(egoRainbow)
traducere & prezentare: Monica Manolachi
David Dabydeen este un important scriitor şi critic literar de origine caraibă din Marea Britanie. S-a născut în 1955 în Guyana într-o familie cu origini indiene şi a emigrat cu familia în Londra la o vârstă fragedă. A studiat engleza la Universitatea din Cambridge şi a obţinut un doctorat în literatura şi arta secolului al XVIII-lea la Universitatea din Londra. Este unul dintre fondatorii Centrului pentru Studii Culturale Britanice Comparate de la Universitatea din Warwick. A publicat trei volume de poezie foarte dezbătute în mediile literare, şase romane şi mai multe volume de critică literară, de artă şi de istorie a culturii negre. După V. S. Naipaul, este al doilea autor caraib care a primit titlul de membru al Societăţii Regale pentru Literatură. În calitate de ambasador, a reprezentat Guyana la UNESCO, în China și în Japonia. Textele de mai jos fac parte din al doilea volum de poezie, intitulat Odiseea coolie, apărut în 1988.
Un șofer de taxi din Londra
De la Tooting, unde m-am urcat, și până la Waterloo,
A claxonat, a virat, a înjurat,
Oprea pe lângă bucile cât donița ale femeilor de pe High Street,
Se smucea iar, deschidea fereastra în viteză,
Horcăia și scuipa.
Vorbea mai mult singur,
Despre ultimul single, despre cum a pierdut la mustață la cărți,
Despre o curvă dulcică din nu știu care serial,
Cum ar încăleca-o și cum i-ar acoperi gura rujată,
Și-i vedeai deodată ochii plini de vise îndrăznețe –
Abia a zărit semaforul când s-a făcut roșu
Și a oprit brusc, trăgând frâna de mână.
Volanul a zvâcnit, iar motorul amețise de atâta speranță.
Ne învârteam prin mahalaua Lambeth și contorul creștea ca nebunul.
A venit de departe și l-a costat mult călătoria
Dintr-un sat din Berbice, unde carele cu măgăruș lenevesc
Și se poticnesc pe drumuri cu hârtoape,
Pe lângă femei cu vedre pe cap, cu pletele grele
de unt ghee și de posibili viitori copii,
Pe lângă bărbați puțin aplecați, dând la lopată,
Pe lângă pâlcul de case din lut, înghesuite pentru un pic de umbră,
Unde steagurile hinduse pentru ritualuri ce sfidează lumea,
Stârnind săbiile imperiale ale Creștinătății,
S-au decolorat, și-au spânzurat pânzele și au putrezit,
Agățate în parii de bambus:
Acum înțelege mai bine neliniștea chihlimbarului roșu cu verde,
Se revoltă împotriva celor două linii galbene continue,
Actul său agresiv sună ca pe vremuri trâmbițașii medievali,
Geme a rebeliune
Pe bancheta din spate, unde face sex ieftin
Cu ultima curvă a nopții.
Mama vorbește vorbe
Oare nu te înșeli atunci când spui
Că femeia este instabilă ca apa?
Te spală, face de toate,
Te scoate din adâncimile tale prețioase…
De fapt, lumea are nevoie de ea
Și tu ce faci, înjuri, tai beregăți, disperi
Sau și mai și: scrii poezii…
Nu cumva sunt fumuri sau ifose?
Copiii nu se fac din cuvinte,
Oricât ar fi de frumoase ori de furioase.
Lumea nu știe ce-i ăla cuvânt.
Data viitoare când te culci cu ea
Și carnea ei albă îți va lua mințile
Și o să te muște ca șarpele
Și va geme și îți va crește inima,
Dar după aceea îți vei pierde vlaga
Și te vei simți ca o coajă, ca un sâmbure,
Adu-ți aminte că noi, cei de aici,
Te cunoaștem la suflet, știm ce bun ești,
Din satul ăsta n-a răsărit om mai luminat,
Ieșit din mizerie, stabilit în Anglia,
Și că noi, care am rămas aici,
Care bem și trăncănim,
Încă te mai hrănim.
Cum o să priceapă ea toată durerea
Și fructul pe care îl porți?
Și cum îi va fi ei dor de sufletul și de sămânța ta
Dacă ea a mâncat mereu din altă farfurie?
Ai învățat carte, dar istoria s-a dus,
Este dură ca dinții, ca oasele,
Iar albii nu vor să-și vindece rana
Ori să-și audă propria istorie.
Și cum să-i îmbrățișezi cu mâna ruptă
Sau să dai în ei cu biciul
Pentru un dram de înțelegere?
Tânără și fragedă și drăguță,
Te mănâncă de viu și rămâne grea,
Se dă cu ruj și se ține de glume,
Toată noaptea se zbânțuie pe muzică.
Bărbații profită de ea, pe urmă se duc,
Iar tu stai ca prostul
Cu iubirea ta ca diamantul din noroi
Și îți închipui că lumea știe ce-i ăla cuvânt.
Limonadă cu fructe de pădure
A fost o noapte albă de iubire intensă,
În care el i-a luat durerea cu mâna,
A băut încet din sufletul ei,
Așa cum se întâlneau boturile de animale
La marginea apei, pe întuneric,
O noapte lungă de adorație,
Lubrifiere, murmure,
În care i-a dat o formă nouă,
Sorbindu-i neputința,
Fructe de pădure crescute în vene,
Până la delirul eliberării,
Până a auzit-o din nou râzând.
După aceea ea a recunoscut
Cum a luat trenul spre Cheltenham
Lăsând în urmă hruba lui din Belham
Și nu a mai vrut să-l vadă niciodată.
Englezilor nu le trebuie mult să fie fericiți.
În timp ce el, încarcercat pe vecie
Într-o iubire de poveste,
Se trezește din somn
ca din vintrele unei corăbii,
Disperat să revină pe aripile fanteziei
În spațiosul trup alb,
Fraged și fierbinte,
De o lumină orbitoare…
Cântecul lanțului plesnit!