de Andra Kat
Nu te osteni să scoți colții unui demon
Tristețe. Un om trist își va smulge unghiile clipind o singură dată, fără vreun țipăt. Un om trist nu îți va povesti viața lui. Un om trist va sta singur chiar și când e înconjurat de mulți oameni. Pe omul trist poți să îl întrebi orice și îți va răspunde, dar niciodată nu își va descoase sufletul. Omul trist e prea trist. Omul trist moare și învie fără să își dea seama nimeni din jurul său. Omul trist e prea tăcut. Eu… eu sunt omul trist.
Tăcerea e când ajungi sub pământ. Metaforic vorbind.
Când simți că mai bine ți-ar sta într-un coșciug.
Mortul oricât suferă când viermii îi străpung corpul, când sângele i se împietrește și creieru-i putrezește, oricât ar vrea să țipe, nu mai poate.
Gura îi este cusută să nu cumva să îi cadă maxilarul și să provoace dispreț.
Ochii îi sunt închiși să nu vadă suferința celor dragi.
La triști, ochii celor dragi sunt închiși și nu văd suferința lor.
La triști, ei își țin gura închisă ca să nu provoace milă.
La triști, îi doare tot corpul, totul e împietrit și nu se pot ridica din pat, îi mănâncă gândurile, le putrezește speranța și totuși… Nu își dezleagă gura.
Tăcerea e când simți că ți se rupe sufletul, când ți-l smulge colții unui demon și ți se ciobesc dinții de la atât urlet tăcut.
Am tăcut multă vreme.
Am fost moartă multă vreme.
Am fost sub pământ multă vreme.
Am înviat hrănindu-mă cu râme scârboase.
Gandhi zice că ,, omul strică lucrurile mult mai mult cu cuvintele decât cu tăcerea “.
Eu am tăcut și m-am stricat pe mine.
Mi-am sugrumat glasul până m-am sufocat.
M-am sinucis fără să vreau. Ironic, nu? Sinuciderea implică o dorința imensă de a termina jocul cu viața. Eu nu am vrut să mor.
Am vrut să omor tot din jurul meu, dar să mă las pe mine.
Aș fi stricat pe alții dacă vorbeam? Dacă îmi urlam oful și durerea?
Cu siguranță!
Dar m-aș fi vindecat pe mine.
Niciun chirurg nu mai poate să îmi repare mintea stricată și inima zdrobită.
Sunt împăcată că e doar inima mea bolnavă și nu și a celor din jur?
Parțial. Dar cu ce folos și ce preț?
Eu sunt pe lista neagră de transplant. Pe lista aia făcută din obligație morală, știind cu toții că nu voi fi cap de listă vreodată.
Am tăcut.
Am tăcut ca partea instrumentală a unei balade. Aia pe care o simți, o trăiești, dar nu poți verbaliza sentimentele ce ți le exprimă. Știi doar că notele alea, bătaia tobelor, jocurile corzilor sunt cea mai pură formă a tăcerii ce zice ceva.
Aș vrea să mint și să spun ca acum am o voce.
C-am renăscut cu un scop.
Că m-am transformat și totul e ca un vis.
Nu.
Vorbesc în șoaptă.
Vorbesc dar de fapt tac.
Vorbesc de mai bine nu aș vorbi.
Vorbesc ca la un trunchi de copac în bătaia vântului. Se preface mișcat de ceea îi spun, dar de fapt văd ce vreau să văd. Orice aș spune, reacția e la fel de nulă.
Aud ce vreau să aud.
Vorbesc dar de fapt tac.
Tac când îmi apas lama de bisturiu în coapsă. E tăcerea pe care o cunosc: durerea pe care n-o țipi, doar o simți.
Nu vreau să mor. Mă tai că doar așa mai pot să țip în gândul meu și doar așa mai simt altceva.
Am mai murit odată și era liniște. Nu îmi place liniștea. Îmi place gălăgia, agitația. Doar așa tăcerea mea are un sens: tac că oricum nu m-aș auzi.
M-aș urca în vârf de munte și-aș urla: salvează-mă, careva! Oricine! Ascultă-mă, înțelege-mă, iubește-mă!
Dar eu-s dincolo de stâncă, sunt o firavă umbră, blocată între pietre, c-un picior strivit și nici de durere nu pot deschide gura.
Înghit durerea. Înghit cuvintele.
Pentru cei care tac, cât vom mai reuși să tăcem? Cât ne vom mai abține să scoatem colții demonilor ce ne smulg, de frică că vor crește iar? Dacă reușim să le dislocăm maxilarul cu totul și ne salvăm?
##
Andra Kat (29 ani), Iași, e câștigătoarea premiului al III-lea la concursul de eseuri pe tema tăcerii. Concursul a fost organizat de Proiectul CORBU, pornind de la albumul lor recent „Cei Care Tac”.
Juriul concursului a fost format din scriitorul Marian Coman, specialistul în social media Cristian China Birta, muzicianul Marius Pop, muzicianul Sergiu Corbu Boldor, scriitoarea Luiza Mitu.