(ca prin oglindă)
de Marius-Iulian Stancu
cu fascismul e ca în pilda semănătorului – semințele lui nu au căzut niciodată pe pământ bun. hermann keyserling era ceva mai optimist: “cu siguranță, dacă reprezintă ceva atât de productiv pe cât cred eu, atunci va dispărea într-o zi, precum sămânța. va face loc unei noi construcții, nebănuite și de nebănuit…”
ar fi păcat ca în vara anului 64 d.hr. să nu fi fost creștini cei care au incendiat roma.
fără duhul care să se poarte pe deasupra apelor, cei mai mulți dintre voi, nonconformiști chiar [mai ales voi], nu sunteți altceva decât automate generatoare de, vorba lui michel clouscard, discursuri mașinale.
introducere în metafizică [vezi mai ales considerațiile privind răstălmăcirile filosofiei] demonstrează că filosofia heideggeriană este o filosofie a viitorului [timpul ei încă nu a sosit]. cum ar fi putut să se apropie studenții săi, în vara anului 1935, de semnificația filosofiei, fără să treacă prin războiul de care îi mai despărțeau patru veri? să nu trăim, însă, cu iluzia că deznodământul tragediei pe care a interpretat-o germania pe scena istoriei a reprezentat în ce-l privește pe om un moment ascendent, o clarificare în raport cu întrebarea esențială a filosofiei. filosofia moare, trebuie să moară. “efectul filosofiei nu se poate face simțit decât în chip mijlocit și pe trasee întortocheate, care nu pot fi niciodată dirijate; pentru ca în sfârșit, într-o bună zi, și când a fost de mult dată uitării ca filosofie originară, ea să ajungă să se degradeze într-un de-la-sine-înțeles al dasein-ului.”
unul dintre principalele simptome ale decadenței unei epoci este importanța exclusivă a comentatorilor. pe ruinele unei culturi își fac un nume interpreții textelor canonice. apostolul pavel este primul decadent al unei ere pe care o întemeiază. doar așa a putut lua naștere cu adevărat creștinismul – principalul exponent al discursului împotriva lumii, la al cărei sfârșit încă ne mai nevoim.
nu poți comenta ce îți este superior. cu textul autorului de la care pretinzi să înveți nu poți avea decât un dialog transformator, ca urmare a unei lipse, a unui dor. witold gombrowicz avea dreptate – este ceva imoral în ușurătatea cu care cititorul, un inferior, crede că poate să judece cartea.
ceea ce a reprezentat din punct de vedere politic republica lui platon – întemeierea cetății ideale – reprezintă din perspectiva form(ulă)ării sinelui așa grăit-a zarathustra lui nietzsche.