de Emilian Gheață
Aştept.
Aştept
şi mă rog stiloului
să scrie.
Îi ascult peniţa uscată
şi încerc că-i descifrez bâzâitul incolor
pe care să îl pot aşterne în grabă
pe nurii virgini ai foii albe.
Aştept
şi caut în noapte
ochii fioroşi şi înfometaţi
ai ideilor sălbatice şi pocite,
care rar îşi lasă urmele printre noi,
când gonesc cu pânzele învolburate
dinspre Dumnezeu înspre Dumnezeu.
Aştept
şi îmi privesc degetele înţepenite
cu mica lor carne dezordonată,
sperând că vor zvâcni în cele din urmă,
că se
vor frânge fără durere,
pulverizate în încleştarea lor pe
gâtul neantului
şi că praful li se va aşterne pe
hârtie
într-un poem micuţ, onest şi
vesel.
Aştept
şi mă plimb agale pe deşertul alb
în posibilitatea ca furca spurcată
a unui diavol aflat în pauza de ţigară
să se înfigă în fruntea mea seacă
şi să mă târască în infernul
îngheţat al neputinţei,
de unde sângele meu galben să
ţâşnească
într-un haiku modest,
ca o reclamă la margarină.
Aştept
cetele de imagini groteşti,
cu cadavre dansânde şi molii carnivore,
cu scarabei cioplitori în bălegar,
cu asasini pătaţi cu smoală
şi colecţionari de pachete de ţigări abstracte
să mi se scurgă pe obraji,
pentru a putea concepe o misivă de adio,
sau, şi mai bine, una de amor.
Aştept
să sune.
Aştept
să cadă.
Aştept
să se-adune.
Aştept
să se vadă.
Aştept o
lume.
Aştept cu
spume.
Aprilie 2010