poeme de Ioana Florescu

memento

 

îmi tremură mainile deasupra mașinii de scris

ca unei pasionate de beletristică cu Parkinson

îmi las amprenta și îmi vărs amarul

în fiecare literă bătută

patina timpului se va așterne

asupra fiecărei scrisori

pe care cu lașitate

nu ți-am trimis-o

la timp

dorul va fi pus deoparte

în plicuri cu aspect vintage

și un sigiliu înflăcărat al buzelor mele

până mâine,

totul va fi dat uitării.

 

 

 

Copilul maladie

 

m-am născut într-un spital rece

agățându-se de viață

în ciuda dorintelor altora

eram un miracol pentru medici

nu mai văzuseră

un trup mic și slab, care voia sa reziste la tot

ca să rămână, nu să plece din existență.

 

am crescut într-un balon

nu spune asta, deranjezi

nu face asta, nu știi încă

nu încerca asta, te rănești

așa că mama și tata mi-au extins balonul

te simți singură?

uite, citind carte după carte

o să-ți faci prieteni din alte universuri.

 

pisica cu nouă vieți, spuneau medicii

mi-aduce aminte mama uneori

când îmi mângâie părul

și jinduiește la zilele în care eram

fragilă și naivă

în care copilul nu părăsise cuibul încă

am spart un balon.

 

am dat de altul

prea sensibilă

prea temătoare

ca sa las pe cineva

să atingă mai mult din mine

peste piele, carne și oase

sa îmi ia depresia și anxietatea în brațe

doi frați gemeni în colțuri opuse

ale salonului de spital din mintea mea

el: anxietatea fuge în cerc

ea: depresia legănată înainte și înapoi

ambii plâng isteric după doctorul

care nu ajunge la ei

divinul a dat, a blestemat

iar copilul maladie a încasat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.