de Bianca Șomoiag
─ A fost o dată ca niciodată, pe vremea când se plimba Petru pe Pământ și judeca pe te miri cine, a fost un drac. Dar nu orice drac, căci ăsta mi-era drac sfânt. Dar mai întâi, să încep cu începutul: făcu Domnul lumină, făcu cer și stele, pământ și îngeri, oameni și animale, vai ce minunăție, îți era mai mare dragul să privești la creația Dumnezeiască! De toate avea și mulțumit mai era. Dar parcă, parcă ceva îi lipsea țesăturii sale. Creația îi era incompletă. Și a stat El, cât o fi stat pe gânduri, dar nu putu găsi răspunsul. Apoi s-a apucat să îi întrebe pe îngeri, căci nu se știe niciodată de unde îți sare norocul. Spre deznădejdea Domnului, îngerii nu avură răspunsuri clare: ba că trebuia mai puțină apă, ba că e pământul prea rotund, ba că e omul prea prost. Lasă! Răspunsurile lor nu l-au mulțumit pe Dumnezeu iar cu atât mai puțin să-l liniștească. Când n-ai ce face, iar nevoia te silește, îți mai apleci urechea și în adâncuri. Astfel merse Dumnezeu la Încornorat, năzuind că poate el i-ar putea lumina mintea. Ehe, păi Spurcatul nici nu vru să audă de așa ceva, l-a întors pe bietul Tată înapoi fără să se gândească de două ori înainte. “Ce să caute Dumnezeu în împărăția sa?!” se întreba el indignat. “Te pomenești că ai venit să îmi iei și dracii! Du-te și te-ntoarce la îngerii tăi fandosiți că pe dracii mei nu pui mâna! Sunt ai mei!” strigase acesta revoltat în urma Tatălui.
Și tocmai în acea clipă binecuvântată, în mintea Domnului s-a făcut lumină. De toate avea, nimic nu-i lipsea! Dar un lucru totuși îi scăpase: dracul. El nu avea draci. Nu făcuse un drac al său. Cum așa grozăvenie?! Să aibe Încornoratul ceva ce El nu are?! Niciodată! Și iată, astfel se născu dracul lui Dumnezeu. Și acum să ne întoarcem la povestea noastră. A fost o dată un drac făurit de Dumnezeu însuși. Și dracul nostru se numea Afanasi, nume bine-cunoscut de toate umbrele pământului și nu numai. Și a cutreierat Afanasi printre munți și peste văi, peste veacuri, peste mări, ce făcu, ce nu făcu, că toată lumea îl știa după nume și se fereau de de el ca dracu de tămâie. “Da’ cine mai e și Afanasi ăsta?!” spunea unul. “Shhh! Taci, să nu te-audă! Taci din gură!” răspundea al doilea. Niciun chip nu îndrăznea să-i șoptească numele., dar la drept vorbind tare greu îi mai era și numele ăsta! Iar aici începe descântecul său, al celui cu nume făurit si zidit din umbre și nevoi. Ăsta era dracul lui Dumnezeu. Și ochii lui au văzut multe, urechile i-au auzit și mai multe. Un mare rău s-a întâmplat. Ițele lumii s-au încurcat. Pesemne cineva s-a răzvrătit. Sau poate lumea s-a oprit din citit. Cert e că timpul nu s-a mai învârtit. Echilibrul aproape că a murit. Și doar Afanasi al nostru putea prinde calul de căpăstru. Căci el nu era nici sfânt nici rău, era exact cum l-a lăsat Dumnezeu. Tu să-mi dai ascultare, căci în zare-i întinsă mare de suflete bocitoare. Cuvântul lui e sfânt, căci pe acest Pământ, omul îi dă ascultare. Cu vise de îndurare să nu te-neci la asfințit căci odată ațipit, ochii ți-au amuțit. Să stai să asculți la șoapte din noapte, și nu în deșarte cântece netoate. În lumea lui de neîntors, ce te roade până la os, timpurile cos. De te-ai aruncat în neștiință, cu bună sau rea credință, calea ți-e pecetluită de a lui suflare împietrită. Să te rogi, să te arunci, să plângi și să implori la cei nemuritori, e prea târziu. Cerul străveziu, râul cenușiu te strigă, numele-ți cioplit în sticlă iar cale de întoarcere nu-i. Aceasta e povestea lui.
Augustina se uita plictisită la gura căscată a fratelui ei mai mic. Denis avea 7 ani și era ușor impresionabil. Prea ușor. Ce-i drept, nu-l putea învinui prea tare căci așa obișnuia si ea să fie la vârsta lui. Dar asta se întâmpla cu mulți ani în urmă. Amintirile îi erau în ceață. Nu despre cei din jur, ci despre ea. Nu putea pricepe de ce obișnuia să fie așa cum era atunci. Îi mulțumea Cerului că se schimbase. Acum acea fetiță cu ochi veseli și minte visătoare exista doar într-o amintire spartă și veche dintr-o perioadă moartă.
În copilărie, părinții obișnuiau să o trimită în fiecare vară la țară, la mamai Rada. Venea și stătea câte 3-4 săptămâni. Pe atunci, gândul de a petrece atâta timp în casa magică a bunicii îi umplea inima de fericire. Era mică. Era prostuță. Îi plăcea să viseze. Iubea acea căsuța simplă dar cu o atmosferă unică. Parcă ograda însăși avea un suflet al său, o semnătură care încă mai dăinuia în inima sa, deși Augustina nu ar fi recunoscut asta niciodată. Era o adevărată aventură să ajungă la casa lui mamai Rada. Trebuia să treacă o gârlă limpede, pe un pod vechi din lemn care se balansa amenințător dacă mergeai în zigzag pe el. Trebuia să urce peste o colină abruptă și mereu ajungea să obosească pe la jumătatea acesteia. Apoi o aștepta o potecuța îngustă și veșnic înverzită. Era semnul că toată călătoria meritase osteneala. Iar la capătul ei, se înălța ca într-un basm, o căsuța veche și curată. Casa bunicii. Avea o grădină mare cu legume îngrijite și proaspete, copaci mulți, numai buni de cățărat, iarbă moale și verde, animale și mulți copii veseli, întotdeauna puși pe joacă și năzbâtii. Se juca aproape în fiecare zi cu copiii din sat. O ajuta pe mamai și făcea lucruri pe care nu le-ar fi povestit niciodată prietenilor ei de la oraș, cum ar fi culesul de corcodușe sau făcutul țuicii. Augustina se îngrozea acum la gândul că cineva ar fi putut afla despre asta. Ea crescuse și se schimbase. Dar casa nu se schimbase și nici mamai Rada. În ciuda faptului că acum părea mult mai mică și firavă, ochii îi scânteiau de viață și voie bună.
Astăzi îl minuna pe Denis cu poveștile ei fantastice. Când era de vârsta lui, Augustina iubea acele povești. Se gândea mereu la ele, le tot țesea și descosea în propia-i imaginație, le găsea alte sensuri, alte înțelesuri, se imagina protagonistă în ele și le dădea alte finaluri, mai bune, mai frumoase. Și întotdeauna se mărita cu Făt Frumos. Parcă ar fi trăit din ele. Sau poate că ele trăiau din ea. Nu mai știa și nu mai conta. A fost de mult. Cert e, că povestea lui Afansi mereu i-a dat fiori pe șira spinării. Și-ar fi dorit ca bunica să nu i-o fi spus și fratelui ei mai mic. Pe ea o speriase destul de tare în copilărie. Însă uitându-se la fața încântată a băiețelului buclat, Augustina realiză rapid că nu era și cazul lui. Ce băiat nătâng gândi ea.
Povestea căpătase o nuanță teribilă în ochii ei de copil. Îi bântuise visele multe nopți la rând. Era cu atât mai rău căci exista în sat, o biserică veche din lemn care se spunea că ar fi fost blestemată. Toată lumea din sat și din împrejurimi știa că acea biserică aparținea lui Afanasi, dracul lui Dumnezeu. Acela era pământul lui și nimeni nu îl călca. Nici măcar animalele. Cel puțin așa credea toată lumea. Când era mică, obișnuia să creadă cu sfințenie în orice i-ar fi spus mamai Rada. Nu se apropiase niciodată de biserica blestemată. Nici nu ar fi îndrăznit. Era prea îngrozită. Uneori, parcă simțea aievea cum biserica o chema la ea și se speria și mai tare. Într-un timp, își dorea cu ardoare ca biserica aceea să nu fi existat niciodată. Vroia să dispară, să ardă și să se facă scrum. Mamai Rada chiar o dusese la un preot să o descânte de spaimă.
