Doctor în preaplenitudine

de Livia Creț

Când părinții mi-au recomandat cu blândețe și apoi au insistat din lipsă de răbdare să devin doctor, nu au știut că acest termen are multiple semnificații. Au rămas cu credința tradițională în respectul față de doctori, dar nu vă lăsați păcăliți, nu e vorba de un respect acordat calității de salvator ai suferinzilor, ci titlul de doctor e respectat pentru că salvează mai întâi de toate numele familiei. Ei m-au vrut doctor, eu nu i-am vrut pe ei în niciun chip; de fapt, am vrut să-i știu cât mai departe de mine și alegerile mele. Dar întâmplarea face ca, în ciuda opoziției pentru opțiunea familiei, să ajung doctor, chiar dacă nu acel tip de doctor la care se așteptau și pe care și-l doreau în mod egoist părinții mei.

Sunt doctor în preaplenitudine și trag din plin ponoasele acestui statut. Am devenit obsedat, pe când aveam douăzeci de ani, de o situație imaginară. Totul a început de la o reflecție cu bază lingvistică. M-am agățat de un neajuns al vorbirii, care nu ar fi deranjat pe nimeni altcineva. Mi-am dat seama de facilitatea cu care oamenii spun „Ah, uite și tu ce puhoi de oameni, e plină strada! Mănunchiuri de voci umplu strada de la un capăt la altul, fac să ne înghesuim, să nu mai avem loc unii de alții.” Ce prostie, mi-am zis. Nu ai cum să umpli o stradă. Strada, prin definiție, e un spațiu deschis. Cum ar putea cineva vreodată să umple deschiderea? Mi se părea că obișnuința limbajului a creat din nou o himeră și a făcut să credem că atunci când vedem mulți oameni pe o stradă, aceasta este plină. Dar așa ceva nu ar fi cu putință. Plenitudinea este prin excelență a spațiului închis, mi-am zis. „Plin” poate fi numai ceea ce e limitat dimensional, orice are un înăuntru la care ne putem referi.

Strada se prelungește ad infinitum. La capătul străzii ăsteia va fi o intersecție. Intersecția unește strada cu bulevardul principal, care unește mai multe puncte culturale și iese din oraș, se întâlnește cu un spațiu nelocuit, apoi cu o altă civilizație populând un sat, iar în sat bulevardul a devenit uliță, apoi ulița s-a transformat în potecă ce conduce spre o pădure și poteca devine cărarea ce duce la un izvor, pe care dacă îl urmărim ne duce la un vârf de munte. Cum nu vedeau oamenii marele șantier care este spațiul deschis și nu-și dădeau seama că nu ar putea fi vreodată umplut? Dacă această stradă pe care o bat acum cu picioarele ar fi plină, eu n-aș mai putea să mă plimb, aș rămâne încremenit în punctul meu determinat atunci când numărul de oameni a atins un prag de suprasaturare care face să nu mai existe loc de eschivă. Dar din nou spun, cum ar fi cu putință să umplem o stradă, când ieșirea spre bulevard permite fluxul și refluxul continuu de oameni? Și chiar dacă oamenii ar fi ales pentru o secundă să nu se mai miște, iar fluxul ar fi încetat și astfel să ne fi blocat cu toții, umăr la umăr cu vecinii-sardine în conserva care ar fi devenit strada, rămâne un deasupra care nu ar putea fi umplut decât printr-o mână coborâtă din cer care să arunce oameni peste noi cei de jos, să realizeze blocuri masive de trupuri, de carne bătrână sau fragedă, împărtășind același destin – putrezirea.

De la acest scenariu imaginar a început cursa mea frenetică pentru plenitudine.

