Ce avem cu rușii?

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Mulţi comentatori politici consideră reticenţa românilor faţă de Rusia ca un moft. Sigur, e greu de negat. Dar foarte puţini trec dincolo de evidenţa faptică, pentru a se întreba asupra motivelor acestei stări de fapt. Dar ce alt sentiment dominant se poate avea când structurile statale românofone au fost ocupate de 13 ori de imperiul rus, indiferent de forma acestuia, ţaristă sau bolşevică?

În expansiunea sa, imperiul rus a ajuns cu graniţa pe Nistru in 1792. Ţintele sale strategice, controlul strâmtorilor şi accesul, prin Adriatica, la Mediterană, au prilejuit prima ocupare a Principatelor dunărene, în 1806. În 1812, ca urmare a trădării lui Manuc bey, prin pacea de la Bucureşti, între imperiile rus şi otoman, principatul Moldovei e amputat, partea din stânga Prutului e anexată de imperiul rus, iar ocupaţia restului principatelor încetează.

Următoarea ocupare a principatelor are loc la 23 aprilie 1828 ca urmare a reizbucnirii războiului ruso-turc. În timpul ocupaţiei, principatele fură conduse de generali ruşi. Numit în 1829, generalul Pavel Kisselef îşi asigură sprijinul boerilor rusofili. El patronează elaborarea Regulamentelor organice, un rudiment constitutional. Principatele sunt întrucâtva modernizate, dar cu scopul încorporării lor în imperiul rus. În 1834 imperiul rus evacuează principatele, ca urmaare a recunoaşterii regulemenului organic de către Imperiul otoman – la 17 ianuarie. Cancelarul Nesselrode, pe baza deciziei ţarului, numeşte domnitori pământeni subordonaţi Moscovei, consideraţi de Nicolae Iorga prefecţi ai Rusiei. Numirea lui Gheorghe Bibescu în 1842 în Valahia nu înăbuşă mişcarea de emancipare naţională susţinută de generaţia paşoptistă. Apariţia la Iaşi în 1843 a publicaţiei Dacia literară redactată de Mihail Kogălniceanu irită cancelaria de la Petersburg, fiind socotită, prin promovarea identităţii culturale naţionale, ca fiind împotriva intereselor ruseşti. Emblematic, la declanşarea revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească, fu arsă public o copie a Regulamentului organic (6 septembrie). De alfel, acest document a fost caracterizat de Karl Marx, drept codicele muncii de clacă.

Bibescu îşi dă demisia la 13 iunie, speriat de ameninţarea consulului rus Kotzebue cu ocuparea militară. Sub presiunea imperiului rus, sultanul îl trimite pe Fuad paşa pentru restabilirea situaţiei manu militari.

La 19 aprilie cele două imperii încheie convenţia de la Balta-Liman, care prevede, între altele, prezenţa militară a unor corpuri de 25-30,000 militari de fiecare parte, pentru controlul situaţiei principatelor. În 1851 imperiul rus părăseşte terenul, pretinzând despăgubiri oneroase pentru întreţinerea trupelor de ocupaţie de facto. La 3 iulie 1853, imperiul rus invadează din nou principatele, dar puterile europene îl somează, la 9 februarie 1854, să le părăsească. Războiul Crimeii era declanşat. Evacuarea are loc în iulie-decembrie.

Congresul de pace de la Paris, deschis pe 25 februarie 1856, debutează cu problema principatelor, devenită de interes european. Protectoratul Rusiei (instituit prin pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) este desfiinţat şi înlocuit cu garanţia celor 7 puteri europene, valabilă simultan cu suzeranitatea otomană.

Nu mai pomenim urmările cunoscute, asupra cărora imperiul rus nu mai are influenţă. Cu excepţia implicării neoficiale în favoarea mişcărilor separaţioniste din Moldova, din fericire nereuşite. Nu trebuie omisă o reflecţie a lui Karl Marx, făcută în 1856: Ursul rus va fi capabil de orice, atâta vreme cât va ști că celelalte animale cu care are de-a face nu sunt capabile de nimic Nu există decât un mijloc de a trata cu o putere ca Rusia, și anume absența fricii. Să recunoaştem, reflecţia e valabilă şi azi. Şi va fi valabilă cât va exista vocaţia imperială a Rusiei.