Acum nu își mai putea aminti de ce era așa dramatică. Devenise mai mult o amintire rușinoasă. Timpul trecuse iar ea nu mai era un copil credul și sperios. Acum avea 16 ani. Era mai înaltă decât toate prietenele sale și mai frumoasă ca oricine. Da, cu siguranță era frumoasă! Părul ei lung acoperea ca o mătase de aur umerii săi albi și imaculați. Avea buzele pline, cu o nuanță tentantă de trandafiriu, ochii mari, inocenți și albaștri. Și reci.
Avea picioare lungi și drepte, talie subțire și bust generos. Oamenii întotdeauna întorceau capul după ea pe stradă. Mai ales bărbații. Femeile o priveau mai multă cu o încruntătură de dojană, mai ales când purta unul din topurile ei îndrăznețe, care îi lăsau abdomenul plat la vedere. În special cele bătrâne. Pentru Augustina și cele de 40 de ani erau tot bătrâne. Mai avea un frate mai mic și un cont de instagram care îi ocupa aproape în întregime mintea și timpul. Era o fată populară și se plictisea repede de băieți. Toți o voiau și ea era convinsă de asta. Contul ei de instragram devenise chemarea ei în viață și creația ei supremă. Nimic nu era mai important. Muncea mult pentru el. Acolo se numea Tina, nu ciudatul Augustina. Vorbea engleză, era o fată drăguță de oraș și sigur nu s-ar fi spălat într-un lighean. Era slabă, la modă și întotdeauna perfectă. Era bună cu toată lumea și avea grijă să îi mulțumească pe toți. Îi venea să înnebunească din cauza netului îngrozitor de prost de la țară. De ce trebuia să stea bunica ei fix la dracu-n praznic?! De ce o trimiseseră părinții din nou la țară după 4 ani de pauză?! Cum avea să își updateze fanii cu poze? Nu putea să dispară pur și simplu și nu putea să își piardă fanii. Dar uite-o aici, uitându-se nemulțumită la veselia fratelui ei mai mic. Nu avea chef să vadă așa ceva. Nu era nicio veselie. Nu avea internet, pentru numele lui Dumnezeu! Și acum mai trebuia să asculte și povestea stupidă a nu-știu-cărui drac magic. Numai oamenii de la țară ar fi capabili să creadă în așa bazaconii, își spuse Augustina. Câteodată se gândea cu o ușoară tristețe la diferențele dintre oamenii de la țară și cei de la oraș. Și totuși la țară putuse întotdeauna să fie ea însăși.
─ Te-ai speriat, Tincuță? Știu că tu nu iubești deloc povestea lui Afanasi, spuse mamai Rada, fixând-o pe tânăra fată cu ochii ei calzi și blânzi.
Augustina se îmbufnă chiar mai tare dacă asta era posibil și aruncă o căutătură sfidătoare bunicii sale. Nu mai fusese numită așa de multă vreme. Doar ea o alinta astfel și nu îi mai plăcea deloc.
─ Mie? Mie să-mi fie teamă de prostia aia?! Am crescut, mamai, nu vezi?! Nu mai cred în basme și povești de adormit copiii de mult timp. Ceea ce mă deranjează cu adevărat e lipsa de internet. Știi cumva dacă părinții Andreei și-au instalat wifi?
Femeia bătrână își măsură nepoata din cap până-n picioare, cu ochi cercetători și mutră serioasă, de parcă ar fi cântărit ceva de o importanță majoră în mintea ei tânără. Apoi un zâmbet ștrengar încolți pe buzele sale.
─ Așa-i, văz. Te-ai schimbat și ești fată mare, dar parcă tot un copil stă în fața mea. Așa mi se pare mie, încheie aceasta ridicând din umeri. Nu știu, mamă, de wifi-ul ăsta al vostru. Du-te și o-ntreabă pe fată.
─ Tina nu poate trăi fără contul de instagram, mamai, spuse Denis râzând. Stai să-ți povestesc!
─ Eu am plecat la Andreea! Să nu mă așteptați la prânz că nu vin. Augustina se ridică și plecă spre ușă. Apoi se opri și se întoarse brusc cu fața la femeia în vârstă care își privea nepoata cu ochi întrebători.
─ Biserica e tot acolo unde îmi amintesc eu că este? Și tot la fel de blestemată?
Într-o fracțiune de secundă ochii femeii se măriră și căpătară o nuanță gravă.
─ Unde îți amintești că e? Vreau și eu să o văd, se repezi Denis curios și sări voios de pe scaun ca să își urmeze sora mai mare.
Mamai Rada îl prinse de cot și îl opri. Apoi o fixă pe tânăra fată cu gravitate. În ochii ei se citea avertismentul.
─ Să nu mergi niciodată acolo. Niciodată! Nu ai voie și atâta timp cât ești în casa mea, nu îți permit. Nu ai ce vedea. O adunătură de lemne arse. Atât. Promite-mi că nu te duci! Și nu îndrăzni să calci peste cuvântul meu.
Augustina nu își putea aminti ultima oară când o văzuse pe mamai Rada atât de autoritară și rece. Nu credea că fusese astfel vreodată și nu putea concepe faptul că tocmai cu ea se comporta astfel. În fond, doar pusese o întrebare oarecare. Mirarea lăsă loc rapid furiei. Nimeni nu i se adresase astfel vreodată, mereu avusese libertatea să facă orice poftea. Și în mod clar, nu îi plăcea deloc să îi fie obstrucționată libertatea. O idee diavolească încolți în mintea ei care fierbea de nervi. Dar era totodată și o idee genială. Augustina mimă rapid o față nevinovată și mormăi un ok. Apoi se întoarse cu spatele și trecu val-vârtej pe lângă poarta cea veche din lemn. Era la țară și credea că acest lucru avea să devină condamnarea ei și a vieții sale sociale. Nu știa ce naiba putea posta și să fie credibil. Acum avea soluția. Povestea aceea îngrozitoare avea să fie colacul ei de salvare și totodată cheia spre mai multă popularitate. Fata cu chip de înger se aventurează plină de curaj să exploreze, singură, o legendă veche dintr-un sat uitat de lume. Pozele cu biserica, pădurea și filmarea în care ea va arăta ca de obicei, sexy, dar inocentă, urma să îi aducă și mai multă admirație. Poate își va dubla numărul de followeri și își va deschide un magazin online. Da! Asta avea să se întâmple! Era atât de pornită și hotărâtă încât nici măcar o mie de Afanasi nu i-ar fi putut sta în cale. Era capabilă să înfrunte orice. Se simțea puternică, frumoasă și de neînvins. Iubea sentimentul acela! De neînvins…
∞
Pădurea era mult mai întunecată și umedă decât îndrăznise ea să își amintească. Crengile copacilor erau atât dese și încâlcite încât razele soarelui nu mai răzbeau să treacă prin scutul acela macabru. Nu existau alei sau potecuțe, doar frunze moarte, boscheți, licheni și arbuști. Auzise și de câteva ori niște sunete misterioase pe care ea le atribuise numaidecât păsărilor. Augustina trebuia doar să țină minte că era de neînvins. Își făcuse machiajul, părul, se îmbrăcase potrivit pentru o exploratoare sexy și cu siguranță nu avea să fie oprită de niște crengi tâmpite și ceva mărăcini. Zârieturile de pe brațe și de pe picioare avea să le editeze înainte să posteze filmarea. Totul se va aranja bine într-un final. Dintr-un oarecare motiv, vorbele bunicii se auziră din nou, ca un ecou îndepărtat în mintea ei. Simți brusc că i se face frig. Pădurea era prea singuratică, prea întunecosă și mult prea rece. Își putea auzi propriile bătăi ale inimii duduind precum o tobă a destinului. Mamai Rada era o femeie simplă de la țară. Nu puteai să îi ceri prea multe. Nu mai era nervoasă pe ea și nici nu avea să îi poarte pică. Însă nici nu o va lăsa să o oprească. Oamenii de la țară erau prea superstițioși din fire și mult prea ușor de speriat. Ea nu era așa. Cel puțin, nu mai era…
După o bună bucată de timp, Augustina zări în depărtare silueta unei biserici. Inima ei se umplu de ușurare. Simțea că mergea de ore întregi. La un moment dat chiar începuse să se teamă că rătăcise drumul. Augustina își scoase telefonul din buzunar și observă că acesta era închis. Încercă să îl deschidă, dar telefonul nu voia să pornească deloc! Ciudat, își spuse ea. Nu îl închisese când intrase în pădure și îl încărcase bine înainte să plece de la Andreea. Acolo își anunțase fanii despre excursia surpriză pe care le-o pregătise și toți se arătaseră foarte entuziasmați de idee. Cale de întoarcere nu mai exista. Augustina înghiți în sec și încercă să-și alunge îndoielile.
