de Adina Pop
„Am simțit cum lumea e o simplă piatră în care noi
și zeii ciobim câte-o bucată”
Și tac și totuși sper să mă audă cineva. Să-mi audă strigătul tăcerii căci altfel pierdută voi fi pe veci. Am nevoie de cineva care să mă audă cu o frecvență ca a mea. Dar dacă frecvența aceea e doar tăcere? Dacă este întunericul pe care nu-l las să mă cuprindă căci dacă-l voi lăsa să mă invadeze nu mă mai poate scăpa nimeni?! Și dacă ceea ce cred că e întuneric e, de fapt, lumină, acea lumină pe care o caut, dar, în același timp, o feresc. Atâtea întrebări, însă atât de puține răspunsuri… nimic sigur, doar tăcere.
Am crede că cei tăcuți sunt cei necunoscători. Ba, dimpotrivă, sunt cei ce poartă povara existenței lor și cei ce știu cu ce se mănâncă viața. Persoanele care au văzut și auzit prea multe, cei care stau într-un colț și observă lumea din jurul lor, dar mai important se observă pe ei prin intermediul persoanelor de care sunt înconjurați.
Tăcerea e doar o armă de tărie împotriva zidurilor ce te provoacă să vorbești. Un fel de barieră între ceea ce lumea cunoaște și ceea ce lumii îi e prea frică să cunoască. Pentru unii cea mai mare provocare este să vorbească, să se exprime, să spună ce gândesc, să-și dea frâu liber glasului. Dar dacă nu este vorba despre ceea ce spunem, ci despre ceea ce păstrăm în taină? Mereu suntem provocați să ieșim în față să vorbim, dar dacă am fi provocați să tăcem? Câți dintre noi am ști cu adevărat să facem liniște? Câți dintre noi am cădea în patima tăcerii și dacă vom cădea, oare vom avea grija să nu ne scufundam până la înec?
Oricât am încerca să ignorăm acest lucru, trebuie să înțelegem că uneori tăcerea e și ea un răspuns și că liniștea la rândul ei vorbește. Ba uneori chiar spune mai multe decât pot cuvintele să o facă. Cuvintele nu sunt altceva decât indicatoare nefaste ale minții. Ele ar părea în esență o oglindire a gândirii, însă mai degrabă sunt doar o distragere de la adevărata lor față. Prin cuvinte se spun cele mai sincere minciuni și cele mai false adevăruri, o secundă de ezitare și totul se prăbușește. Momentul în care alegem între a tăcea și a vorbi este cel decisiv și odată aleasă una dintre aceste tabere este dificil să ne întoarcem în cealaltă. Și nu pentru că nu am putea, ci pentru că nu am fi înțeleși, sau chiar dacă am fi, nu am fi în totalitate. La fel cum nu poți să faci un surd să audă și un orb să vadă, la fel nu poți să faci un necunoscător să înțeleagă în totalitate. Alegând tăcerea te alegi pe tine cel interior. Activezi eul lăuntric pentru că acela e cel ce contează cu adevărat. Liniștea ta lăuntrică și tot ceea ce vine cu ea, momentul în care cele două entități formează un întreg și 1+1 nu mai fac 2, ci fac unul.
Atunci când oprești contactul cu cei din jur, activezi contactul interior, pornești pe drumul monologului cu tine însuți. Însă toate acestea trebuie să fie constante pentru că altfel devine un haos. Putem să întrerupem procesul de cunoaștere însă niciodată să nu-l oprim pe veci. Pentru că în momentul în care pierdem contactul interior, contactul cu liniștea lăuntrică, pierdem contactul cu noi înșine. Dacă am pierdut contactul acela ne-am pierdut pe noi și vom continua să ne pierdem până nu vom mai avea ce să găsim, până nu vom mai avea ce să salvăm de la înec. Și înecul e cel mai rău. Am crede că dacă ne înecăm am muri, însă nu acesta e adevărul. De fapt, dacă am fi puși în situația de a ne îneca nu ne-am lăsa pradă morții, ci ne-am zbate ca peștii pe uscat. Am lupta din răsputeri pentru a ne salva și pentru a nu ne da bătuți și nu pentru că nu am accepta moartea, ci pentru că nu am accepta să fim învinși. Învinși de noi înșine și de temerile noastre.