Momentul următor al contenciosului româno-rus e, întâlnirea, la Livadia, în Crimee, între I. C. Brătianu, prim ministru al României şi prințul Gorceakov, cancelarul imperiului rus, în prezenţa împăratului Alexandru II, însă fără cea a domnitorului Carol. De conivenţă, acesta, cu primul său ministru. Pe 4 aprilie 1877 se semnează, la Bucureşti, convenţia româno-rusă, semnată de ministrul de externe Kogălniceanu şi baronul Stuart, consulul rus. Aceasta prevedea trecerea liberă a armatelor ţarului prin România, spre viitorul teatru de război din Imperiul otoman. Imperiul rus se obliga să mențină și să se respecte drepturile politice ale statului român, „astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a menține și a apăra integritatea actuală a României”.  Importanţa convenţiei constă, dincolo de garanţiile directe, în faptul că se referă implicit la România ca la o entitate politică independentă.

Iarăşi vom trece peste amănuntele războiului. Sunt cunoscute. Cât despre subiectul articolului, ocuparea tertoriului românesc de către armata imperial rusă, în ciuda cooperării militare, cerută într-un moment cel puţin dificil pentru imperiul rus, ţarul şi prinţul Gorceakov decid ocuparea Bucureştilor şi cer dezarmarea armatei române. Astfel imperiul rus încalcă flagrant termenii convenţiei de la 4 aprilie 1877. Pentru a-şi însuşi forţat cele 3 judeţe de la Dunăre, retrocedate în 1856 României şi a şterge astfel urmele păcii de la Paris. În tratatul de la San Stefano, imperiul rus susţinuse, totuşi, independenţa României (nu din dragoste, ci deoarece slăbea şi mai mult duşmanul istoric otoman) şi îi oferea nordul Dobrogei, care nu mai aparţinuse unui stat românesc de la Mircea cel Bătrân. Principele Carol refuză dezarmarea şi retrage armata română la vest de Olt. Ameninţând astfel din flanc retragerea armatei ruse, când urma să fie hotărâtă. La San Stefano României i se va refuza statutul de cobeligeranţă. Blocajul reciproc e rezolvat de prinţul Bismarck, cancelarul Reichului german, care cere imperios renegocierea păcii, prin congresul de la Berlin. Dar acesta nu schimbă mai nimic din cele stabilite la San Stefano. Până la urmă pecetea unei puteri europene asupra războiului ruso-turc, cum era cunoscut pe eşichierul European avea să pună României o importanta oprelişte în plus în calea ei spre independenţă. Condiţie pusă nu de imperiul rus. Cum subiectul nu intră direct în contenciosul româno-rus, nu-l vom dezvolta. Deloc neinteresant, urmarile îndepărtate ale condiţiei puse la Berlin României se vor manifesta cu prilejul unui eveniment major din istoria României, peste o generaţie. Dar nu cu totul fără legatură cu imperiul rus.

România nu s-a grăbit să îndeplinească respectiva condiţie imperioasă, care presupunea o modificare constituţională. Nici Europa nu s-a grăbit să îi recunoască, legal, independenţa, ceea ce presupunea ratificarea parlamentară. În fine, deplina recunoaştere a independenței castigate, de facto, pe câmpul de onoare, cu armele, la 8 februarie 1880, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, o notă prin care independenţa de stat a României căpăta consacrarea internaţională.

Relaţia cu imperiul rus cunoscuse un nou moment de încordare, în 1879, cu prilejul conflictului diplomatic de frontieră în jurul statutului localităţii Arab Tabia. Imperiul rus susţinea apartenenţa acestei localităţi la Bulgaria. Anul următor, când localitatea fu atribuită României, tensiunea scăzu.

Pasul următor pentru România a fost promovarea tării la nivel de regat, care fu decisă prin plebiscitul de la 14/26 martie 1881. Încoronarea principelui Carol I ca rege avu loc pe 10/22 mai, cu coroana turnată din oţelul unui tun turcesc capturat pe front. Astfel data de 10 mai, îşi triplează semnificaţia, devenind sărbătoare naţională.

Şi aici, imperiul rus pune condiţii. Cererea ministrului de externe rus Giers fu satisfăcută printr-o lege în acelaşi an, care interzicea activitatea revoluţionarilor ruşi pe teritoriul României. Iar imperiul rus recunoscu regalitatea lui Carol.

Trecem din nou peste un episod, a cărui posibilă legătură cu subiectul nu e dovedită formal. S-a speculat că iniţierea şi chiar propagarea răscoalei din 1907 s-ar datora ohranei, serviciul secret imperial ca răzbunare pentru azilul acordat marinarilor răsculaţi de pe celebrul crucişător Potemkin, refugiat la Constanţa. Dacă vor fi existat dovezi, acestea n-au fost făcute publice. Agitatori au existat pe traseul răscoalei, din nordul Moldovei până-n vestul Munteniei. Că unii vor fi fost străini, e plauzibil. Dar e posibil să fi fost şi dintre cei pe care tocmai Ohrana îi urmărea.