Păși într-un luminiș liniștit și verde. Nicio frunză moartă nu se zărea pe covorul moale și proaspăt al ierbii. Câteva raze aurii reușiseră să se furișeze prin încurcătura de crengi și trunchiuri groase care acopereau întreaga pădure ca o boltă protectoare de lemn. Nu se zărea vreo floare sau urmă de animal. În centrul luminișului, luminată de câteva raze de soare, se afla o biserică veche, dărăpănată și înnegrită aproape în întregime de focul care o arsese acum mult timp. Augustina realiză brusc că ea nu știa de ce arsese Biserica sau când. Nu conta, avea ea să inventeze ceva pentru fanii ei. Aceasta își lăsă rucsacul pe iarbă și apoi scosese o glindă alături de fardurile sale prețioase. Avea nevoie de un ultim retuș, fără doar și poate! Într-un final, bătăile inimii sale se liniștiră și nu mai simți decât pace și mulțumire. Până la urmă, Biserica nu era chiart atât de înfricoșătoare. Era îngustă, nu foarte înaltă și părea că de abia se mai ține pe picioare. Probabil că 30 de oameni ar fi umplut-o până la refuz. Augustinei i se făcu milă de ea. Arăta mai degrabă singură și bătrână decât înfricoșătoare. Fata se întrebă apoi dacă Afanasi fusese cel care o construise sau nu. Și de ce în mijlocul pădurii din satul acela? Nu avea răspuns nici la acele întrebări. Augustina realiză din nou că ea nu avea răspunsuri la multe întrebări. Ce fac eu aici?
Tânăra fată scutură din cap și își limpezi mintea. Nu mai avea timp să gândească. Trebuia doar să acționeze repede și să plece. Câteva cadre cu Biserica, cu ea, si apoi mai putea povesti și acasă după ce avea să mai cerceteze puțin legenda. Totul avea să se încheie în maximum 10 minute. Atât.
Augustina se ridică și porni camera. Apoi făcu o scurtă introducere pentru fanii săi în care reuși, în mod miraculous, să mimeze un entuziasm credibil. Într-un final, plecă în direcția Bisericii. I se tăie respirația. Dintr-o dată. Și se opri chiar înainte să deschidă ușa cea mare din lemn. Ceva nu se simțea bine. Dar era prea târziu. Mâinile ei deschiseră, fără voia ei, ușa cea mare din lemn iar ea se afla în întuneric, mimând veselia perfectă a unei fete blonde fără de griji. Apoi ușile scârțâiră, ca un tunet atotputernic în împărăția lui de întuneric și se închiseră zgomotos în urma ei.
∞
─ Treziți-vă, domnișoară! Vă rog să vă treziți degrabă! Avem puțin timp la dispoziție să punem totul la punct!
─ Uitați cât e ceasul, Doamne Dumnezeule, ce ne vom face cu dumneavoastră?!
O mână se năpusti și trase nemilos de pilota care acoperea fata cu părul lung, blond și răsfirat pe jumătate din pat. Mâinile ei mici și albe, se grăbiră să apere ochii sensibili de atacul neașteptat al luminii. Nu își dorea lumina. Îi plăcea în întuneric. Întunericul o învăluise ca o manta protectoare și caldă până la venirea celor două gaițe. Tânăra dădu din picioare bosumflată și simți cum somnul se risipea ireversibil în vreme ce nervii și iritarea începeau să își facă simțită prezența. Cine naiba erau alea două și de ce se aflau în camera ei?
Augustina se ridică în capul oaselor și își dădu părul bogat pe spate. Era destul de energizată pentru o mică bătălie, ca să-și înceapă ziua ca la carte. Ochii, de un albastru înțepător aruncau fulgere, iar figura ei căpătase o nuanță de autoritate bine exersată. Aceasta se pregăti să deschidă gura și să scoată câteva replici usturătoare, dar o închise înapoi, la fel de repede cum o deschise. Ochii ei se măriră semnificativ în vreme ce toată autoritatea se topi într-o căutătură pe jumătate buimacă, pe jumătate confuză. Aceasta duse grăbit mâinile la ochi și începu să îi frece cu patos. Apoi îi deschise din nou și încercă să se uite mai bine, dacă asta era cu putință. Figura ei, ușor comică, le făcu pe cele două cameriste să chicotească. Nu se așteptaseră ca domnișoara să fie atât de intrigantă.
─ Vă simțiți bine, domnișoară? întrebă calm, o fată al cărei păr brun era strâns într-un coc sever la spate. Zâmbetul ei cald și prietenos contrasta puternic cu ochii reci și încrezători care debordau de professionalism.
─ Să vă aduc niște apă? Sau mai bine, micul dejun? Poate ar trebui să mâncați ceva ca să vă deșteptați mai bine, spuse a doua fată repezit, uitându-se sfioasă la pantofii ei cei noi și bine lustruiți. Imediat, aceasta se gârbovi și începu să își frângă mâinile cu nervozitate. Oare spusese prea mult? Fata se certă în gând pentru lipsa ei totală de stăpânire de sine.
Bruneta o atinse ușor cu mâna pe cot și aceasta se mai liniști puțin. Trebuiau să dea tot ce avea mai bun, până la urmă era unica lor șansă.
Augustina se uită stupefiată la cele două tinere care nu păreau să fie cu mult mai în vârstă decât de ea. Amândouă purtau același costum “vesel”, format dintr-o rochie lungă, sobră și neagră, încheiată sever la gât. Aceasta era acoperită de un șorț alb imaculat, apretat perfect, ale cărui bretele dantelate se întindeau peste umeri. Două bonete albe cu volănașe le împodobea capul cu părul prins strâns la spate. Mănuși albe din catifea le acoperea degetele, iar în picioare erau încălțate cu cizme lucioase de culoarea mahonului. În afară de față, nicio altă bucată de piele nu era vizibilă. Cea brunetă stătea dreaptă, mândră și îi zâmbea cu încredere, în vreme ce a doua fată, cea cu părul castaniu, se uita sfios la ea, de parcă se aștepta să fie dojenită din clipă-n clipă.
Totul părea atât de real! Incredibil de real! Augustina începu să creadă că o luase razna cu adevărat. Camera unde se afla era imensă. Patru coloane albe, sculptate în stil grecesc susțineau o boltă rotund, pictată cu îngeri, nori, stele și flori. Maica Domnului se afla în centru a tot, chiar deasupra patului ei, veghind și zâmbind așa cum zâmbește o mamă la copilul ei neascultător dar neprețuit. Augustina își aminti de propia-i mamă și simți un junghi în inimă. Podeaua, de un mahon întunecat și rebel lucea în contrast cu pereții văruiți într-un alb cuminte și șters. O fereastră imensă cu balcon acoperea tot peretele din dreapta sa. Perdele grele din catifea roșie, atârnau de-a stânga și de-a dreapta ferestrei iar deasupra lor se afla o ghirlandă moale din trandafiri sângerii, proaspeți și tineri.
Încăperea avea chiar și o cameră de toaletă, trei dulapuri imense din lemn scump, în stil vintage, dar Augustina nu își putea da seama din ce perioadă era acel stil. Păreau atemporale. Toate trei arătau de parcă ar fi costat o avere și de parcă ar fi cântărit 100 de kile fiecare. O oglindă imensă atârna chiar în fața patului ei. Era rotundă, mai clară și mai limpede decât orice altă oglindă pe care o văzuse vreodată, iar în rama sculptată în aur parcă s-ar fi desfășurat o poveste antică de demult, ștearsă și aruncată din memoria timpului. Nu îndrăzni să se privească mai bine înăuntru, claritatea ei o înțepase de la bun început, fără urme de regret sau reținere. Se făcu frig în odaie. Sau poate așa fusese de la bun început? Sângele îi îngheță în vine, iar Augustinei nu îi mai veni să zică nimic. Doar tăcerea mai suspina în camera regală și rece.
