Patologia nerăbdării

(pași mărunți)

de Gelu Teampău

            Cât de banală este afirmaţia că trăim în epoca vitezei! Astăzi, când progresul tehnologic a dus la scurtarea sau chiar la dispariţia distanţelor geografice în comunicare, nici nu ne mai putem imagina lumea de acum cincizeci de ani, necum cea de acum câteva secole. Putem dialoga, putem încheia afaceri sau ne putem căsători cu cineva din aproape orice punct al planetei. Orice individ poate deveni propria casă de producţie, realizând muzică, filme, fotografii sau texte apelând doar la propriul telefon. Accesul la producţia culturală globală este aproape de neîngrădit, chiar dacă se realizează de cele mai multe ori prin forme ilicite. Aceste avantaje incredibile sunt dublate însă de pericole la fel de importante: frauda informaţională, îndoctrinarea la distanţă sau, ceea ce se poate dovedi cel mai grav, afectarea capacităţii de concentrare şi chiar de raţionament.

            În anii de predare am putut observa, pe măsura producerii de aparate tot mai performante, care ofereau accesul instantaneu la orice ştire sau produs cultural în formă virtuală, scăderea dramatică a duratei de atenţie a studenţilor. Acum 20 de ani, bibliotecile facultăţilor erau doldora de studenţi care se băteau pe materialele de curs sau de seminar. Astăzi, deşi bibliotecile sunt mai bine dotate, mai confortabile, şi chiar mai mari, ele sunt vizitate mai degrabă de curentul care se formează dacă sunt lăsate mai multe ferestre deschise. Se poate afirma că cei mai mulţi primesc şi studiază materialele în format electronic. Măcar dacă ar fi aşa. Mă tem însă că explicaţia e alta: cartea pierde vertiginos teren în favoarea altor surse de informare, dar mai ales de divertisment. De ce să mai citeşti un roman lung şi plicticos, dacă poţi viziona filmul într-o după-amiază? De ce să-ţi toceşti coatele cu tratate masive şi aride de istorie, dacă ai acces la History Channel? Şi, la urma urmei, de ce să te speteşti cu elaborarea lucrării de licenţă, cu procesele anevoioase de lectură, cercetare şi reflecție, când poţi apăsa butonul download al unor site-uri specializate, care ţi-o oferă într-o formă impecabilă?

            Un cunoscut chitarist de blues afirma, acum câţiva ani, că divertismentul de astăzi încearcă să capteze atenţia publicului, distrugând-o. Într-adevăr, dacă investigăm muzica, filmele sau jocurile contemporane, observăm că ele sunt cu atât mai apreciate cu cât sunt mai alerte, mai grăbite. Valoarea unui film pare dată de numărul de explozii pe minut. Duse sunt vremurile actorilor care puteau suporta prim-planul mai mult de cinci secunde. Prin postmodernism s-au deconstruit nu doar operele clasice sau gustul pentru acestea, dar în primul rând capacitatea de concentrare. Pe foarte mulţi, un text de două pagini îi pune în dificultate, iar unul de 20 îi bagă în sperieţi. Dacă ai cruzimea să pomeneşti de Tolstoi sau de Balzac, pari un căpcăun din alte timpuri. Unii nu mai au răbdare nici să vizioneze clipuri de două-trei minute. S-au realizat studii care confirmă scăderea duratei de atenţie la nivel global, dar mai ales în Occident, în unele cazuri ea fiind mai scăzută decât cea a carasului auriu, luat ca etalon.

            Nu fac o ierarhie a produselor culturale sau a actorilor implicaţi în producerea lor. Nu vreau să alunec în capcana lui „pe vremea mea era mai bine”. Şi acum este vremea mea şi a tuturor celor care trăim aici şi acum. Nu spun că Jean-Michel Jarre este mai bun decât Armin van Buuren sau că Cary Grant a fost mai bun decât Leonardo di Caprio (deşi sunt). Spun însă că problema este sistemică: imperativul vitezei. Suntem făcuţi să ne simţim vinovaţi dacă nu suntem la curent cu cele mai noi produse, de parcă am pune în pericol progresul intrat acum într-o fază de avansare aproape verticală. Ne mândrim cu telefoanele noastre care au procesoare mai puternice decât calculatoarele deţinute de NASA în momentul aselenizării. Dar ce facem cu ele, pe lângă pozele în oglindă din toaleta clubului? Tehnologia este o unealtă. Dacă devine însă scop în sine, ne plasăm singuri în povestea doctorului Frankenstein, în care ea ne va hăitui şi ne va acapara întreaga viaţă, dacă nu chiar moarte.

            În esenţă, nu suntem diferiţi faţă de înaintaşii noştri de acum câteva mii de ani. Nu suntem neapărat mai inteligenţi. Dimpotrivă, s-a dovedit că elevii şi studenţii de azi au, în medie, abilităţi mai slabe decât cei de acum 50 de ani. Bineînţeles, nu este vina lor (în fond, ei nici nu sunt conştienţi ce pierd privându-se de deliciile poemelor homerice, ale confesiunilor augustiniene sau ale incursiunilor dostoievskiene în întunecimile psihicului). Fără a ne lansa în teorii ale conspiraţiei, ne putem, pe bună dreptate, întreba ce mai înseamnă progresul, atunci când nu vom mai avea răbdare nici să citim cuvântul în sine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.