Am început să chestionez posibilitatea verificabilității plenitudinii unui spațiu închis. Mă gândeam că dacă evidența rațiunii ne demonstrează imposibilitatea umplerii unui spațiu prin excelență deschis, trebuie totuși să putem dovedi experimental umplerea unui spațiu închis. Doar că nu mă interesa experiența obiectelor cu spațiul închis, nu mă interesa deloc plenitudinea unei sticle de apă și am încercat să sensibilizez oamenii la diferența dintre un mediu închis și un spațiu plin. Faptul că această cameră are o conformație ce o închide prin ușă și zăvor nu o face un spațiu plin, așa cum deschiderea unei uși de balcon nu transformă un apartament într-un spațiu deschis.

Mă interesa în schimb, mai bine spus mă obseda, experiența umanului cu plinul, cu acele medii desăvârșite, fără interstiții, canale auxiliare, portițe sau supape. Pentru că doream să găsesc acel spațiu fără de cusur, care nici nu semăna cu plinul unei sticle de apă, am propus termenul de „preaplin” pentru ceea ce, de la primul scenariu imaginar pe care l-am elaborat, a devenit sacrul meu, experiența religioasă ultimă. Numinosul, dacă e acel ganz andere („cu totul altceva”) despre care vorbea Eliade, eu l-am găsit, era ceva, era TOTUL, era preaplinul care îmi scăpa.

Am demarat experimente de laborator, am simulat camere care ar fi putut fi umplute, am testat medii închise, fertile pentru preaplenitudine, însă nimic nu a întâlnit exigențele mele. Lipsea experiența autentică a umanului, lipsea fervoarea și tensiunea din așteptarea umplerii, atunci când omul s-ar fi aflat în mijlocului spațiului destinat plenitudinii. Nu mă interesa experiența unui șoarece cobai. Cum ar fi putut el să înțeleagă măreția momentului plin care se apropia, cum ar fi putut tremura în fața tautologiei materiale a plinului în sine și pentru sine care venea peste el? Iar dacă totuși ar fi simțit el toate acestea, simpla lui observare nu-mi conferea mie o cunoaștere adevărată a plinătății. Aveam nevoie ca eu să trăiesc plinul, ca eu să fiu în centru, așteptând să năvălească simultan de peste tot, să cotropească spațiul integral.

Mi-au trecut altminteri prin cap multe ipostaze în care omul ar fi aproape de experimentarea preaplinătății, iar prima astfel de oportunitate ni se dă ante-naștere, este șansa fetusului din burta mamei. Dar nu puteam să o socot o experiență veridică a plenitudinii deoarece, mai întâi, nu suntem conștienți de închiderea noastră în stadiul de fetus și apoi, spațiul acela nu e unul plin, are supape care permit fetusului, intenției de om, să se dezvolte – iată cum ratăm numinosul în favoarea vieții! Apoi viața e o serie de astfel de ratări asincronice, nicio experiență n-ar știi să-i dea numinosului cele ale numinosului. Nu-mi plăcea că preaplinul îmi scapă, aveam nevoie ca el să mă dorească la fel de mult cât îi doream eu prezența, aveam nevoie să ocazionez o astfel de întâlnire sacră.

Nu mai dormeam nopțile, mă trezeam transpirat și tremurând, apoi recădeam debusolat într-o stare de amorțeală, lipsit de motivație pentru orice nu avea legătură cu plinul. Mergeam în continuare la laborator, dar nu mai eram același. Simțeam un regret teribil de pe urma imposibilității umplerii unui spațiu, moment căruia să îi fiu martor și ultim supraviețuitor.

Atunci mi-a venit ideea.

*

De aici încolo toate întâmplările vor fi povestite de către asistenta de laborator a doctorului Eduard, Linda.