─ Îmi cer scuze, domnișoară. În curând veți fi stăpână peste acest tărâm, așa că permiteți-ne să ne prezentăm cum se cuvine. Eu sunt Pia, iar ea, este sora mea mai mare, Mia, spuse fata brunetă, arătând politicos spre sora ei sfioasă care se înroși toată și făcu în grabă o reverență stângace.
─ Încântată, domnișoară! șopti Mia, de abia auzit.
Augustina se uită înspăimântată la cele două surori. Toată culoarea i se scursese din obraji trandafirii, lăsând în loc un pământiu bolnăvicios și rece. Viața-i păli și din ochi, și din buze. Doar inima mai îndrăznea să bubuie o șoaptă. Ea chiar se afla acolo, în acel moment nefast și ireal. Augustina se aruncă speriată din pat, iar picioarele ei goale atinseră podeaua rece. Șocul rece-cald doar îi amplifică spaima.
─ Ce se întâmplă? Asta e vreo farsă? Pentru că dacă este așa, eu nu o găsesc deloc amuzantă! Vă cer imediat să opriți orice cameră de filmare ați avea ascunsă sau veți avea de-a face cu un process de o să-l țineți minte toată viața! Opriți totul, acum! spuse Augustina autoritar, dar vocea i se frânse spre final, iar lacrimi fierbinți îi apăsau la colțul ochilor.
Cele două fete se uitară mirate una la cealaltă. Ochii veșnic calmi ai Piei începuseră să capete o nuanță tulbure. Buzele ei se strânseră sever, iar corpul îi deveni rigid. Mia deveni agitată și se întorse să se uite cu ochi mari și sperioși la sora ei mai mică. În mod bizar, i se părea că și Pia e la fel de confuză ca ea însăși. Pia nu era niciodată confuză.
─ Vă rog să vă calmați, domnișoară. Nimeni din conac nu ar îndrăzni să vă pregătească vreo farsă. Noi vom fi cameristele dumneavoastră personale și puteți avea încredere în noi. Probabil că totul se întâmplă mult prea repede și aveți nevoie de puțină liniște să vă limpeziți mintea.
─ Nu plecați nicăieri! Rămâneți aici! porunci Augustina agitată și se îndreptă cu pași repezi și apăsați către fereastra imensă a odăii.
Aceasta privi afară la peisajul străin care se desfășura în fața ochilor săi. Un cenușiu înnecăcios, care îi aminti Augustinei de un perete greu din plumb, acoperea cerul fără de soare. Munți stâncoși, rigizi și colțuroși se întindeau în zare ca niște umbre bolnăvicioase și goale. Grădina conacului era imensă, îngrijită meticulos, iar undeva în spate i se păru că zărește culoarea roșie a câtorva trandafiri care contrasta puternic cu atmosfera cețoasă și grea a domeniului. Iarba proaspăt tunsă avea nuanța unui verde decolorat și vechi. Câțiva arbuști cu crengile aplecate erau răsfirați ici și colo de-alungul aleii principale din piatră. Chiar în fața ferestrei sale trona o fântână albă din marmură, cu o măreție și o eleganță vie, neîmblânzită și nespecifică atmosferei general dezolante a locului. Aceasta înfățișa o lebădă care înota liniștit în jurul lunii. Augustina nu credea că un simbol care înfățișa un lucru atât de simplu și cuminte ar fi fost capabil să inducă niște sentimente atât de profunde și puternice. Uitându-se în argintiul lunii de marmură, aceasta simți că începe să se mai calmeze puțin. Și totuși, nu văzu pe nimeni afară. Nici măcar un singur servitor. Totul era scăldat în liniște și ascuns de ceața tulbure. Simțea aievea că parcă și ea începea să se piardă într-însa. Se încordă, își umplu plămânii cu aer, apoi se întoarse cu fața la cele două fete care o priveau cu nerăbdare.
─ Cum am ajuns aici? întrebă Augustina calm. Acum era din nou stăpână pe sine și gata să ducă bătălia care nu mai putea fi amânată. Era realitatea, iar realitatea aducea vești crude pentru ea.
─ Lordul nostru v-a adus ca să îi fiți mireasă. Astăzi vă căsătoriți. Imposibil să nu fiți conștientă deja de toate astea, răspune Pia ușor buimăcită
─ Cine este Lordul vostru? continuă Augustina cu același calm stăpânit
─ Lordul Zorilor Apune. E stăpân peste această țară și deține un loc important în Cerc. El deține tot. Cerul și munții, apele și pădurile, casele, locuitorii, chiar și pe dumneavoastră.
─ Cum se numește țara și în ce an suntem?
Pia începu să devină din ce în ce mai confuză, dar nu lăsă nimic să răzbată dincolo de chipul ei veșnic binevoitor și politicos. Mia, pe de altă parte părea că duce o dezbatere aprinsă dincolo de ochii scânteietori și concentrați.
─ Aici nu există timp și nici moarte. Țara nu are un nume, iar dacă are atunci nu e de nasul oamenilor de rând să îl cunoască, răspune aceasta ferm, fără să clipească.
Augustina tresări. În ochii ei albștrii ca marea se întrezărea însemnele unei furtuni. Cu cât punea mai multe întrebări, cu atât devenea mai confuză…și speriată. Mamă, unde ești? Ia-mă la tine!
─ De ce sunt eu mireasa?
─ Pentru că așa ați fost de la început.
─ Poftim?
─ Nunțile se fac întâi în Ceruri. O să vă rog să vă așezați și să ne permiteți să începem pregătirile. Nunta va avea loc curând, iar Lordul se va înfuria dacă va veni și vă va găsi nepregătită.
─ Lordul ăsta nu are un nume?, întrebă Augustina înțepată. Spaima începu să fie înlocuită treptat de un foc dogoritor care ardea ca o flacără călăuzitoare înăuntrul său.
─ Are. Dar noi nu îl putem rosti.
Augustina nu mai zise nimic și se așeză supusă pe scaunul de toaletă. Multe întrebări nerostite hoinăreau prin mintea-i deja tulbure. Și cu fiecare minut care trecea, acestea se înmulțeau și deveneau din ce în ce mai sâcâitoare. Era confuză, speriată, singură și deprimată. Dar de un lucru era sigură, mai sigură decât fusese în întreaga ei viață de ceva anume: avea să facă tot posibilul să-și rescrie destinul sau va muri încercând. Avea să se întoarcă acasă nemăritată și în siguranță. Și va pune totul la bătaie pentru asta, chiar dacă totul ei se rezuma acum la singurul lucru care îi mai rămăsese pe lume: propriul suflet.
∞
Augustina nu știu cât timp trecu mai exact, dar simți că trecu mai bine de o veșnicie. Cele două surori îi descurcaseră mai întâi părul înainte să o îmbăieze într-o apă plină cu tot felul de seruri și petale de flori. Rochia ei de mireasă era mult mai simplă decât își imaginase ea. În schimb, nu își imaginase deloc că va trebui să poarte un corset îngrozitor precum femeile din secolul XIX. O rochie din dantelă albă și satin fin, elegant, de cea mai bună calitate, îi împodobea trupul până la glezne. Rochia avea un decolteu adânc și bretele lăsate. Fetele o încălțară cu pantofi albi din cristal, minunăție pe care Augustina nu o mai văzuse decât în Cenușăreasa. Apoi îi puseră mănuși lungi din satin asortat cu rochia. Fata suspină când Mia deschise caseta cu bijuterii și scoase de acolo un colier vechi, fin și cochet care înfățișa o semilună și o lebădă. Părul ei lung, auriu fu lăsat liber pe spate, iar în cap avea o coroniță de trandafiri roșii. Era singura pată de culoare în acel ocean de alb imaculat care pe Augustina o duse cu gândul la o perfecțiune prefăcută.
─ Sunteți pregătită, domnișoară. Permiteți-mi să vă spun că arătați ca un înger, spuse Mia zâmbind sfios.
─ Dar nu sunt unul, răspunse Augustina rece, privind plictisită în oglindă. Ochi mari și albaștri, buze pline, corp subțire, bust generos, atât de plictisitor! Se uită în oglindă și se simți nemaipomenit de plictisită.
