la 1 milion decesele în urma Marii foamete. Posibil majoritatea au murit de foame, dar destule decese au fost efecte ale cauzelor secundare.

Dar efectul major al dezastrului a fost emigraţia masivă. Aproape exclusiv în Statele Unite. Emigrarea irlandezilor în SUA e veche, dar ritmul acesteia a fost multe zeci de ani moderat. A crescut brusc după Marea foamete. Din a doua jumătate a secolului XIX comunitatea irlandezilor americani, devenită una din cele mai importante minorităţi, a atins 2 miloane.

Nu în ultimul rând ura istorică a irlandezilor faţă de englezi, care şi-a pus amprenta pe nenumărate fenomene distructuve, de la IRA la neutralitatea Irlandei în WW II, dacă nu s-a născut atunci, sigur atunci a devenit ireversibilă. Chiar cum, după Brexit, graniţa terestră dintre Ulsterul protestant şi Irlanda catolică separă UK de UE, conservând un periculos potential de criză.

Revenind la epidemia de mană, odată devenind cunoscute bolile plantelor de cultură, combaterea acestora s-a dezvoltat, într-o primă fază nonindustrială, pe baza cuprului. Ale cărui proprietăţi fungicide au fost folosite spontan încă din secolul XVII, când fermierii tratau seminţele de grâu cu piatră vânătă (sulfat de cuprupentahidrat) împotrivă mălurii (una din bolile culturilor de grâu). Mana viţei de vie a fost tratată în premieră în 1882, cu zeamă bordeleză (soluţie de sulfat de cupru şi var stins). Dar în 1845 tratamenul nu se cunoştea şi, oricum, nu se cunoştea în Irlanda.

Fungicide pe bază de Cupru ionic (Cu++), respectiv sulfat neutru, hidroxid ori oxiclorură de cupru) se folosesc şi acum, când fobia pesticidelor sintetice a devenit draconică. Şi asistăm la dictatura agriculturii aşa zis bio. Dar problema e una de doză, deci de consum de substanţă. Nu voi numi fungicidele comerciale, dar dozele necesare sunt cu un ordin de un ordin de mărime mai mici. Totuşi aflu, în emisiunea săptămânală agrară a unui post TV, că cel puţin practicienii, fermierii, cunosc şi folosesc, în limitele neinterzise, noţiuni de protecţia culturilor. Iar fitofarmacii încă mai există. Chiar şi în România.

 

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.