(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
O scurtă prezentare a scriitorului Cezar Petrescu și a operei sale am publicat în EgoPHobia #68 – a se vedea Cezar Petrescu și motivul literar al „moartei neliniștite” –, astfel încât nu o vom relua aici; îl îndemnăm însă pe cititor să parcurgă primele patru alineate ale textului menționat, pentru a înțelege mai bine ceea ce urmează să explicăm.
Componența subciclului epic Fantasticul interior a ridicat de-a lungul timpului (și continuă să ridice și astăzi) unele probleme de natură teoretică, probleme cărora ne vom strădui să le propunem o rezolvare prin intermediul prezentului studiu.
[Caricatură realizată de Victor Ion Popa]
Stabilirea respectivei componențe este dificil de realizat, în primul rând, din chiar pricina nehotărârii autorului în acest sens, manifestată, concret, prin:
– transferul unor proze din subciclu în alte subcicluri și viceversa, cu ocazia diverselor reeditări;
– operarea unor modificări substanțiale în cadrul reeditărilor respective, ajungând uneori până la eliminarea elementelor fantastice din operă, după cum vom vedea (probabil sub influența noii orânduiri socialiste, care nu privea cu ochi buni abaterile livrești de la materialismul dialectic, impunând curentul realist și curentul proletcultist, condamnând fățiș decadentismul și romantismul macabru dezvoltate în România în prima jumătate a veacului trecut);
– utilizarea conceptului de „fantastic” într-un sens cât se poate de lax (și, deci, impropriu), extins asupra unor cu totul alte categorii estetice (după cum, de asemenea, vom vedea).
În al doilea rând, constatăm lipsa unui consens în critica și în istoria noastră literară cu privire la scrierile cezarpetresciene care aparțin cu adevărat Fantasticului interior, respectiv la prozele care au fost introduse de către autor în mod nejustificat în subciclu ori la creațiile care au fost lăsate în afară de către acesta în mod nejustificat.
Cititorul știe deja, din studiul nostru publicat în EgoPHobia #45 și intitulat Fantasticul delimitat (I), ce este fantasticul și prin ce anume se diferențiază de alți termeni sinonimici. Pentru a îi reîmprospăta memoria, vom relua aici doar definiția propriu-zisă (o recitire a întregului text la care am făcut referire nu ar fi, însă, nici pe departe lipsită de utilitate): „În artă, «fantasticul» (gr. «phantastikos»: «existent numai în imaginație») poate fi definit drept crearea deliberată a unei realități artistice, structural și semnificativ diferite de realitatea obiectivă, opera rezultată în urma procesului de creație nemaicorespunzând, astfel, acestei din urmă realități”.
Dar ce este „fantasticul interior”?…
Nu putem accepta explicația lui Cz. Petrescu, oferită într-o scrisoare din 1944, conform căreia ar fi grupat în subciclu scrieri nu fantastice în sensul strict al cuvântului, ci psihologice: numeroase alte texte de sondaj psihologic, în special acelea publicate în volumul Drumul cu plopi, nu au fost niciodată asimilate de către autor Fantasticului interior, ceea ce contrazice flagrant afirmația de mai sus.
În aceeași ordine de idei, într-un interviu acordat în 1929, scriitorul declara romanul aflat în lucru – Calea Victoriei, un roman eminamente realist – și alte 7-8 pe care le preconiza în același „ciclu” (se referea, probabil, la subciclul Capitala care ucide) ca fiind nu romane de problematică socială, ci romane de analiză și conflict psihologic, infirmând astfel teza echivalenței dintre „fantastic interior” și „psihologic”.
Prin urmare, deși componenta psihologică a operelor subciclului nu poate fi negată (rezultând și din termenul „interior” – existent în titlu, dar aflat în mod evident într-o poziție secundară, accesorie termenului vădit principal „fantastic”), aceasta caracterizează, în fapt, (aproape) întreaga operă literară a lui Cz. Petrescu și, prin urmare, nu poate constitui o diferență specifică prin prisma căreia să poată fi definit un singur subciclu al creației sale.
Nici afirmația autorului conform căreia „fantasticul interior” nu ar reflecta același tip de fantastic găsit în scrierile lui E.T.A. Hoffmann ori E.A. Poe nu rezistă unei analize atente: similitudinile, atât stilistice, cât și tematice, cu (unele dintre) scrierile acestor doi autori sunt incontestabile. Mai mult decât atât, însăși denumirea „fantasticul interior” ne poartă cu gândul, inevitabil, spre ceea ce E.A. Poe denumea, încă din 1840, „terror of the soul”.
Neputându-ne, prin urmare, baza pe afirmațiile autorului, suntem nevoiți să ne îndreptăm atenția spre unele opinii avansate, în acest sens, în critica literară:
– Perpessicius identifică două categorii distincte de proze cezarpetresciene (cărora li s-ar putea atribui, după caz, unele sau altele dintre operele Fantasticului interior): prozele fantastice și, respectiv, prozele psihiatrice, ceea ce confirmă apropierea (pe care am semnalat-o mai sus) de E.T.A. Hoffmann și, mai ales, de volumele cu similară dualitate structurală Tales of the Grotesque and Arabesque, respectiv Tales of Mystery and Imagination, semnate de E.A. Poe (chiar scriitorii de care Cz. Petrescu a căutat, în mod artificial și probabil împins de orgoliu auctorial, să se delimiteze la nivel declarativ);
– O. Botez asimilează „fantasticul interior” psihopatologicului;
– M. Gafița circumscrie aceluiași concept ilogicul și absurdul.
Dacă ultima dintre opiniile de mai sus extinde mult prea mult înțelesul noțiunii de „fantastic” (împingând-o, astfel, în derizoriu), iar penultima nu poate fi aplicată operelor Fantasticului interior care au o certă componentă fantastică pe care psihopatologicul, prin definiție, o exclude (oferind boala psihică drept explicație a unui doar aparent supranatural), considerăm că teza lui Perpessicius, fără a constitui o rezolvare „per se” a problemei pe care o analizăm, ne îndreaptă în direcția bună, necesitând doar completare și nuanțare.
[continuarea în numărul următor]