poeme de Monica Manolachi

Dimineață de septembrie

 

În ziua când m-am prefăcut în mierlă,

destinul meu a fost pecetluit. Ieșisem pe balcon,

era devreme, pe la cinci, lumea din cartier dormea.

Eram în uniformă, ghiozdanul pregătit,

și așteptam senină ora de plecare.

Am apăsat pe clapele triolei și au venit în zbor

vrăbiuțe, pițigoi, țâșneau dintre blocuri,

din grădini, ciocârlii, privighetori, rândunele.

Bătăi de aripi și bătăi de inimi.

O liniște totală, ca de un început de lume.

Stelele se stingeau pe cerul nopții

și așa au început să-mi crească negre pene.

Cu prima rază, soarele mi-a luat uniforma.

Cu a doua rază, pantofii și ghiozdanul.

Ca într-un vis copilăresc, oasele mi s-au golit.

Deodată, brațele își amintiră ce e zborul,

iar buza mi s-a întărit, s-a ascuțit

și am scos fără de veste primul tril sfios.

Mă micșoram treptat și am sărit pe balustradă.

Lumina mă orbea. În jur vuia un cor:

Haide, zboară, zboară sus de tot!

Și am lăsat în urmă fata care mă privea,

tare uimită, cu triola între mâini.

Ce frumos e să zbori, mi-am zis,

în timp ce luam viraje peste acoperișuri

pe lângă turturele, grauri, porumbei.

Văzute din văzduh, aleile și blocurile,

școala și Piața Reșița mi-au tăiat răsuflarea.

Întreg orașul, drumul european E85,

Siretul și ogrăzile bunicilor se întindeau

în fața mea ca în picturile flamande.

Au urmat furtună, ploi, muțenie, spaime

cu furie amestecate, dar cale de întors nu mai era.

În altă dimineață, am simțit un țipăt

sfredelindu-mi trupul, o voce fără de cuvinte,

sunete stranii – dar nu și pentru mine –

și, fericită peste poate, am început să cânt.

 

 

 

Aleea Libertății

 

Hoinărim pe o alee lungă, liniștită,

cu o sută de bănci noi instalate ici și colo.

Umblăm amândoi de la una la alta, silabisind

același cuvânt, libertate, inscripționat

pe fiecare spătar, de fiecare dată în altă limbă.

Ca un șarpe trece kilometrul de semne bizare

printre rare flori de închisoare,

mucuri de țigară și copii cu trotinete.

 

Stâlpii de iluminat cu panou solar

ne salută și se uită la ceas.

În urma noastră, necunoscuții.

Murmură nume de exotice flori.

Ne oprim, se opresc și ei.

Ne grăbim, se grăbesc și ei.

Ne întoarcem spre ei. Nimeni.

Doar știr și volbură.

 

Se lasă noaptea, morții se adună în parc.

Din toate zările se apropie,

silențioși, familiari, intangibili.

Își lasă în iarbă rucsacii plini cu stele.

Se apropie de apă și beau.

Unii scot fotografii și stau la povești.

Alții ne fac de departe semne

ca niște zmeie luminoase rămase pe cer.

Unii morți ne vor însoți acasă,

vor deschide ferestre, uși, sertare, laptop,

vor citi mesajele pe care ni le-au trimis,

amintindu-și ce mult ne-au iubit.

 

Adevărul e un pod între lumea noastră

și lumea de dincolo, o bancă

pe care nu scrie nimic și nu ai voie să te așezi.

Stâlpii de iluminat intonează cuvinte străine

în limbi de care n-am auzit niciodată.

Pășim pe lângă știr și volbură,

ascultăm incantația celor nevăzuți

și ne trezim noaptea din vis

când ne apar vociferând mirați:

Voi oare cine sunteți?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.