de Răzvan T. Coloja
Încă de dinainte de transformarea muzicii rock în subgenul metal (mai mult sau mai puţin agresiv) prin infuziunea chitării distorsionate în muzică, rock-ul a dus la crearea grupurilor active de mari dimensiuni, centrate în jurul acestui gen muzical. A început cu rock-n-roll care a avut priză în special în Statele Unite ale anilor ’50 şi ’60, a continuat cu Buddy Holly şi Elvis şi s-a transformat treptat într-o nouă formă muzicală care a dus la rândul ei la afirmarea ideilor politice şi sociale din anii ’60-’70. Dacă rock-ul în forma lui iniţială se trage din blues (care a dus de asemenea la crearea unui grup social activ cu propriile lui elemente de structură şi cultură), metalul agresiv, în forma lui din ultimele trei decenii a dus la crearea unui subgrup social care poate fi definit clar. Cu toate că acest grup poate fi descris diferit în funcţie de zona geopolitică din care face parte, găsim că există elemente comune care definesc acest grup activ. Găsim că indivizii care se asociază acestui grup au o serie de obiceiuri culturale, vestimentare, gesticulare chiar, care deşi sunt centrate în jurul muzicii care a dat naştere grupului activ pot fi luate independent ca itemi de identificare.
În România, subcultura rockerilor se poate împărţi în patru mari etape.
Pe prima o putem identifica în timpul regimului comunist sub forma grupurilor clandestine formate în jurul emisiunilor radio ale Europei Libere şi a altor posturi care reuşeau să scape fie şi temporar de bruiajul tehnic instaurat de agenţii de Securitate. Asemenea posturi difuzau melodiile celor din Beatles, piese ale celor din Rolling Stones şi în general muzică rock ce avea priză printre tinerii de peste hotare. Românii din acest subgrup erau cei care ascultau în taină asemenea emisiuni şi reproduceau în intimitatea grupului melodiile respective. Putem vorbi aici de beatnici de exemplu.
Al doilea subgrup activ este cel alcătuit în jurul cenaclului Flacăra, odată ce regimul comunist a devenit mai permisiv în ceea ce priveşte moda şi muzica dedicată tinerilor. Formaţii precum Phoenix au deschis calea spre un rock lejer cu mesaj vădit popular sau politic, după cum erau cerinţele vremii. Tinerii din acest subgrup puteau fi identificaţi strict prin afinitatea lor pentru acest gen muzical şi prin slabe elemente de îmbrăcăminte precum pantalonii trapez, considerate de asemenea permisive. Acest al doilea subgrup activ este cel care a dat naştere după revoluţia din decembrie 1989 mesajelor anticomuniste şi a participat activ la realizarea menţionatei revoluţii.
Al treilea subgrup activ, deja mai bogat în elemente de identificare şi mult mai libertin în afirmare este cel al primei generaţii de rockeri de după 1989. În ţară începeau să intre din ce în ce mai multe influenţe vestice iar odată cu ele muzica rock şi-a găsit cale spre urechile tinerilor. E posibil ca această trecere bruscă să fi fost facilitată şi de părinţii ori adulţii care făcuseră parte din primele două subgrupuri, cele născute în sânul dictaturii comuniste.
Românii au adoptat rapid moda, gesturile, versurile şi muzica din vest. Iniţial nu cu mult mai mare decât subgrupul #2 care fusese clădit în jurul Cenaclului Flacăra, acest grup activ prinde amploare de la an la an pe măsură ce televiziunile şi canalele de distribuţie a muzicii devin din ce în ce mai bine conectate la produsele din străinătate.
Putem vorbi atunci de o modă care a început să definească acest grup activ, cu elemente de identificare constând în îmbrăcăminte preponderent neagră adeseori asortată cu bocanci militari sau tenişi de provenienţă asiatică. Scurta implozie grunge de la începutul anilor ’90 a ajutat la lărgirea acestui grup odată ce tot mai mulţi adolescenţi au realizat că România lăsată lor de revoluţionari avea un viitor în cel mai bun caz incert şi în cel mai rău caz sumbru. Lipsa direcţiei, haosul din învăţământ, instabilitatea politică şi economică şi în general dezrădăcinarea simţită de părinţii lor au dus cu toate la solidificarea subculturii rockerilor din România. Aceştia s-au grupat rapid în funcţie de gusturile muzicale şi au definit clar elmentele de structură şi cultură, majoritatea împrumutate prin intermediul filmelor americane şi a versurilor melodiilor. Pentru prima oară tinerii aveau voie să interpreteze libertatea aşa cum doreau, mai ales că acest concept era difuz şi prost înţeles de majoritatea populaţiei. Aşa au luat naştere elemente de identificare precum lungimea părului în cazul băieţilor, cerceii din ureche şi primele încercări de tatuare.
