apocalipsa după heidegger [4-7]

(#gnostice)

de Marius-Iulian Stancu

[4] despre ființă crezi că știi ceva doar de la distanță, periferic, pe drumuri ocolitoare. din momentul în care o concepi ca pe un scop al definiției și reprezentării, adică încerci apropierea, ființa dispare, se transformă în enigmă, peste formele ei nu mai cade lumina, pierzându-se în obscuritate. momentul în care tot omul tace, pentru că “«ființa» nu este ceva de ordinul ființării.” [ființă și timp]. cu toate acestea, o dispariție a ființei din orizontul problematic al ființării umane echivalează cu dispariția «sensului» existenței umane. astfel, importanța ființei nu rezidă în sisifica încercare a celor ce se numesc filosofi de a o înțelege. cu tot ce a gândit și va mai gândi omul vreodată, ființa heideggeriană nu va căpăta niciodată claritatea și distincția carteziană a ideii simple. filosoful trebuie să-și piardă mințile, să dovedească nebună înțelepciunea veacurilor, să renunțe la încercarea de a face sens [calea raționalistă, intelectualistă] și să accepte primirea de sens care vine odată cu elaborarea întrebării privitoare la «sensul» ființei, orientare prin intermediul căreia căpătăm la rândul nostru «sens». pentru cei cărora le plac figurile de stil – omul o ia din nou de la început, adică se naște din nou; este semănat ca un «grăunte gol» [1 corinteni 15, 37] și devine dasein.

[5] misiunea este clară – «să punem întrebarea privitoare la sensul ființei». pentru omul obișnuit să se risipească în răspunsuri, care crede că trecerea timpului constituie în mod automat un progres, cu alte cuvinte că se află pe o traiectorie ascendentă și lămuritoare, provocarea heideggeriană pare stranie și umilitoare. ne întoarcem în peștera platoniciană. chiar și după ce ne este desfășurată prin fața ochilor harta interogativă, ca instrument cognitiv menit să ne sporească șansele de reușită, teritoriul pe care încercăm să ni-l facem familiar rezistă efortului nostru civilizator, răspunsurilor noastre de bun simț. ceea-ce-este-vizat-prin-întrebare este disponibil, ni se pune la dispoziție, formează relieful ontic pe care îl locuim, dar nu edifică, sau dacă o face, precum în faptele apostolilor, zidește un altar «dumnezeului necunoscut» [17, 23].

[6] ce ni se cere nu e chiar atât de greu. nu trebuie să ne ieșim din fire, nici să ne pierdem cu firea. nu ni se cere în fond decât să ne surprindem – cei cărora ni se cere socoteală în privința ființei noastre, să înțelegem că întrebarea privitoare la sensul ființei ni se adresează, să facem față stării-de-manifestare a ființei [vezi introducere în metafizică], să ne facem accesibili întrebării esențiale ca unică manieră prin care putem căpăta modul corect de acces la ființare. calea trece prin noi, dar nu prin oricine, nu oricum; contaminați fără să ne dăm seama de teoriile dominante transmise, poate trece [mai ales] peste noi. la început a fost lumina, dar întunecarea era inevitabilă. singura expertiză pe care o putem căpăta e în «tipuri de întunecare posibile și necesare». iată diferența ontologică, diferența lămuritoare. “ființa ființării nu «este», ea însăși, o ființare.” [ființă și timp]. unica înțelegere la care putem spera nu poate fi obținută decât «în ghicitură» [1 corinteni 13, 12]. la capătul firului călăuzitor nu aflăm nimic [în absența diferenței nu se află decât unul, adică aproape nimic], dar ne aflăm pe noi înșine. “care e originea? cea pe care nu o știm…” [caietele negre].

[7] la capătul întrebării nu-i vorba despre nimic altceva decât despre noi, cei care am uitat să mai punem singura întrebare care contează dar care trebuie să ne întrebăm din nou, «ca mod de a fi.» [ființă și timp]. iată posibilitatea noastră esențială, iată dasein-ul. ființa nu poate căpăta sens, nu are sens decât începând cu noi, prin intermediul punerii de sine la început, în care pe toate le facem din nou în chip din ce în ce mai originar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.