proză selectată din grupul “Proză şi eseuri” – facebook [a treia selecţie]
de Ofelia Prodan
Adrian era pictor şi ca orice pictor care se respectă locuia într-o mansardă. În mansardă zăceau pe jos zeci de tablouri neterminate. Toate portrete de oameni cu feţe distorsionate. Unii se chinuiau să râdă, alţii râdeau de-a binelea, chiar în hohote, alţii urlau cuprinşi de groază, câţiva păreau a fi în extaz mistic, în fine, deşi neterminat, fiecare portret era de o expresivitate excesivă. Adrian vroia să redea emoţia cam aşa cum un boxer profesionist aplică un pumn în plex. Însă niciodată nu era mulţumit. Trecea repede la alt portret. În seara asta băuse cam mult şi era nervos. Avea o idee genială şi grăbi pasul spre mansardă s-o pună pe pânză înainte de a se evapora odată cu aburii beţiei. Se aşeză în faţa şevaletului şi complet absorbit începu să picteze. Trecu o oră, trecură două, trecură trei şi obosit, epuizat peste măsură se opri, făcu doi paşi înapoi şi îşi privi desenul. Începu să tremure de furie şi să urle:
– Sunt un ratat! Nu-i nimic de capul meu. De 3 ore încerc să redau o idee genială şi ce mi-a ieşit? Cel mai inexpresiv, cel mai banal portret pictat vreodată de mine. De parcă aş fi pictat vreunul până la capăt. Ei bine, pe ăsta chiar l-am terminat. Ce oribil!
Aruncă pensulele pe jos şi sorbi pe loc 100 de vodcă. Se prăbuşi pe podea printre chipurile contorsionate de tot felul de emoţii. Portretul pictat de el rămăsese pe şevalet şi privea în jur inexpresiv. După ce se uită la fiecare tablou şi lucruşor din mansardă, cu aceeaşi privire inexpresivă, sări sprinten de pe pânză şi căută ceva de îmbrăcat. Găsi o bluză, o pereche de pantaloni cam largi şi pătaţi de bere şi un palton care îi venea perfect. Îşi puse pălăria lui Adrian pe cap şi ieşi pe uşă. Era miezul nopţii. Mergea holbându-se la vitrine, când auzi o voce:
– Hei, nu vrei să mergem undeva?
– Mergem, dădu el din cap.
– Ai bani, nu?
– Am bani. Am.
– Cum te cheamă sau cum vrei sa-ţi zic?
– Cum vrei.
Fata îl luă de mână şi îl trase în dreptul unui felinar.
– Ai un chip cam ciudat, nu-mi spune nimic. Ştii, am avut odată un prieten care semăna cu
tine. Îl chema Bogdan. Ce zici de numele ăsta?
– Pe mine mă cheamă acum Bogdan, dar pe tine?
– Adela, râse ea delicat. Şi în seara asta vreau să fac ce am chef. Vreau să râd, să beau, să ne iubim, să mă distrez cu tine, Bogdane!
– Şi apoi ce faci?
– Nu mă interesează şi nici pe tine n-ar trebui să te intereseze. Stăm împreună doar noaptea asta. După aia pa!
– Pa, repetă Bogdan şi se întoarse cu spatele.
– Ce faci? aproape ţipă Adela.
– Nu înţeleg de ce vrei să te distrezi cu mine şi apoi Pa! Mai bine Pa! de la început.
– Nu vrei să stai cu mine în seara asta? întrebă defensiv Adela.
– Ba da.
– Nu vrei să ne distrăm?
– Ba da.
– Atunci?
– Atunci ce?
– Atunci hai să ne facem de cap!
Şi Adela luă o piatră de pe jos şi o aruncă într-o vitrină. Alarma începu să vuiască asurzitor. Bogdan o luă pe Adela de mână şi începură să alerge pe străzi. Ajunseră repede la mansarda lui Adrian. Adrian zăcea beat mort pe jos. Adela îi privi chipul schimonosit cu teamă. Nici nu îndrăznea să vorbească. Încet încet se obişnui cu ciudata locuinţă şi începu să privească foarte atentă şi curioasă portretele. Şevaletul cu pânza albă din mijlocul mansardei nu-i atrase atenţia. Bogdan devenise nervos. Se aplecă şi luă pensulele de pe jos. Ghidat de o forţă stranie începu să picteze. Adela stătea nemişcată în faţa lui. Treptat pe pânza albă se contura chipul ei palid cu ochi negri concentraţi şi buze strânse. După ce Bogdan termină se privi uimită. Aşa trebuie că arăta când i se întâmplau lucruri bizare. Cu mişcări fine îl îmbrăţişă pe Bogdan şi îl sărută cu patimă. Încerca să nu facă nici cel mai mai zgomot. Apoi, fără să spună un cuvânt, plecă. Bogdan rămase în picioare privind hipnotizat chipul Adelei. Spre dimineaţă se urcă la loc pe pânză.
Soarele lumina mansarda. Adrian deschise un ochi şi imediat sări în picioare:
– La dracu, iar m-am îmbătat ca porcu! Ce-oi mai fi desenat?
Se uită la pânză şi rămase cu ochii holbaţi. De pe pânză îl privea enigmatic o fiinţă ciudată şi mai expresivă decât orice fiinţă imaginată vreodată de un pictor dement, o fiinţă ce nu părea a fi nici bărbat, nici femeie, dar care emana forţa aceea primordială pe care Adrian, abia trezit din beţie, o întrezărea în androgin.