de Rodica Bretin
Keegan conducea aşa cum era obişnuit: repede. Nu ne aflam pe autostradă ci pe un drum forestier, plin de bolovani, hârtoape, buturugi. Dar ne grăbeam. Ceilalţi ajunseseră deja în insula-fortăreaţă, eram ultimii rămaşi pe continent sau, cum spunea Keegan, în teritoriul inamic.
La un hop, am aruncat o privire spre rucsacul de pe bancheta din spate – se răsturnase, cumva? Înăuntru înghesuisem câteva cărţi, printre care „Mândrie şi Prejudecată“; două fotografii cu mine şi Tania zâmbind fericite, una pe plajă, alta la patinoar; plasa de prins vise a şamanilor indieni rămasă de la mama; reportofonul împrumutat de la Brandon O’Neil; biletul de intrare la Seaworld, din Duminica în care Eric Norton murise. Tania, Brandon, Eric erau mereu cu mine, oriunde, oricând – chiar dacă aş fi vrut, nu puteam să îi uit. De ce simţisem nevoia unor simboluri concrete, materiale? Poate fiindcă oamenii sunt o specie masochistă, le place să îşi zgândere rănile sufletului. Riscasem trecând pe la apartament, însă Keegan n-a comentat, aşteptându-mă în stradă până când am ieşit cu rucsacul-urnă, plin cu cenuşa amintirilor.
Începea să se întunece. Ar fi trebuit să fim demult la debarcader, iar Keegan a apăsat acceleraţia, făcând slalom printre pietroaie, cioturi şi rădăcini. De o parte şi de alta a drumului copacii se îndesiseră, mergeam pe sub un tunel de crengi de un verde tot mai închis, până când a devenit negru.
Zdruncinătura, neaşteptată, m-a aruncat înainte; dacă nu aveam centura, aş fi dat cu capul în parbriz. Ne izbiserăm de vreun obstacol sau Keegan pusese o frână bruscă?
Nu a aprins farurile. Am coborât amândoi cu lanternele în mâini, scrutând întunericul. La niciun metru de botul maşinii, trunchiul unui arbore bloca trecerea. Nu era o ambuscadă a karghanilor; doar un copac doborât de furtună sau atât de bătrân încât, putred şi găunos pe dinăuntru, se prăbuşise de-a curmezişul drumului. Era imposibil să îl ocolim şi am închis o clipă ochii, de parcă aşa l-aş fi putut face să dispară.
– Oricum ni se termina motorina peste… şapte minute, m-a consolat Keeghan.
La una dintre hurducături se fisurase o ţeavă pe sub maşină; abia acum vedeam dâra de lichid vâscos pe care Land Roverul o lăsase în urmă.
– Şi canistra de rezervă?
– Goală. N-am avut timp să trec pe la benzinărie.
Fiindcă ne-am dus după afurisitul de rucsac. Nu mi-a spus-o, nici măcar nu a gândit-o. Aşa era Keegan; căuta soluţii, nu culpabili.
– Ştiu o scurtătură prin pădure, spre Ostrovul Lupilor. Ia-o spre est.
L-am ascultat, pornind printre desişurile din dreapta drumului, furioasă pe mine, pe lume. După câţiva paşi, m-am oprit: Keegan nu venea?
Scotocea prin portbagajul maşinii, apoi a deschis portiera din spate. Când m-a ajuns, avea pe un umăr rucsacul, pe celălalt carabina Remington şi un pistol cu ţeava scurtă, parcă retezată. Mi-a întins ce îmi aparţinea.
– Mai târziu, te hotărăşti dacă îl păstrezi sau îl arunci. Acum însă, îl cari.
Am acceptat penitenţa fără un murmur. Keegan o luase înainte şi îi vedeam fascicolul lanternei plutind peste tufişuri ca un licurici uriaş. Nu mă pasionează drumeţiile prin pădure, mai ales cele nocturne. Până la Ostrovul Lupilor era vreo oră de mers printre grohotişuri, scaieţi, tufe urzicătoare sau ţepoase. Măcar îmi luasem cizmele, blugii, un pulovăr cu glugă. Putea fi şi mai rău…
Ceva umed mi-a lunecat pe obraz: o picătură de apă. Apoi a venit alta şi altele, tot mai dese, până ce nu a mai fost decât o revărsare continuă dintr-o găleată cât cerul. La început, coroanele copacilor ne-au apărat de şuvoaie; curând însă, au ajuns nişte umbrele găurite, pe care rafalele de vânt le răsuceau, le întorceau pe dos. Nu era ploaie, ci deluviu. Apa îmi intra în ochi, în nări – cred că respiram prin urechile transformate în branhii.
Keegan mă aştepta în beznă. I se stricase lanterna? Mi-a făcut semn să o sting pe a mea şi să rămân neclintită. La ce se uita? La nimic. Ţinea ochii închişi, ascultând. Ce? Nu auzeam decât picăturile lovindu-se de trunchiuri, de pietre, de…
Şi-atunci am simţit intrarea.
Keegan a ajuns primul; i-am văzut dispărând întâi umerii, apoi restul, ca într-o gaură neagră. L-am urmat fără să ezit în grota-vizuină, unde nu mai intrase apă de la glaciaţiunea Würm. Foştii locatari – urşi, lupi – nu erau acasă. Iar pe jos am găsit lemne, crenguţe, grămezi de muşchi, toate uscate!
Două minute mai târziu flăcările ardeau înalte, iar eu îi mulţumeam în gând lui Prometeu, care dăruise oamenilor o invenţie atât de utilă şi lui Keegan, care nu rămânea niciodată fără chibrituri, fiindcă n-avea nevoie − focul îl cunoştea, îl asculta.