*

Doctorul Eduard nu mai era la fel. Îl vedeam la laborator teribil de uzat, mental și fizic; se consuma în continuu cu misiunea lui de o viață: aceea de a găsi preaplinul. Nimeni nu avusese curajul să îi spună, în toți anii aceștia, că pleca de la un postulat și că, de fapt, ceea ce desemna termenul propus de el, preaplinul, era o făgăduială pe care și-o făcuse în tinerețe, atunci când toate relațiile au promisiunea eternității. El nu era un om sociabil și singura conexiune adevărată pe care și-o formase și care rezistase anilor grei, a fost relația sa cu ideile, dintre care una le devansase pe celelalte, una l-a obsedat și frământat până l-a transformat într-o ființă de nerecunoscut – preaplinul. Preaplinul era visul și coșmarul său, era ceea ce-l ținea în priză și-l făcea să deruleze teste în fiecare zi, doar, doar să găsească un indiciu de plenitudine care să-l facă martorul idealului său transformat în realitate. Mai auzisem înainte de oameni de știință, filosofi, scriitori, artiști care au murit pentru ideile lor, dar n-am văzut-o niciodată cu ochii mei până să-l întâlnesc pe doctorul Eduard, care se încăpățâna să își sape în fiecare zi groapa.

Am fost lângă dr. Eduard un an și șapte luni ca asistentă de laborator și nu l-am auzit niciodată menționându-și familia. Am aflat apoi de la colegii mei că asta era din cauză că nu avea o familie; își dedicase întreaga sa viață, își orientase întreaga atenție și se concentrase doar pe găsirea preaplinului, care l-ar fi făcut, pesemne, mai împlinit decât orice orânduieli de familie. Pe de altă parte, nici nu ținea legătura cu părinții lui pentru că aceștia refuzau să îl numească doctor, îi spuneau nebun, îi stigmatizau studiile; i-au forțat exodul din mica lor linie burgheză cu gândire de secol XIX perimată și nu au mai vrut să audă niciodată de el.

Totuși, doctorul nu părea trist, nu părea să fie vreodată împovărat de verdictul părinților săi sau să se gândească vreodată cu regret sau resentiment la ei. Nu avea timp de așa ceva. Mintea sa era acaparată și ocupată integral de o singură idee, de care se agăța obsesiv. Eu nu l-am judecat niciodată pentru obsesia lui, chiar dacă vedeam că îi degradează calitatea vieții. Știam că dacă îi iei unui om ca el obsesia, nu mai rămâne cu nimic. Golul pe care l-ar simți atunci ar fi mai dureros și mai dăunător pentru ființa sa decât ideea care ocupa golul. Dacă-i luai doctorului ideea sau dacă îi luai ideea în deșert, îl făceai să sufere, iar dintr-o astfel de durere nu te mai poți recupera. De altfel, ospiciile nu existau ca să trateze golul nebunilor, ele erau mădularele care țineau sub control normalitatea. Dacă ai lăsa prea mulți nebuni liberi, prea mulți obsesivi plimbându-se pe stradă, n-ai mai avea standard. Normalizarea în masă nu se poate produce decât dacă nebunii sunt ținuți sub observație, dar toată lumea știe că nu se urmărește tratarea lor; cel puțin, nu în societatea asta.

Așa că ar fi fost inutil și chiar mai periculos să îl plasăm pe doctor într-o instituție „binevoitoare” decât să îl lăsăm să își facă mendrele cu ideea lui. Preaplinul era totul pentru el, în toate sensurile posibile, preaplinul era cufărul cu aur de la capătul curcubeului, iar doctorul era pregătit să își petreacă întreaga viață urmărind curcubeie.