─ În curând va începe ceremonia. Noi va trebui să plecăm acum. Vă rog să așteptați în camerele dumneavoastră până când ne vom întoarce. Mai trebuie să punem câteva lucruri la punct înainte, spuse Pia ferm și îi făcu semn cu ochiul Miei
─ Am înțeles. Puteți pleca.
Augustina nu simțea că Pia i-a lăsat vreun loc de protest oricum. Pentru o servitoare, era foarte autoritară și emana o prezență puternică. Sora ei era taman opusul. Păreau umane. Normale. Dar nu băga mâna în foc pentru asta. Se întreba dacă și Lordul era uman. Oricum nu mai conta pentru că ea nu avea să rămână ca să afle. Imediat ce auzi ușa închizându-se în urma celor două cameriste, Augustina se ridică precipitat și păși ușor către ușă. O deschise silențios și scoase capul afară. Contrar așteptărilor sale, nicio gardă nu îi păzea ușa. Cine lăsa o mireasă răpită fără pază? Sau oare o considerau într-atât de lașă și speriată încât să nu încerce o evadare?
În ambele cazuri, făcuseră o greșeală. Augustina se strecură pe holul gol și începu să se furișeze silențios pe podeaua lustruită din lemn, uitându-se mereu cu un ochi prevăzător în stânga și în dreapta. Coborî două rânduri de trepte largi, acoperite de un covor roșu aprins și era să dea nas în nas cu un băiat care avea brațele pline cu tăvi de argint. Aceasta se scunse într-un colț lăturalnic și răsuflă ușurată. În fața ei se afla o fereastră iar Augustina aproape că săltă în sus de bucurie când observă că se afla la parter. O deschise rapid și sări afară. Contactul cu pământul fu mai brutal decât își închipuise, dar era întreagă și putea fugi mai departe.
În ciuda faptului că vremea era mohorâtă, nu era deloc frig afară. Dimpotrivă, era destul de cald. Doar în conac îi fusese frig. Iarba nu părea mai vie de aproape și nici munții mai puțin amenințători. Probabil că în acel loc natura nu era echivalentul vieții și al prospețimii. Și totuși, nu exista timp ori moarte.
Augustina coti spre grădina conacului care era mult mai mare decât își imaginase la început. Trandafiri mari și roșii se încolăceau pe coloane înalte din marmură și pe arcade elegante, iar în spate i se păru că zărește un leagăn singuratic. Toți erau roșii și toți aveau spini mari și ascuțiți. Augustinei i se părură parcă desprinși dintr-un basm nemaipomenit de frumos și gol pe dinăuntru.
La câțiva metri distanță de ea se afla o poartă din cristal alb precum pantofii ei iar Augustina începu să mărească pasul. La fel i se mări și bătăile inimii la gândul că libertatea era atât de aproape.
─ Și dumneata unde crezi că te furișezi. Nu e cam devreme pentru furatul miresei?
Tânăra fată tresări puternic și împietri instant. Putea să jure că nu era nimeni în grădină. Și totuși fusese descompirată. Să implore? Să facă un târg? Să fugă? Ce era de făcut…
─ Ei, te pomenești că ți-a mâncat pisica limba, se auzi glasul amuzat al fetei din spatele său.
Augustina se întoarse încet. Fața ei palidă cercetă cu interes posibilul obstacol ce apăru în calea evadării sale.
Era o fată drăguță, cu păr lung și mătăsos împletit în două cosițe aurii, cu ochi vii, albaștri și inteligenți. Un zâmbet ștrengar i se întindea pe fața pistruiată, de parcă tocmai prinsese ursul la furat de miere. Și fix așa era. Ea era ursul, iar fata aceea putea să facă covor persan din ea.
─ Să înțeleg că nu te-a prea încântat ideea căsătoriei, huh? spuse aceasta pe un ton amuzat apoi începu să se plimbe în jurul ei, ca un prădător care își măsoară prada cu atenție înainte să se năpustească asupra ei. Augustina înghiți în sec.
─ Nu. Nu o să mă mărit niciodată cu el și nu o să rămân în locul ăsta sordid, răspune Augustina cu spatele drept, mimând demnitatea unei regine.
─ Dar nu ai de ales. Acum ești a lui. Nu poți fugi de el, nici dacă vrei, răspune fata misterioasă nonșalant, de parcă nu ar fi vorbit de sentința ei crudă și nedreaptă. Ea nu aparținea nimănui! Augustina se enervă și trimise la naiba demnitatea de regină.
─ Tu cine naiba mai ești? Vii să îmi râzi în față de parcă aș fi cea mai suculentă glumă pe ordinea zilei! Eu o să plec de aici, chiar dacă va trebui să îți smulg cozile alea din cap! Eu sunt cine sunt și aparțin doar mie însămi. Nu o să permit nimănui să stea în calea libertății mele, nici măcar destinului, încheie aceasta pe un ton hotărât și ferm. Ochii ei tulburi aruncau fulgere către mica intrusă.
─ Ehei, așa mai vii de-acasă. Păi ce-mi mai rămânde de făcut dacă nu te pot opri?! Atunci o să te ajut, spuse aceasta zâmbind și îi întinse mâna Augustinei. Vino, trebuie să ieșim de aici înainte să ne prindă cineva.
Augustina îi prinse mâna, fără să stea prea mult pe gânduri și porniră amândoă în fugă prin poarta de cristal. Imediat ce pășiră afară, aceasta simți că se sufocă pentru un minut. Se părea că ceața de plumb apăsa acum peste sufletul său cu o greutate care îi tăia respirația. Se simțea ciudat, de parcă nu mai era în apele ei. Un junghi neașteptat de dor de casă îi înțepă inima.
─ Știi cum ai ajuns aici? glasul nerăbdător al fetei pistruiate o scoase din starea sufocantă care amenința să o înghită cu totul.
─ M-am trezit aici, răspunse aceasta cu glas stins
─ Hmmm, pesemne Afanasi te-a adus aici…
─ Cine?! șopti aceasta stupefiată.
Fata se opri și o privi pe Augustina în ochi cu seriozitate. Părea mult mai matură fără zâmbetul ei copilăros și răutăcios.
─ El e Stăpân aici. El decide și el execută.
─ Dar credeam că Lordul…
─ E unul din membrii Cercului, da. Iar în centrul Cercului e Afanasi. Demonul născut din lumina lui Dumnezeu. Cel ce judecă și cel ce pedepsește. Nimeni nu are putere mai mare în fața lui în afară de însuși Tatăl Ceresc.
Augustina căscă gura și simți cum frica începe să joace un joc sumbru înăuntrul inimii sale. Încercă să spună ceva, dar niciun sunet nu răzbi dincolo de peretele mut al realizării. Cel de care îi fusese cel mai frică, cel care îi bântuise visele în copilărie, îi venise de hac până la urmă. Era vorba despre el: dracul lui Dumnezeu. Legenda sătenilor creduli, pe care ea o luase în derâdere, era mai vie și mai reală ca niciodată. Cu siguranță, visa. Da, probabil se lovise de ceva și acum zăcea leșinată în pădure. Se va trezi sau cineva o va găsi. Toată povestea era de fapt o construcție a creierului său care poseda o imaginație deosebit de bogată. Apoi poate mai era și vinovăția pe care o simțea, dar de ce se simțea vinovată și tristă? Nu ceața o sufocase, nici cerul de plumb sau atmosfera apăsătoare, ci dorul de casă. Și regretul. Săpau înăuntrul ei ca două sentințe de foc și pucioasă. Oare ce regret? Ah, da! Așa este. Doamne, iartă-mă!
∞
Dincolo de perdeaua rece a ceții, doar niște umbre decolorate mai întrăzneau să-și arate conturul, ca și cum ar fi străjuit în tăcare o lume fără de nume. Pe cer nu jucau luminile aștrilor, nu se vedea cântul zorilor și nci șoaptele lunii, ci doar un ocean infinit de plumb și fum. Un râu lung șerpuia tăcut de-alungul unei văi moarte. Începutul nu era vizibil și nici finalul. Nimic era jurul său, ca și într-însa.O barcă simplă din lemn plutea singuratic pe apa calmă a râului adormit. Luntrașul era un copil ce nu părea să fie mai mare de 12 ani, iar înăuntrul bărcii stătea cuminte o mireasă. Augustina se uită mirată la cei doi călători neobișnuiți.