Tot în această perioadă au început să aibă loc primele concerte rock din România, cu trupe precum Celelalte Cuvinte, IRIS, Altar sau Phoenix (întorcându-se din exil) adaptându-se cerinţelor Vestului. Putem atunci vorbi de o subcultură clădită în jurul acestor concerte, subcultură întărită ulterior de apariţia primelor rockoteci din România – cluburi dedicate acestui subgen muzica a căror existenţă a fost facilitată de legislaţia precară şi nu în ultimul rând de multitudinea de partide politice în permanentă căutare de membri noi.
Caracteristice la modul general acestui al treilea subgrup îi sunt tricourile afişând nume de formaţii şi albume – stindarde ale grupului social activ şi totodată elemente de identificare pentru membrii acestui grup. Aici am putea adăuga brăţările din piele cu ţinte metalice, gecile din piele, blugii pe alocuri rupţi sau orice alte elemente vădit destinate afişării unui aspect neîngrijit.
Tot caracteristice acestui subgrup au fost primele încercări de cochetare cu lumea drogurilor, fie sub formă de pastile, fie sub formă de cocktail-uri alcool-somnifer, dar cu preponderenţă bazate pe benzenoide.
Ca o sumă a caracteristicilor vestimentare, acestea transmiteau mesajul de rebeliune şi – mai important – de apartenenţă la grup prin afişarea directă sau indirectă a gusturilor muzicale în jurul cărora acest grup era format.
Dacă e să vorbim de cultură a grupului activ, putem identifica un clar sentiment de camaraderie între membrii grupului, solidificat în special de numărul restrâns al acestora şi prejudecăţile de ordin social care gravitau la acea vreme asupra lor. Aparte de asta, membrii grupului activ făceau uz de anumite gesturi identificatoare (de exemplu ”coarnele de diavol” sugerate prin ridicarea pumnului strâns cu arătătorul şi degetul mic paralel întinse).
Putem vorbi de existenţa acestui grup şi definirea lui clară şi prin modul în care acesta interacţiona cu alte subgrupuri centrate în jurul unui stil muzical. De acte de violenţă îndreptate împotriva celor care se identificau vestimentar sau gesticular ca fiind indivizi-părţi ai grupurilor sociale care ascultau preponderent rap, Depeche Mode ori muzică de petrecere cu influenţe populare.
Este interesant de observat cum acest al treilea subgrup de rockeri s-a divizat în alte celule grupate în jurul subgenurilor rock care începeau să fie definite din ce în ce mai bine în mintea tinerilor. Astfel putem identifica în vestul ţării un subgrup al maghiarilor care denotau o anumită predispoziţie aproape exclusivistă spre muzica rock venită din Ungaria şi parţial spre heavy metal-ul anilor ’80. Putem identifica primele celule de amatori black metal într-o perioadă în care acest subgen era în plină dezvoltare pe filieră nord-europeană. Putem identifica subgrupuri clădite în jurul muzicii grunge, indie şi alternative; subgrupuri de ”death-eri” ale căror gusturi muzicale variau de la death metal la thrash metal la speed metal. Putem identifica şi un subgrup minuscul de oameni rămaşi devotaţi muzicii din perioada grupului #2, întreţinut în special de concerte Phoenix şi Pasărea Colibri şi un puternic sentiment naţional cuplat cu accesibilitatea limbii române promovate de melodiile rock-folk.