Hainele atârnau pe mine grele, mustind de apă şi nu ştiam cum să le scot mai repede.
Dincolo de flăcări, Keegan făcea acelaşi lucru. Începuse prin a-şi azvârli cizmele, cămaşa, rămânând în pantaloni. Eu eram în sutien şi blugi, când ne-am oprit amândoi, de parcă ne-am fi înţeles. Keegan s-a lăsat în genunchi, întinzând mâinile spre văpăile care i-au lins degetele, ca o hidră de foc ce îşi recunoştea stăpânul.
Nu îl mai văzusem… aşa.
Deşi arăta ca un zeu grec, Keegan Thorson se potrivea perfect în Pantheonul Nordului: un urmaş al lui Odin emanând forţă, însă fără masivitate şi o energie echilibrată. Iar câteodată, răceală.
Prima oară când ne întâlnisem în Galeria Babilon, mă privise detaşat, indiferent. Nu eram obişnuită cu o asemenea reacţie din partea sexului opus. Crezusem chiar… Însă Keegan nu vedea în alţi bărbaţi decât camarazi de arme sau inamici – acum îl cunoşteam destul ca să înţeleg asta. Şi mai ştiam că fuseseră destule femei în viaţa lui, poate chiar o mare iubire. Ori poate…
Trebuia să aflu. Devenise deodată foarte important.
Focul era singurul obstacol între noi. Nu l-am ocolit. Am trecut peste, fără ca flăcările să mă atingă. Surprins, Keegan a sărit în picioare, dându-se un pas înapoi.
Reuşisem să îl impresionez?
Am rămas nemişcaţi, la o răsuflare distanţă, privindu-ne. O mie de gânduri îi treceau prin minte, însă nu reuşeam să prind niciunul. În privirea lui apăruse confuzie, aşteptare; era şi dorinţă, interes, dar altfel decât vedeam seară de seară în ochii bărbaţilor de la Fantasia.
M-am ridicat pe vârfuri şi mi-am lipit buzele de ale lui. Mi-a răspuns la sărut – firesc, instinctiv. Apoi m-a prins de umeri îndepărtându-mă cu, speram, o undă de regret.
– Lorena este cea pe care o vrei.
A spus-o fără nicio intonaţie. Afirma o realitate, atât.
L-am privit în ochi:
– Nu în noaptea asta.
Şi era adevărat. Nu puteam fi cu Lorena până când… Trebuia să redevin eu însămi, cea dinainte de Denton Quin.
Abia în clipa aceea am înţeles ce voiam – de la el, de la mine. Îi ceream să îmi vindece sufletul, să extirpe pentru totdeauna amintirea ca o rană cangrenată ce continua să sângereze, fără să mă ucidă şi fără să mă lase să trăiesc. Voiam să uit atingerile care mă pângăriseră, să nu îmi mai bântuie nopţile, să pot închide ochii aşteptând şi altceva decât coşmare. Nu era de ajuns că îl ucisesem pe Denton Quin. Trebuia să mi-l şterg din minte – definitiv, total.
Iar pentru asta…
M-am înălţat capul, iar buzele ni s-au întâlnit iarăşi. Nu a mai fost un sărut între prieteni, ci… Putea să fie şi aşa?! Căldură, tandreţe, atingeri care îmi trezeau senzaţii neîncercate până atunci: plăcere, nevoia de mai mult.
Pe undeva, cumva, am pierdut controlul realităţii. M-am pomenit culcată pe nisip, în timp ce bărbatul care avea să mă readucă la viaţă îmi săruta pleoapele.
Lorena, mi-am amintit. Ea era destinaţia, locul unde trebuia să ajung. Keegan era drumul.
Şi m-am pierdut în călătorie.
#
Despre autoare
Rodica Bretin a debutat cu o povestire în 1982, iar în 1985 i-a apărut volumul Efect Holografic.
Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie).
A publicat până în prezent 35 volume de povestiri şi romane în registrul fantastic-realist, istoric şi main-stream, printre care: Efect Holografic (1985); Şoimul Alb (1987); Uriaşul cel Bun (1989); Drumul fără Sfârşit (1991); Cel care Vine din Urmă (1993); Lumea lui Hind (1998); Omul de Nisip (2000); Fecioara de Fier, roman apărut în 4 ediţii (2002; 2006; 2014; 2017); Cetatea fără trecut (2015); Fortăreaţa (2016); Oameni şi Zei (2017), Poarta Stelară (2018) şi Elysium (2019), cele 3 volume din seria Protectorii; Casa fără cărţi (2020).
A înfiinţat împreună cu soţul ei, scriitorul Dan Apostol, Editura Baricada şi a coeditat seria Antares, patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice; a realizat antologiile de literatură clasică Cronici din lumi interzise (2003) şi Vânătorii Lumii de Dincolo (2006).
A publicat proză, eseuri, articole, traduceri în reviste literare din România, Franţa şi Marea Britanie.
A primit numeroase premii, printre care:
„Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela Negura.
„Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela Conquistadorul.
„Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul Fecioara de Fier, publicat în serial de revista The Historian din Truro (Cornwall – Marea Britanie).
„Premiul COLIN, categoria volum de proză scurtă fantastică“ pentru Cetatea fără trecut.
„Premiul OPERA OMNIA“, decernat la cea de-a 40-a ediţie a Convenţiei Naţionale a Cluburilor şi Autorilor de science-fiction din România, Timişoara 2019.