─ O altă mireasă? exclamă aceasta fără a-și lua ochii de la barca care se topea treptat în zare.
─ Oh, da! fu răspunsul scurt al companionului său
─ Ea cu cine se mărită?
─ Cu Lordul Zorilor Apune.
─ Dar eu sunt mireasa Lordului!
─ Lordul are multe mirese.
Augustina se opri din mers. Pentru o secundă nesemnificativă i se păru că o încearcă un sentiment de tristețe, dar nu putea pricepe de ce ar putea fi tristă. Probabil că doar i se păruse.
─ Ce îți dorești cel mai tare pe lume?
Augustina înălță capul și privi inexpresiv spre râul infinit.
─ Ce îmi doresc?
Apoi se lăsă tăcerea ca o cortină grea și veche la finalul unei piese eșuate de teatru. Liniștea răsuna prea tare iar pe Augustina începuse să o doară capul. Îi venea să strige în gura mare să facă cineva zgomot, dar știa că nu ar fi fost de vreun folos.
─ V-ați rătăcit? Posibil că pot să vă arăt eu drumul.
Tăcerea înțepătoare fu sparsă brusc de glasul gros și ușor răgușit al unui bărbat între două vârste. Augustina se întoarse și văzu un om cu părul des și cărunt, ușor gârbovit și cu chipul ars de soare. Era îmbrăcat în haine ponosite și largi care păreau vechi de un secol și care nu i se potriveau deloc. Avea buzele strânse și supte însă ochii îi zâmbeau binevoitori așa că Augustina îndrăzni să spere.
─ Eu cred că m-am rătăcit, spuse Augustina privind cu ochii plini de speranță la acesta
─ Dar eu nu m-am rătăcit. Mergeam la Afanasi când ne-ai ieșit mata în cale, adăugă imediat fata pistruiată cu vitalitatea și îndrăzneala ei caracteristică.
Bărbatul se scărpină în cap și se uită curios la cele două fete blonde. Amândouă frumoase, amândouă atât de diferite.
─ Eu cred că amândouă v-ați rătăcit.
─ E cale lungă până la Afanasi? Există încercări prin care trebuie să trecem? Oare nu vrea să ne vadă? întrebă precipitat Augustina, temându-se brusc că libertatea pe care ea și-o dorea atât de tare s-ar putea să nu o dorească la rându-i. Oare pentru că nu libertatea este ceea ce îmi doresc cel mai tare pe lume? Așa că nici ea nu mă dorește pe mine?
Bărbatul zâmbi pentru prima dată. Fusese un zâmbet scurt, dar îndeajuns de încurajator pentru Augustina.
─ El nu se ascunde niciodată. Dacă îl cauți, îl vei găsi negreșit. Dacă îl chemi, va veni negreșit. Iar tu i-ai încălcat porunca, nu-i așa, copilă nechibzuită? De aceea te afli aici.
─ Așa este.
─ Veniți după mine. Vă voi conduce la el. E în Turnul de Veghe, iar eu sunt Străjerul turnului. Fată prostuță, pesemne credeai că i se va face milă de tine pentru că ești o copilă naivă?! Bătrânul ăsta a rămas la fel. El și cu mine ne cunoaștem de veacuri întregi și nu îmi amintesc să i se fi făcut milă de cineva vreodată, fie el copil sau adult.
În imaginația Augustinei începea să se contureze deja forma unui bătrân ursuz, cu părul alb, barbă lungă și spatele drept, mânuind acuzator către ea un toiag vechi din lemn. Oare avea să o ajute să ajungă acasă? Dar dacă nu el, atunci cine?
─ Cine ești? întrebă brusc bărbatul și își ațintii privirea ascuțită pe chipul inexpresiv al Augustinei. Aceasta tăcu și cugetă în sinea ei pentru câteva secunde.
─ De mult, am fost o scriitoare. M-am scris pe mine, dar în final a ieșit o minciună, iar eu m-am pierdut printre rânduri de poveste. Dar știam cine sunt, acum mult, mult timp când cutreieram pe câmpurile bunicii în picioarele goale și scriam povești în lumea mea nemuritoare.
─ Și crezi că Afanasi o să te ajute să ieși din rândurile false ale poveștii țesute de tine?
─ Nici măcar el nu ar putea face asta și nici nu i-o cer. Povestea mea era un elogiu adus perfecțiunii, frumuseții și admirației pământești. Iar eu străluceam ca un soare în mijlocul acesteia. Afanasi e o ființă perfectă și ar putea cel puțin să înțeleagă…
─ Ființă perfectă, auzi! bărbatul râse și se întoarse cu fața la chipul confuz al Augustinei.
─ Nu e el cel ce judecă? Nu e el cel ce conduce și cel de care toți ascultă? Cum ar putea judeca cineva care nu e perfect?!
─ Nu am înțeles niciodată toată această vânătoare a perfecțiunii, răspunse bărbatul oftând. Perfecțiunea e un mit, o himeră nefastă, o obsesie care adoarme simțurile, care păcălește adevărul și care îneacă rațiunea. Perfecțiunea nu există.
─ Nu este adevărat. Dumnezeu există și Împărăția lui Dumnezeu e perfectă. Acolo nu există nici suferință ori durere, plângere sau moarte. Și totuși noi toți vom trece prin judecata Lui.
─ Crezi oare că o ființă care nu cunoaște durerea, ar putea să o înțeleagă vreodată? Ar putea oare cineva care nu cunoaște dezamăgirea, furia, tristețea și gelozia, să judece drept o ființă care a săvârșit fapte mânate de aceste sentimente? Lumina și întunericul sunt doi frați gemeni, născuți din aceeași sursă, plămădiți din același aluat care coexistă și se completează unul pe celălalt. Binele nu ar mai avea vreun un sens fără rău. Fericirea nu ar exista în lipsa tristeții. Înăuntrul nostru, binele și răul joacă un dans nesfârșit pe scena conștiinței noastre. La final, când cortina cade, pentru unii binele este cel aclamat mai tare, iar pentru alții este răul. Iar cel care cântă și ține isonul dansului este însăși sufletul nostru.
Bărbatul se opri și o privi pe Augustina cu ochii blânzi și privirea caldă a unui tată bătrân care își povățuiește copilul de abia ieșit în lume.
─ Afansi nu e nici lumină, nici întuneric. E binecuvântat cu lumina divină și născut din tenebrele sufletului uman. El poate înțelege mai multe decât vei înțelege tu vreodată sau oricine altcineva. De aceea el este cel ce judecă. Iar asta te asigur că nu este o sarcină ușoară. Imperfecțiunile sunt cele care fac Creația lui Dumnezeu să fie atât perfectă.
─ Mi-aș fi dorit să te fi întâlnit în altă lume, străjerule, spuse Augustina, privind melancolic în ochii pământii ai bărbatului.
─ Ai făcut-o deja, nu-i așa? Acum du-te înăuntru. Am ajuns și el sigur te așteaptă. Rămas bun, copile frumoase. Fie ca Domnul să vă aibe în pază.
Și zicând acestea, bărbatul se făcu nevăzut în ceața groasă, infininită ce părea să aibe o influență atotputernică asupra ținutului.
În spatele Augustinei se înălța mândru un turn simplu din cărămidă, cu un aer vechi și auster care străpungea cerul și se întindea dincolo de cele văzute. Nu avea ferestre sau alte intrări, ci doar o ușă lată din lemn.
─ Aici, drumurile noastre se despart, Tincuță, spuse fata pistruiată, care tăcuse pentru atât de multă vreme.
─ Nu! De ce se despart? răspunse Augustina dezamăgită. Pentru prima dată, după mult timp, simți un val de tristețe și durere cum îi îneacă sufletul. Nici măcar ea nu înțelegea de ce.
─ Pentru că așa ne e destinul. Hai să ne întâlnim și altă dată, nu vrei? Spuse aceasta veselă și începu să o împingă pe Augustina prin ușile deschise ale turnului. Fata chicoti și o îmbrățișă strâns pe Augustina care simțea lacrimi calde bătând la porțile ochilor ei. Și data viitoare, poate nu mai treci peste cuvântul meu. Rămas bun, până ne-om revedea din nou! Și zicând acestea, ușile se închiseră în urma ei, iar zâmbetul strălucitor al fetei fu înghițit de întunericul rece al turnului. Augustina se afla din nou în întuneric.