Dacă după războiul din 1877-78 României, în ciuda prezenţei solicitate telegrafic și a remarcabilelor fapte de arme, nu i-a fost recunoscută beligeranţa (nici de rea credinţă a imperiului rus, dar nici de puterile europene), din august 1916 am participat inclusiv formal la alianţa cu Antanta, deci şi cu imperiul rus. Dar cooperarea militară bonam fidem a durat mai puţin de un an. Dezintegrarea armatei ruse după abdicarea ţarului a lipsit armata română, înghesuită în aşa numitul triunghi al morţii, de armatele Puterilor centrale de ajutorul aşteptat. Victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care au blocat ofensiva strategică germane din vara lui 1917, au fost rodul eroismului şi inteligenţei tactice ale celor 2 armate române implicate. Dar, după pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) a lăsat România, cât mai era, izolată, la dispoziţia Puterilor centrale, obligată să încheie pacea separată de la Buftea-Bucureşti (7 mai). Regele Ferdinand a avut totuşi abilitatea de a fi schimbat guvernul, tratatul înrobitor fiind semnat de Marghiloman, un filogerman și niciodată ratificat de parlament şi de rege. Rezerva regelui a fost stimulată insistent de marele bărbat al ţării, care a fost regina Maria. Puterile Antantei s-au prevalat de această pace forţată pentru a nu-şi mai recunoaşte angajamentele asumate în 1916.

Rămâne de discutat dacă contraofensiva din 1919, care a eliberat Ungaria de regimul bolşevic al lui Kun Bela (împotriva susţinerii ex officio a acestuia de forţe subterane, între altele de Ernst Neulander, bunicul patern al lui Petre Roman) poate fi socotită drept o interacţiune indirectă cu Rusia bolşevică, dată fiind alianţa Lenin – Kun Bela. Las interpretarea comentatorilor. Oricum decizia Sfatului Ţării de la Chişinău ca noua republică să se unească cu ţara (27 martie/9 aprilie 1918) e o problem bilaterală, deoarece s-a întâmplat în perioada în care Lenin declarase libertatea popoarelor din imperiul rus de a-şi decide liber soarta. Dar ulterior acest act n-a fost niciodată recunoscut de Federaţia rusă, apoi de URSS. Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) a legiferat unirea teritoriilor romăneşti din fostul imperiu Austro-Ungar id est mitteleuropean cu România, însă aşa numita Basarabie a rămas fără statut legal până la repetatul rapt din 28 august 1940. Adăugându-i-se aşa anumita Bucovină de nord şi ţinutul Herţa, teritorii care n-au făcut parte niciodată din imperiul rus. Bref, epoca interbelică a fost una în care imperiul rus în format bolşevic a tratat România cu ostilitate. Să nu omitem tentativele de asasinat asupra regelui Ferdinand în 1918 de către o agentură dirijată de Lenin (Christian Rakovski) și crearea Partidului Comuniştilor din România – secţie a Komintern la 8 mai 1921 cu o conducere majoritar alogenă si program poitic antistatal.

Aşadar imperiul rus în format bolşevic, numit URSS, ocupă teritoriul de pe malul stâng al Prutului, în urma ultimatumului din 28 iunie 1940, acest act agresiv fiind urmarea protocolului secret la pactul Ribbentropp – Molotov (23 august 1939). Teritoriu eliberat în prima lună după 22 iunie 1941 şi reocupat după război, apoi rămas Ukrainei, cu excepţia republicii Moldova (autodeclarată independentă după puciul din 21 august 1991). Între 31 august 1944 şi august 1958 armata roşie a ocupat România. A fost ultima ocupaţie militară. Dar interacţiunea mutuală în plan militar a continuat în cadrul tratatului de la Varşovia (1955 – 1991). România n-a participat, în august 1968, la ocuparea, de către 5 ţări sub coordonarea URSS la ocuparea Cehoslovaciei şi strangularea primăverii de la Praga.

Planul militar a fost, totuşi, unul mai degrabă secundar în sfera interacţiunilor mutuale. În 1963 a apărut aşa numitul plan Vălev, un soi de restructurare a cooperării în cadrul CAER, care rezerva României atribuţii opuse dezvoltării. Gheorghiu-Dej avea mai puţin de 2 ani de viaţă. Acesta a reorientat politica României spre sprijinul Chinei. Deși comunistă, aceasta avea divergenţe semnificative cu URSS, cele două partide comuniste acuzându-se reciproc de revizionism. România a continuat propria politică de dezvoltare, a lărgit relaţiile economice cu vestul, dar şi-a jucat disciplinat, fie şi à contre coeur, rolul de succedaneu politic al URSS. Care, în anii 70-80, nu se mai  opunea direct iniţiativelor occidentului, ci o făcea prin poziţiile sateliţilor politici. Sub pretextul pseudoindependenţei acestora.