I se oferise un post universitar deoarece, în ciuda obsesiei sale, era un om genial. Iar genialitatea lui era finanțată de universitate și tot genialitatea lui îl făcea să își poată dedica aproape întregul timp investigării preaplinului, chiar dacă trebuia să completeze și să prezinte rapoarte ca noi toți. Avea câteva cursuri pe semestru, iar studenții îl găseau fascinant. Nu cred că ei bănuiau ce se ascunde în spatele cuvintelor elocvente ale unui profesor merituos. Dar poți să-i învinuiești? Nici măcar eu, care-l aveam sub observație constant, nu am putut anticipa ce urmase. Admirația studenților pentru doctor era una veridică și simpatetică, așa că am primit multe întrebări referitoare la prezența lui atunci când acesta a încetat să mai frecventeze cursurile pe care trebuia să le țină, fiind prea prins în derularea testelor de laborator. Am încercat să îi găsesc scuze palpabile, la limita verosimilului, le spuneam că tocmai primise o finanțare importantă și că are să se întoarcă la catedră odată ce termină de făcut niște simulări de laborator. Adevărul, însă, era unul mai usturător. Nu aveam idee și nu știam cât timp va mai rezista doctorul Eduard în căutarea obsesiei lui și asta începea să mă îngrijoreze, chiar dacă mă decisesem să nu interferez cu fascinația lui și să nu intervin în relația sa cu un partener absent. Pentru el, preaplinul era cât se poate de prezent. Știam asta și de aceea nici nu îndrăzneam să îi sugerez să meargă acasă să se odihnească, atunci când îl vedeam că își petrece nopțile cu capul rezemat de tăblia unor mese sterile de laborator, care nu semănau în niciun punct cu confortul unei perne.

Pentru el, a sta cu nopțile în laborator în căutarea preaplinului era echivalent cu așteptarea soțului pentru nașterea copilului. Nu avea acces în sala unde soția urma să dea naștere, era separat de aceasta printr-un plafon din plastic transparent ce contribuia la nervozitatea așteptării. Doctorul Eduard era separat de ideea lui printr-un plafon opac, pe care el îl credea transparent, iluzie ce făcea ca nivelul dopaminei să depășească treapta normalității și să se învecineze cu patologicul.

Așa l-am găsit din nou în acea seară. Îmi uitasem cheile de la apartament în halatul de laborator și am mers să le iau. Doctorul stătea crispat și în alertă, cu ochii bulbucați și roșii, uitându-se la un ursuleț de pluș. Dacă nu aș fi știut mai bine, m-aș fi acuzat de halucinații, dar imaginea era cât se poate de reală și de prezentă. Nu aș fi reușit să găsesc sensul scenei nici prin cea mai profundă sforțare și nu știam dacă ar fi înțelept să îi adresez măcar un salut, prin care i-aș fi întrerupt momentul contemplativ. Nici nu a fost nevoie să iau o decizie, doctorul mă observase și se uita la mine cu niște ochi umili. Am rămas înțepenită, uitând chiar de scopul cu care venisem la laborator.

Doctor Eduard a luat cuvântul:

  • Mi-am dat seama, Linda. În sfârșit am găsit modul prin care pot să mă întâlnesc cu preaplinul. E vorba de un ultim experiment. Am nevoie de ajutorul tău, trebuie să îl demarăm acum, chiar acum. Trebuie să fie acum.

Fusesem mereu de partea lui, nu l-am necăjit niciodată și îi oferisem sprijin în toate testele pe care le demarase înainte. Realizam de asemenea că nu era o mișcare prea inteligentă să îl ajut pe doctor în circumstanțele actuale, la o oră târzie din noapte, atunci când echilibrul său mental părea un vis de vară pierdut. Ochii lui implorau. Umilința pe care o observasem la început se transformase în cea mai exaltată formă de implorare pe care o văzusem. N-am mai fost niciodată pusă într-o astfel de situație și nu știam ce cântărește mai mult pentru mine: faptul de a ajuta un om tulburat și îngreunat de povara propriei genialități să-și întâlnească obsesia sau încercarea de a-l potoli, în speranța că dimineața îl va găsi mai lucid. Nu a fost un proces deliberativ intens. Știam ce aveam de făcut pentru că știam în același timp că nu aveam cum să-l ajut și că dimineața care va veni nu avea cum să-l salveze oricum.