Scările erau din piatră. Se șerpuiau într-un șir lung, nesfârșit și uscat spre un necunoscut care nu mai avea răbdare. Augustina inspiră adânc și își umplu plămânii cu aer. Nici ea nu mai avea răbdare. Păși pe ultima piatră. Ochii ei se bucură să zărească mult căutata lumină care părea să nu se fi născut vreodată în acea lume. Raze subțiri și delicate se furișau prin vitraliile colorate care împodobeau pereții întunecați ai turnului. Afara nu era niciun soare și totuși exista lumină.
În fața ei se odihnea un altar mare, împodobit cu flori sculptate în aur. Alături, se afla o orgă veche și întunecată. Pereții erau împodobiți cu picturi în culori decolorate, care își ascundeau tainele în mantaua de întuneric ce străjuia turnul pe dinăuntru. Augustinei i se păru că se află în interiorul unei biserici vechi de la țară, numai că nu zări nicăieri vreun scaun sau vreo strană. Întreaga încăpere era scăldată în tăcere și nemișcare.
Augustina începu să se întrebe dacă Afanasi avea să o primească. Pentru că altminteri.
─ Fata cu chip de înger se aventurează plină de curaj să exploreze, singură, o legendă veche dintr-un sat uitat de lume. Iar când în sfârșit ajunge la locul cu pricina, nu găsește decât o adunătură de lemne, jalnică și demnă de milă. Ei, pănă la urmă nu ai găsit ce te așteptai să găsești, nu-i așa?
Apoi glasul se opri, iar tăcerea își porni din nou cântecul greu și înțepător. Augustina nu vedea nimic. Glasul răsuna de nicăieri și de peste tot în același timp. Nu cu autoritatea unui stăpân, nici cu zeflemea născută din resentimente, ci lin, calm și liniștit precum cursul unui râu cețos.
Apoi îl văzu. Stătea în fața altarului și o privea fix. Purta haine sobre și simple de călugăr. Ochii lui negri, ca două hăuri adânci și reci o ardeau și brusc simți că nu mai avea aer. Prezența lui o sufoca. Avea părul negru și pielea neobișnuit de albă. Nu putu citi niciun fel de emoție pe chipul său împietrit în timp. Nu părea a fi mai mare de 16 ani.
─ Nu. Am găsit mai mult de atât.
Băiatul înclină ușor capul și făcu un pas înainte.
─ Cât de mult?
─ Nu am venit aici să implor sau să dau explicații. Sunt aici ca să mărturisesc un păcat și să-mi cer iertare. Iartă-mă!
─ Nu ești aici doar pentru asta, răspunse acesta fără vreo urmă de inflexiuni în glas. În ciuda faptului că băiatul arăta calm și inofensiv, Augustina simți că nu se poate clinti de sub privirea lui care o apăsa în capul pieptului ca o povară grea, de neîntors.
─ Nu. Mai am un lucru de făcut. Trebuie să-mi scriu finalul, spuse Augustina ferm și îl privi pe acesta cu toată hotărârea și curajul de care era capabilă.
─ Deja ai făcut-o.
─ Lasă-mă să îl mai scriu o dată. Lasă-mă să-mi termin povestea!
─ S-a terminat. Și a fost scrisă de tine de la incipit până la deznodământ. În lumea unde vrei să te întorci, tu nu mai exiști, spuse acesta simplu, cu același chip calm și lipsit de emoție care Augustinei i se păru crud și străin de această dată. Afanasi se întoarse cu spatele la ea și privi gânditor una dintre vitralii.
─ Nu mai exist…
─ De vrei să te întorci, va trebui să o faci ca altcineva. O să-ți dau o pagină albă. Una singură. Scrie-te din nou. Și lasă pentru mine finalul, spuse aceasta și o privi din nou pe tânăra fată care părea mult mai pierdută și confuză decât era atunci când rătăcea pe scările lui întunecate.
Augustina se blocă în gânduri. Toate vâjâiau și glăsuiau în același timp. Parcă îi fusese răsturnată lumea cu susul în jos. Se va întoarce și totuși, nu se va întoarce. Asta îi oferea Afanasi. Dar îi mai oferea și o pagină. Una albă.
─ Ei, te învoiești?
Augustina înălță capul și lăsă povara de gânduri să i se scurgă de pe umeri.
─ Mă învoiesc. Cu o singură condiție. Stiloul va fi al meu pe vecie, de vei vrea să scrii, va trebui să îl ceri de la mine.
Băiatul întoarse capul spre fereastra colorată prin care se revărsau razele calde de lumină pe podeaua întunecată a încăperii. Pentru o fracțiune de secundă, Augustinei i se păru că zărește umbra unui zâmbet. Apoi acesta se întoarse cu spatele și porni spre altar.
─ Asta nu va fi ultima dată când ne vedem. Adio, Augustina.
Și zicând asta, băiatul dispăru în spatele altarului iar Augustina simți că o mare povară îi este luată din capul pieptului. Prezența lui o sufocase, o împietrise în loc, iar privirea lui o arsese pe dinăuntru, dar în mod bizar, nu simțise frică nici măcar o singură clipă. Nici acum nu îi era. Afanasi nu era un bătrân înțelept și ursuz, era un băiat. Un băiat singur care trăia în turnul unei lumi fără soare.
Fata se întoarse cu spatele și porni spre ușa turnului. Avea să scrie din nou. Trecuse atâta timp…
Știa că nu va mai fi la fel. Nimic nu va mai fi la fel, nici măcar ea însăși. Dar o poveste totuși exista și era mai vie ca niciodată iar Augustina avea să o scrie cu siguranță.
∞
Străduța era liniștită și curată. Câteva mașini erau parcate pe trotuarul lat unde acum mult timp, o fată cu codițe blonde obișnuia să se joace șotron cu copiii din cartier. Copacii erau plini, verzi și mândri, exact cum își amintea ea. Pe băncuța roșie din fața blocului se odihnea o bătrână cu un câine mic și ciufulit. Augustina clipi de câteva ori ca să alunge lacrimile ce amenințau să îi invadeze obrajii. Inspiră aerul proaspăt al serii și lăsă un mulțumesc stins să se scurgă de pe buzele sale. Era acasă. Acasă din nou. Afansi se ținuse de cuvânt, iar ușa turnului singuratic o trimisese direct în cartierul unde copilărise.
Sufletul i se umplu de nerăbdare și o stare ciudată de beatitudine care o încerca adeseori în preajma Crăciunului atunci când era copil. Porni cu pași hotărâți și intră în bloc. Așteptă liftul și apoi apăsă mecanic pe butonul cu cifra 6, așa cum o făcuse de atâtea mii și mii de ori. Liftul se opri. Nerăbdarea se transformă brusc într-o nervozitate de necontrolat. Augustina se apropie cu pași tremurători de ușa apartamentului unde crescuse și apăsă pe sonerie. Era vară, iar soarele era pe cale să apună. Sigur era cineva acasă. Trebuia să fie.
Se auziră pași din spatele ușii și apoi sunetul bine-cunoscut al cheii învârtite în broască. Cineva descuia. Mi-aș dori atât de tare să fie mama…
Ușa se deschise încet și cu reticență. În spatele crăpăturii înguste se vedea silueta unui băiat adolescent care o privea cu ochii mari, albaștrii și confuzi.
─ Da? spuse acesta nesigur
Augustina privi lung la el și zâmbi. Se înălțase mult. E mult mai înalt decât tata.
Avea trăsături regulate, maxilar puternic și păr bogat. Arăta exact așa cum obișnuia ea să și-l imagineze pe Făt-Frumos din basmele nemuritoare.
─ Denis, nu mă recunoști? Sunt eu, Augustina! spuse aceasta cu ochii plini de emoție și speranță.
Băiatul tresări, iar Augustina zări, timp de o secundă, licărul șocului săgetând peste chipul lui confuz. Apoi se încruntă, iar mâna lui se încleștă pe marginea ușii. Băiatul o măsură cu ochi critici, din cap până-n picioare.
Augustina realiză și ea, într-un final, că nu avea nicio idee dacă încă mai purta aceleași haine cu care plecase în pădure sau nu. Privi în jos și descoperi că era îmbrăcată într-o rochie simplă, albă care îi ajungea până la genunchi.