Uneori tăcerea e un refugiu, un refugiu pentru fricile, temerile și monștrii care se ascund sub patul nostru. Alegem să facem liniște de teamă să nu fim devorați de acel întuneric de care ne e frică și de care încercăm să ne ferim de atât de mult timp încât deja o facem involuntar. Ne temem să vorbim și alegem liniștea, alegem să ne depărtăm de oamenii din jurul nostru și să ne ascundem în taină pentru că până la urmă am descoperit că nu ne temem de monștrii de sub pat pentru că ei nu au fost niciodată acolo, ei, de fapt, se aflau în mintea noastră și în persoanele de afară. Și încă nu ne-am decis dacă prin tăcere alegem să ne ferim pe noi de exterior sau am ales să ferim exteriorul de posibilul întuneric care se află în fiecare dintre noi. Am ales răul nostru lăuntric sau ne-am ferit de el prin depărtarea asta? Ne-am aruncat în infern sau ne-am pierdut în paradis?
Trebuie să dăm din tăcerea noastră pentru a ajunge cu toții împreună la cunoașterea supremă, însă dacă să dăruiești din cunoașterea ta înseamnă să te pierzi pe tine în căutarea altora, renunță și fii egoist. Fii egoistul egoiștilor dacă e nevoie, numai nu te pierde pe tine pe cărări pentru a aduce pe alții pe drum.
„Învață de la umbră să taci și să veghezi” – să știi când e momentul să te deschizi și să le oferi oamenilor din jur explicații, să știi să asculți înainte să întrerupi, să știi să observi înainte să pui în aplicare, să știi să înțelegi înainte să condamni.
„Învață de la piatră cât trebuie să spui” – niciodată nu te avânta în a te destăinui celor care te înconjoară căci mereu va exista cineva care să știe să folosească lucrurile acelea în defavoarea ta făcându-te într-un fel sau altul să nu mai fii tu și să te pierzi pe drumul păcii interioare. Învață când trebuie să te destăinui cu adevărat și când să îi oferi cale liberă liniștii ce se afundă în sufletul tău.
Mereu am considerat că muzica și tăcerea sunt cele două limbaje ale vieții, unindu-se nelăsând loc ezitării și imperfecțiunii. Cele două contopindu-se perfect în armonia universului.
Muzica e cea care dă tonul tăcerii; de-a lungul timpului s-au dezvoltat numeroase metode de comunicare – poate zeci, sute, chiar mii de metode, însă putem recunoaște că cea mai supremă metodă a comunicării este tăcerea; ea este a infinita sursă de comunicare pe care nu multe persoane o accesează. Numai cei mai îndrăzneți se avântă spre adâncurile acesteia. Muzicalitatea tăcerii e nesfârșită, ritmurile acestea nefiind îngrădite, putând fi interpretate în cele mai minunate feluri și niciunul să nu fie greșit.
Toate strigătele de ajutor din multitudinea de tonuri ale tăcerii, toate sentimentele, trăirile și temerile viitorului într-un simplu individ. Poate că gălăgia e cea care te definește, însă liniștea e cea care te va face remarcat. Tăcerea nu e tăcere până nu ești auzit, auzit de un tu interior sau de altul exterior. Dacă tăcerea e o armă dar nu o știm folosi? Dacă e o altă față a unei revolte? Ce o să se întâmple când toată această tăcere o să își arate adevărata față și o să ne înfrunte cu adevărat? Îi vom face față? Ne va învinge? O vom învinge noi pe ea?! Atâtea întrebări, dar prea puține răspunsuri…
Răspunsul meu e acesta: văd tăcerea ca pe o prietenă. Ea e mereu acolo când am nevoie de cineva care să mă asculte, dar mereu nu-mi răspunde fiindcă știe că orice răspuns pe care mi l-ar da ar surpa prietenia dintre noi. Liniștea o întâlnim atunci când o merităm. Atunci când merităm să fim noi cu noi înșine, întrucât să putem medita la ceea ce am fost, ceea ce suntem și la ceea ce vom fi. Să putem să ne ridicăm fața spre viitor și să putem să ne îndreptăm privirea spre acel ceva ce ne așteaptă undeva acolo. Un morman de tăcere se află la baza picioarelor noastre. Tot ce trebuie să facem este să fim destul de îndrăzneți pentru a-l ridica.
#
Adina Pop (16 ani), comuna ip, județul Sălaj, e câștigătoarea premiului al II-lea la concursul de eseuri pe tema tăcerii. Concursul a fost organizat de Proiectul Corbu, pornind de la albumul lor recent „Cei Care Tac”.
Juriul concursului a fost format din scriitorul Marian Coman, specialistul în social media Cristian China Birta, muzicianul Marius Pop, muzicianul Sergiu Corbu Boldor, scriitoarea Luiza Mitu.