Am înclinat afirmativ din cap și mi-am pus halatul de laborator. Am pipăit conținutul buzunarelor și mi-am amintit motivul pentru care venisem la laborator. Nu mai conta, mă decisesem că aveam să-l ajut pe doctor cu misiunea sa, cu acest ultim experiment. Nu mi-am dat seama atunci ce voia să însemne „ultim”. Credeam că e doar un alt termen care să arate importanța colosală pe care doctorul i-o acorda experimentului.

S-a ridicat entuziasmat de la masă și s-a îndreptat către camera izolată unde se demarau majoritatea experimentelor noastre. Am observat că ceva se schimbase. Camera era conectată la un tub venind din exteriorul ei, adică din laborator, iar tubul era conectat la o mașinărie a cărei proveniență și folos îmi erau necunoscute. Tubul ivit din mașinărie întâlnea unul din pereții camerei, care pesemne că fusese găurită, dar se oprea acolo, nu întra în perimetrul spațiului. Tubul unea mașinăria și camera, dar doar cât să le facă posibilă întâlnirea, el nu pângărea sacralitatea camerei. Într-adevăr, se dovedise că pentru doctor acea cameră de experiment era un loc sacru. L-am întrebat pentru ce era acea mașinărie, dar n-am primit niciun răspuns. S-a grăbit să intre în cameră, a închis și încuiat ușa în urma sa. Comportamentul lui era de obicei bizar și de aceea nu am stat să mă gândesc de două ori la motivul pentru care a încuiat ușa. Unul din pereții camerei era transparent, așa că puteam vedea tot ce se întâmpla înăuntru. Doctorul s-a poziționat în mijlocul camerei și și-a întors privirea spre mine. Mi-a indicat un comutator din lateralul mașinii, iar eu l-am apăsat. Mașina a început să turuie, iar pentru câteva secunde nu făcea decât să scoată sunete. Apoi a început. Tubul avea scopul de a trimite în cameră mănunchiuri inegale, haotice de țesătură, genul de material care îl găseai numai în conținutul animalelor…de pluș. Mașina pulsa și trimitea pluș în cameră. M-a bufnit râsul, dar în același timp am rămas perplexă. Ce însemnătate putea avea un experiment în care o cameră era umplută cu pluș și de ce nu putea mașinăria să fie pusă direct în cameră? De ce avea nevoie doctorul de cineva din exterior care să apese comutatorul?

Minutele treceau, iar doctorul abia se clintea. Mașinăria își continua zăngănitul, iar camera procesul de umplere. Ușor, ușor, s-a limpezit totul în capul meu. Și aveam nevoie să îmi dau seama singură de ce se întâmpla, pentru că acea cameră era izolată fonic, în așa fel încât profesorul, chiar dacă ar fi vrut, nu ar fi putut să-mi explice nimic.

Era un alt experiment care urmărea umplerea unui spațiu, doar că de data asta profesorul își pusese la bătaie propria persoană, se auto-inclusese în experiment. Motivul pentru care tubul nu intra în perimetrul camerei era acela că doctorul voia să aibă experiența plinătății de unul singur, doar el și plinul camerei, fără un obiect auxiliar care să fure ceva din promisiunea integralității. Probabil că cea mai mare suferință pentru el era că, indiferent de ce spațiu închis ar fi umplut, el nu ar fi avut, cu toate acestea, niciodată experiența directă a umplerii. A vrut de această dată să fie în mijlocul acțiunii și să se simtă și el, odată cu spațiul, plin. Și-a dat seama că nu avea nicio șansă să întâlnească plinul decât atunci când, cu adevărat, s-ar fi lăsat pe el însuși umplut odată cu plenitudinea spațiului.