Putem vorbi de un mimetism într-o perioadă în care identitatea românului în Europa era incertă, mimetism care poate fi interpretat deopotrivă ca lipsă de identitate din partea subgrupului #3 şi ca formă de apărare/adaptare la noua lume libertină de după decembrie 1989. Rebeliunea ultimei generaţii de tineri care mai aveau contact cu trecutul comunist al ţării a luat o nouă formă prin prezenţa muzicii rock străine în cultura pestriţă a ţării şi a fost definită ulterior şi mai bine de sentimentul de dezrădăcinare simţit de aceştia. Mimetismul s-a manifestat prin alcătuirea de grupuri şi participarea la concerte, prin organizarea de excursii care încercau să imite stilul libertin al anilor ’90, chiar şi prin păstrarea cu încăpăţânare a valorilor şi culturii grupului într-o eră în care informaţia devenea tot mai abundentă iar pleiada de stiluri muzicale ne asalta simţurile la orice pas.
Aparte de stilul vestimentar şi gusturile muzicale, subgrupul #3 se identifică printr-un puternic sentiment de camaraderie întreţinut de aceste ieşiri, de cluburile rock, concerte şi de libera transmitere a muzicii sub formă de casete audio piratate, răs-copiate de un număr de ori şi transmise mai departe de elemenţii grupului. La toate acestea se adaugă sentimentul de rebeliune şi angst iscat de Revoluţie, împotrivirea faţă de sistemul educaţional aflat în plină reorganizare, infuziunea de cultură la care elemenţii grupului aveau acum acces şi o oarecare predispoziţie artistică ce se cerea a fi manifestată.
Cel de-al patrulea şi ultimul subgrup al grupului activ de rockeri este cel creat treptat după anul 2000, odată cu introducerea pe scară largă a Internetului în casele românilor. Întâi sub formă de cluburi de Internet cu acces limitat şi mai apoi pe plan individual sub formă de abonamente. Disponibilitatea Internetului pentru românul de rând coincide cu apariţia celui mai recent val de rockeri – o nouă generaţie am putea spune. Una care avea acces rapid şi necondiţionat la informaţie şi automat la o mai mare varietate de subgenuri muzicale rock. Astfel s-a produs o fragmentare la nivel social, celulele iniţiale din grupul #3 păstrându-se într-o oarecare măsură şi divizându-se într-o mai mare măsură. Un alt factor important care a dus la această fragmentare este fragmentarea în sine a genului muzical. Putem vorbi atunci de rockeri care ascultă muzică alternative, de rockeri care ascultă muzică rebel-depresivă ce rezonează cu sentimentul de angst caracteristic celor izolaţi social (şi aici îi putem identifica pe cei denumiţi în jargon ”emo”). Putem chiar vorbi de o nouă generaţie care a aderat parţial la valorile, subcultura, moda şi muzica primelor generaţii, cu elemenţi care şi-au clădit un stil de viaţă şi un fel de a fi ce gravitează în jurul muzicii subgrupurilor 1, 2 şi 3.
Odată cu fragmentarea s-a produs şi o segmentare difuză a obiceiurilor, gesticii, stilului vestimentar, liniile uneori confundându-se cu cele ale altor genuri muzicale radical diferite de stilul rock. Vorbim aici de oameni care ascultă deopotrivă metal, hip-hop, sau muzică folk şi trip-hop, black metal şi dark ambient, grindcore şi darkcore.
La rândul ei, această diluare a graniţelor muzicale a dus la şubrezirea relaţiilor sociale între elemenţii grupului. Aici putem identifica generaţia nouă, cu un set de valori radical diferit faţă de cele pre-2000 şi generaţia veche, preponderent din subgrupul #3 care aderă încă cel puţin parţial la setul de valori care i-a dat naştere.
Odată cu deschiderea graniţelor şi accesibilitatea călătoriilor în străinătate concertele locale şi-au pierdut semnificaţia iniţială, cea dobândită printr-o oarecare trudă şi clădită pe un puternic sentiment de apartenenţă la grup. Elemenţii subgrupului #4 preferă Internetul în locul manifestărilor în aer liber şi concertele din străinătate în detrimentul celor susţinute de trupe locale. La fel – deşi numărul localurilor cu tematică rock a crescut considerabil din 2000 încoace se poate observa nu doar o descentralizare spaţială a grupului ci şi o diluare a lui pricinuită tocmai de aceste graniţe neclare ale muzicii.
Cu greu găsim elemente comune celulelor din subgrupul #4, însă putem afla elemente comune ale membrilor acestor celule (cum ar fi tradiţia vestimentar-estetică – fie ea şi de scurtă durată – a celor calalogaţi drept emo sau scene).