Statutul politic de satelit al Moscovei a fost stabilit pe 4 februarie 1948, când a fost semnat aşa numitul tratat de prietenie, valabil 20 de ani. Ultimul tratat de gen între România şi un URSS în prag de disoluţie a fost semnat pe 23 aprilie 1991. O imensă gafă politică. În decembrie URSS avea să se desfiinţeze legal. Tratatul n-a fost oricum niciodată ratificat. În fine, la 29 martie 2004 România a aderat la NATO. Iar în prezent, comportamentul agresiv al celui de-al treilea format al imperiului rus e o problemă fundamentală a flancului estic al NATO.

Aceasta ar fi pe scurt istoria contenciosului politic-militar româno-rus. Între 10/22 noiembrie 1806, când o armată ţaristă a trecut Nistrul în Moldova şi august 1958 când armata roşie s-a retras din România trecuse mai bine de un secol şi jumătate. Nimic mai firesc decât formarea şi dezvoltarea unui profund sentiment antirusesc la nivel național. Anul revoluţionar 1848, care la nivel european a avut o dominantă socială, pe alocuri cu urmări politice (e.g. sfârşitul regalităţii în Franţa, nu şi al monarhiei), a pus accentul în principate şi în Transilvania pe dimensiunea naţională. Arderea în public a Regulamentului organic, act care, dincolo de modernizarea relativă, pregătea încorporarea principatelor în imperiul rus, e semnificativă. Nu e de neglijat boierimea filorusă, care a constituit ceea ce istoriografia postrolleristă a numit partida rusă. Din fericire n-a avut influenţă precumpănitoare, cât s-a manifestat.

Şi astfel ajung la subiectul real al articolului. Pe măsura îndepărtării, în timp a celor rezumate mai sus, sentimentul antirus, bazat pe acestea, se diluează. Nimic mai firesc. Ce-i interesant e contraargumentul multora, mai ales intelectuali. Manifestat interogativ: cum poate exista un sentiment antirus, când cultura rusă e printre cele mai importante? E o falsă problemă. E adevărat, cultura imperiului mongol, cel mai întins din istorie, a fost cel mult artificială şi de import, dar mai ales exclusiv cultivată superficial la nivelul clasei comandanţilor militari. Iar arta imperiului mongol e nulă, la nivel original. Oricât de rafinată era la civilizaţiile cucerite. Cultura şi arta, ştiinţa chiar, în secolele de vârf ale civilizaţiei musulmane, hrănite din cele antice, au depăşit Europa apuseană a epocii. Pe când cultura rusă e, într-adevăr, una de elită. Muzică, literatură, arhitectură (mai ales bisericească). Nu e urmarea efortului de modernizare a lui Petru Romanov, e expresia sufletului rus. Nici neapărat efectul sincretic al culturilor asimilate prin cucerire. Până la un punct. Rahmaninov e compozitor rus ca esenţă, deși numele lui are evidente rădăcini musulmane, deci central-asiatice. Coexistenţa potenţialului sufletesc imens cu brutalitatea primitivă a uriaşului aparat de dominaţie internă şi externă e un datum de mare putere. Ruşii post 1917 au un cuvânt relevant, de uz intern: nyekulturnyi. Folosit de kgbiştii şcoliţi la adresa brutelor. Garda personală a lui Ivan cel Groaznic, poreclit popular aşa nu în primul rând datorită caracterului. Ci deoarece această gardă era compusă din ceceni. Din Groznyi probabil. Luptători cel puţin la fel de duri precum gurkha din Nepal. Sau vânătorii de capete din Borneo. Şi să nu uităm, mafia rusă din New York City a vaporizat-o cea italiană, iar cea chineză stă prudent în expectativă. Nu mai vorbim de Harlem.

Contactul unei populaţii ocupate cu ocupantul nu se face pe filiera lui Glinka, nici a lui Gogol, decât la nivelul stratului superficial. E adevărat, ofiţerimea rusă vorbea franceza mai bine decât coana Chiriţa. Başca originea nonrusă a multor funcţionari superiori. Dar e improbabil ca mujicul înarmat din secolul XIX să fi fost mai civilizat decât soldatul armatei roşii. Sigur, inginerii care au construit, în anii 50-60, combinatul clorosodic de la Borzeşti nu aveau legătură cu consilierii convertirii Siguranţei în Securitate. Nici cu promotorii istoriei rolleriste.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.