Mă uitam la el și ochii îi sclipeau. Contempla admirativ materialul de pluș care umplea treptat camera, iar viteza cu care mașinăria pompa materialul creștea și ea treptat. Doctorul o setase să-și urce singură nivelul de rapiditate pentru a crește astfel suspansul pentru el. Se gândise la tot. Nu observasem, deși fusesem în laborator cu el, cât de meticulos lucrase la acest plan final. Eram prinsă în admirația pentru caracterul desăvârșit al planului său și nici nu realizasem că ceea ce făceam, de fapt, era să ajut un sinucigaș. Doctorul suferea de pe urma lipsei de plinătate a spațiului în care trăia și în care trăim noi toți – spațiul e un inventar de goluri, dar încă și mai mult îl durea faptul că propriul său corp îi trăda dorința pentru plinătate, fiind și el, la rândul său, știrbit de spațiul gol dintre organe, țesuturi, mușchi…

Ajunsese într-un punct în care își detesta trupul, voia să scape de el, dar nu înainte să fi avut o dată măcar experiența plinătății. Dar în același timp, nu se putea bucura de experiența totală a întâlnirii cu preaplinul pentru că, atâta vreme cât avea acest corp, va rămâne mereu un gol. Singura soluție era ca întâlnirea cu preaplinul să coincidă cu debarasarea de corp, iar acesta fusese exact scopul ultimului experiment. N-aș putea să mint și să spun că nu realizasem toate acestea atunci, pe moment, căci știam în ce direcție se va îndrepta experimentul, iar dacă mă veți întreba de ce nu am intervenit și nu am apăsat comutatorul mașinăriei pentru a opri umplerea cu pluș nu vă voi spune că doctorul pusese un detonator pe mașinărie astfel încât, dacă switch-ul ar fi fost apăsat încă o dată, întreg laboratorul și eu însămi am fi fost aruncați în aer.

Doctorul Eduard aștepta nerăbdător umplerea spațiului și a lui însuși. Cu cât se umplea mai mult, cu atât vedeam mai puțin din corpul doctorului, el fiind în centrul camerei și al procesului de umplere. Ultima imagine pe care am văzut-o, după care peretele transparent devenise inutil, l-a surprins pe doctorul Eduard în timp ce își deschidea gura, invitând plușul înăuntru pentru a-i completa interstițiile, pentru a-l face un om de pluș, pentru a-l face, în sfârșit, preaplin.

Am lăsat toate acestea să se întâmple, chiar în fața ochilor mei, pentru că, asemeni doctorului Eduard, am rămas fidelă ideii mele, credinței că nu trebuie să intervii în întâlnirea unui om cu destinul său. Întreaga viață, pentru doctorul Eduard, fusese o lungă și agonizantă așteptare a întâlnirii cu o idee, iar eu i-aș fi făcut cel mai groaznic deserviciu dacă aș fi intervenit și aș fi oprit mașinăria. Avea nevoie să își întâlnească obsesia și, probabil, eu eram singura care ar fi fost dispusă să îl ajute în sensul ăsta. Altfel, sigur, existau toate pagubele morale pe care le aveam de suferit după, acuzații care mă transformau și pe mine, alături de doctor, într-o nebună. Mi-am pus și eu problema, m-am întrebat dacă nu cumva faptul că l-am lăsat pe doctorul Eduard să își realizeze întâlnirea cu preaplinul și prin asta să se sinucidă, nu a fost de fapt o dovadă a propriei mele nebunii. N-aș putea să dau un răspuns exact și, de altfel, cuvintele cu care revenim asupra unui eveniment la care am consimțit nu mai au prea multă valoare. Eu consider că am ajutat un om, nu că i-am făcut rău, iar dacă voi mă veți pedepsi și mă veți închide într-un centru de reeducare pentru smintiții care se abat de la norme, n-aș putea să vă spun decât atât:

Cred că Daniel Dennet a avut dreptate și că, dacă există vreo cheie a fericirii, asta e: „Să găsești ceva mai important decât tine și să îți dedici viața în acel sens.”

Doctorul Eduard a găsit ceva pentru care să își dedice viața, și a făcut-o până la capăt. Cât despre noi, ceilalți… avem oare dreptul să judecăm importanța unei idei în locul altcuiva?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.