─ Doamnă, nu știu cine sunteți, iar situația dumneavoastră nu e problema mea. Vă rog, să plecați înainte să chem poliția, spuse acesta rece și autoritar, iar apoi dădu să închidă ușa.
─ Denis, stai! De ce nu mă crezi? Am fost în pădure ca să filmez biserica lui Afanasi pentru contul meu stupid de instagram! Nu am asculat de mamai și am greșit atât de tare! Îmi pare rău! se repezi Augustina pe un ton disperat înainte ca acesta să apuce să închidă ușa. O durea. O durea să fie privită cu ochii aceia străini de către propiul frate. Și știa că durerea nu se va opri.
Denis se întoarse și o mai privi o dată cu chipul chinuit, de parcă încerca să deslușească ițele unei povești care nu avea niciun sens.
─ Sora mea a murit acum mulți ani. Augustina nu mai e. Te rog să pleci și să ne lași în pace. Apoi ușa se închise zgomotos, ca o sentință capitală și irevocabilă.
Augustina împietri în fața ușii. Îi luă câteva momente bune să se dezmeticească. Apoi își aminti de acoperișul blocului. O luă pe scări și fugi cât de repede putu până ajunse sus.
Soarele se topea într-un ocean roșu de foc iar luminile orașului începea să sclipească în zare. Soarele își lua rămas bun iar luna urma să își aducă mantaua de întuneric.
Undeva într-un colț, se afla o oglindă veche care aparținuse de mult unei bătrâne din bloc. Era tot acolo, așezată exact așa cum și-o amintea ea, elegantă, spartă și atemporală. Înăuntrul ei juca imaginea unei femei tinere cu părul șaten tuns scurt, ochi mari, căprui și roșii de plâns. Avea chipul pistruiat și buzele delicate. Era cel mult drăguță. Și cu siguranță, nu era frumoasa Augustina.
Fata se apropie mai mult de oglindă și îngenunchie. Da, acum o zări în sfârșit! Asta era pagina ei albă. Acesta era incipitul.
─ Tu ce ai face în locul meu?
Augustina tresări violent. Vocea groasă, baritonală și rece o scoase din starea de transă în care intrase cu puțin timp în urmă. Aceasta se ridică în picioare și se așeză într-o poziție defensivă. În fața ei, stătea lejer cu mâinile în buzunar, cel mai frumos și impunător bărbat pe care Augustina îl văzuse vreodată. Un fulger de groază îi trăzni inima, iar aceasta simți cum i se înmoaie genunchii. Era ceva deosebit, o frumusețe mult prea nepământeană ca el să fie om.
─ Ei, tu ce ai face dacă ți-ar fugi mireasa în ziua nunții? În spatele tonului său aparent inocent se afla o duritate alarmantă. Ochii lui de culoarea ambrei o priveau fix, tăios și necruțător. Augustina se simțea ca o căprioară bleagă, încolțită de prădătorul ce urma să o sfâșie bucată cu bucată. Aceasta înghiți în sec și încercă să-și adune puținul curaj care îi mai rămăsese.
─ Eu nu sunt nicio mireasă.
─ Ești mireasa mea, răspunse acesta printre dinții încleștați
─ Tu ai multe mirese! Nu vei duce lipsa uneia.
─ Ce știi tu de fapt, muritoare mică și ignorantă? Întrebă acesta tăios iar un rânjet batjocoritor se întinse pe chipul său demonic.
─ Să trăiesc. Ai încercat vreodată?
Bărbatul făcu ochii mari, iar orice urmă de emoție se dizolvă într-un zid de nepătruns. Augustina nu mai putea ghici ce gândea bărbatul.
─ Augustina nu mai e. Și totuși stau aici în fața ta. Am un stilou și o pagină de carte. Afanasi m-a trimis în altă poveste în care eu voi fi autoarea deplină și atotputernică. Tu nu vei face parte din ea, încheie aceasta pe un ton categoric care nu lăsa loc de vreo obiecție.
─ Autor deplin. Atotputernic, ai primit o fărâmă de infinit și te crezi deja Dumnezeu?
─ Da. Eu sunt Dumnezeu peste destinul meu, propriul stăpân peste suflet, protagonist și scriitor în propria poveste. Cel care va scrie sunt eu.
─ Și totuși ești un simplu muritor. Un om.
─ Sunt mai mult de atât. Sunt un om care s-a întors. O să-mi construiesc calea. O să-mi fac un cămin și o să am pace. Tristețe. Furie. Fericire și iubire. Astfel îmi voi împodobi cartea.
─ Nu tu oare ți-ai vândut cartea pe o singură pagină albă? întrebă acesta pe un ton de o falsă inocență, iar Augustina tresări. Fată prostuță, crezi că te poți întoarce pur și simplu și să trăiești o viață anostă de muritor? Ai fost avertizată. Tu nu mai exiști în lumea asta! spuse acesta pe un ton dur și autoritar care o sfâșie pe Augustina.
─ Eu…
─ Ai fugit de mine. Nu ai vrut să-mi fi mireasă. Atunci îmi vei fi supusă.
─ Eu nu voi fi niciodată a ta! strigă Augustina cu glas răgușit. Ceva nu se lega. Bărbatul acela o făcea să se teamă și să-și reevalueze raționamentul care o conduse până în acel punct.
─ Noi doi suntem uniți în Ceruri. Nicio lume și nicio poveste nu poate dezlega ceea ce s-a legat. Poți să te ștergi și să te rescrii de o mie de ori, căci eu tot te voi găsi.
Augustina tăcu și se întoarse cu spatele la bărbatul cu chip de demon. Așa, deci…
Luna se înălțase pe cer și își aruncase deja voalul de stele. Luminile orașului licăreau viu în mantaua rece a nopții, iar Augustinei începu să i se facă frig. Aceasta își privi rochia subțire și albă apoi zâmbi.
─ Iar tu-mi spui acum că eu nu pot fi o scriitoare? Că nu pot crea, deși am dat totul pe o singură pagină goală?
─ Poți. Noi toți putem dar există reguli. Iar tu ai limitările specifice oricărui muritor. Nu uita asta niciodată. Nu uita că ești om.
─ Da, sunt om. Și voi scrie dincolo de reguli chiar dacă va trebui să mă lupt cu însuși Dumnezeu. Poate cineva ar trebui să repovestească aceste reguli. Un muritor nu e definit prin moartea cu care e dator, ci prin viața cu care a fost binecuvântat. Trăind în lumea unde strălucește soarele, am văzut mulți oameni înlănțuiți în lanțuri fabricate de alții sau de ei înșiși. Sufletul ar trebui să fie liber. Omul e un fluture care trăiește o singură zi pe pământ. Și în acea singură zi învață să-și deschidă aripile și să zboare spre infinit. Eu sunt un om și sunt în căutarea infinitului. Eu o viață de fluture nu mai am, dar dorința zborului încă există. Vreau să înțeleg. Vreau să trăiesc și vreau să scriu.
─ Vei muri.
─ Atunci voi mai muri încă o dată, dar acum o voi face încercând.
─ Nu te poți lupta cu absolutul. Nu te poți lupta cu ceea ce nu poți înțelege.
─ Absolutul sunt eu. Absolutul esti tu. Absolutul e peste tot și in fiecare dintre noi căci noi suntem născuți și traim din absolut.
─ Nimeni nu te va primi sau asculta.
─ Nici măcar tu?
Bărbatul făcu câțiva pași în față și o privi intens pe Augustina.
─ Eu nu mai știu cine ești. Nu cred că am știut vreodată cu adevărat. Poate că te-ai schimbat sau poate că așa ai fost de la bun început. Te așteaptă un drum greu în față și ai multe de învățat. Ai vrut să îți schimbi soarta și ai făcut-o. Acum vrei să îți schimbi condiția. Bărbatul zâmbi sincer pentru prima dată, iar apoi adăugă pe un ton aproape șoptit: poți să te bazezi pe mine că voi fi acolo să te privesc.
─ Atunci o să am grijă să-ți scrijilesc numele într-un colț de foaie, pe undeva prin povestea mea.
Poate că lucrurile nu s-au așezat așa cum mi-am dorit. Nu mai știu cine sunt sau cum am ajuns aici. Însă un lucru tot știu. Nu mă voi da bătută fără o luptă. Destinul e al meu, iar în Cartea Vieții vor fi scrise versurile mele.