Vină și urât

(phobia perennis)

de David Mândruț

După mintea noastră există două tipuri de vinovați, cei care își recunosc imediat vina, și cei care se închid în sine. Cu primii merge ușor, dat fiind faptul că ei ajung relativ facil la iluminarea buberiană, în timp ce cu cei din urmă este mai greu dat fiind faptul că se închid în sine, iar noi știm că o marcă a închiderii în sine e tocmai muțenia, anume faptul de a nu putea și a nu voi să rostești rostitul.

Dorim în continuare să vorbim despre cea de a doua categorie de vinovați, cei care se închid în sine, anume cei care aleg această repliere care este până la urmă mai mult sau mai puțin mortiferă, iar aici putem observa din nou cum problema morții se intersectează cu chestiunea vinovăției.

Vina se poate lega deci și de categoria de urât, dar noi putem de fapt vorbi despre două tipuri de urât, un urât universal, de tot, totalizator, să îi spunem urâtul lumii, un urât generalizat, dar și un urât particular, de exemplu, când zicem că ne e urât sau chiar groază să ne trezim dimineața devreme pentru a merge la serviciu. Așadar, ceea ce noi vrem să spunem este că vinovatul care se închide în sine suferă de primul tip de urât, de urâtul lumii, care poate fi asemănat cu depresia, deși urâtul nu este strict o entitate patologică. Vinovatul suferă de urât în pofida faptului că se închide în sine, iar aici survine o alternativă, aceea dintre a nu putea vorbi, de frică să nu rănești și mai tare, sau aceea de a nu vrea să vorbești, pe care o putem numi închiderea ignoranței, un fel de demonism care ne ține departe de ceea ce Martin Buber numește iluminare, anume primul pas în a ne repara greșelile. Categoria de urât o împrumutăm de la promotorul acesteia, anume de la Arthur Schopenhauer, care a suferit de el, iar de aici deducem de ce descrierile sale asupra acestui fenomen sunt atât de pătrunzătoare. Cioran a mai fost un promotor al urâtului, mai ales în ale sale Caiete, unde urâtul particular se leagă de diferitele situații din viața sa pe care filosoful disperării încerca să le evite, să le ocolească. Acest urât al lumii de care dorim să vorbim este analogul conceptului cioranian de singurătate a lumii, or la Cioran vorbim de singurătatea persoanei izolate, dar și de singurătatea lumii, care se referă tocmai la o umanitate pustiită de esența sa vitală, în care indivizii de pe stradă se transformă în niște jucării stricate, după vorba poetului.

Am vrea ca în continuare să legăm această repliere în sine mortiferă de vinovăție și de urât și să constatăm că el este liantul dintre cele două fenomene, anume grație închiderii în sine vinovatul suferă de urât, fiindcă nu mai are aceeași deschidere față de lume și de realitate, pe scurt el nu își hiperbolizează conștiințe, ci și-o îngustează, ratând aspecte cheie ale realității și ale lumii, aspecte ce trec pe lângă el, tocmai în virtutea faptului că el își iubește vinovăția și nu vrea să îi de-a drumul.

Urâtul se poate manifesta ca o dispoziție apăsătoare, ca o tristețe generalizată, încărcată cu bufeuri de melancolie, însă există și o dimensiune socială a acestui fenomen al urâtului. Grație tristeții sale inconfundabile, vinovatul bântuit de urât simte nevoie de a-și compensa amarul prin fuga în lumea alcoolului sau a altor fenomene sociale similare. Schopenhauer susține că cel bântuit de urât, vinovatul spunem noi, poate ajunge să frecventeze obiceiuri nesănătoase, chiar distructive, iar de aceea vinovăția este încă odată legată de pulsiunea de moarte, urâtul alimentând pulsiunea de moarte a vinovatului cu cărbune, am putea afirma într-o manieră poetică. Chiar și Eminescu susținea că individul bântuit de urât caută în exterior ceea ce nu poate obține în interior.

Sublima melancolie a sorții vinovatului, bântuit și de urât, este tocmai aceea că el devine și mai vinovat. Dacă vinovatul nostru este în primul rând vinovat față de o altă persoană, față de care nu se confesează, această formă de vinovăție provocată de urât, este eminamente o vinovăție față de prorpiul sine și de posibilitățile sale de actualizare, ori noi putem numi urâtul și vinovăția de a-ți risipi sinele pe chilipiruri până la urmă, pe alcool am spus, dar individul bântuit de urât poate ajunge ca și Dostoievski, să cadă în plasa jocurilor de noroc, aceasta fiind și ea o particularitate a urâtului, anume acele manifestări sociale în cadrul cărora ne risipim sinele, fără a câștiga nimic la nivelul eliberării de vinovăție, activitățile cărora urâtul le face locul în scena vieții noastre conducându-ne în cele din urmă tocmai spre propria pierzanie.

Vrem să insistăm acum un pic și asupra dimensiunii temporale a urâtului, pentru a vedea cum se manifestă acesta din punct de vedere temporal pentru vinovat. Așadar vinovatul bântuit de urât este o fire închisă în sine, dar totuși reflexivă, iar conștiința propriei vinovății îl distruge tocmai în pofida faptului că timpul mereu aduce cu sine și recurența vinovăției, iar aici dorim să ne folosim de o teorie care provine din fenomenologia husserliană a conștiinței timpului. Așadar, avem situația A când un individ comite un act în urma căruia se face vinovat. El nu își mărturisește greșeala imediat, ci se închide în sine și persistă în păcat, dar această frământare a aluatului nu îl va salva de pierzanie, fiindcă inevitabil va urma și evenimentul B, care este similar din punct de vedere structural cu evenimentul A, și care îl va trimite pe vinovat înapoi la clipa inițială a vinovăției sale, reamintindu-i de suferința și de păcatul său. Toate acestea au loc ca un ecou, pe care îl auzim inițial foarte tare, iar după fiecare repetiție continuă a reverberației, tonalitatea scade, așa este și cu vinovăția reiterată am putea spune, momentul B trimite înapoi la momentul A, momentul B fiind un “mai puțin” al intensității vinovăției, care ne reamintește de faptul că suntem vinovați, și ne face să retrăim acea clipă, care scade totuși în intensitate progresiv.

Aici cred că ar fi în regulă să vorbesc și despre relația vinovăției cu reminiscența. Închiderea în sine poate fi și marca obsesionalității, nu a aceleia clinice din ziua de azi, cât a faptului că vinovatul cuprins de urât și închis în sine este bântuit de eriniile vinovăției sale, care au funcția unei reminiscențe ale faptului că tocmai el este vinovat. Vinovatul se plimbă așadar prin casă, își vede liniștit de treabă, și deodată, în clipă am putea spune, pentru a insista pe dimensiunea temporală, lui i se șoptește în ureche faptul că este vinovat, la fel ca halucinațiile lui Macbeth cumva, fiindcă și ele au rolul de a ne reaminti de vinovăția noastră, dar și de faptul că există o izbăvire, iar în acest sens reminiscența este mereu un “mai puțin” decât să zicem vinovăția lui Macbeth, care ajunge la cote patologice, care distorsionează realitatea, sau chiar decât al lui Raskolnikov, dar ea este și un „mai puțin” față de vina actuală în clipa în care este comisă. Am putea numi reminiscența vinovatului, tot după o expresie de-a lui Kierkegaard, așchia din carne, fiindcă oricât ne-am chinui cu penseta(reflectând), noi nu o putem extrage din braț, decât în clipa în care ne iluminăm păcatul și ne îndreptăm spre reparație.

Dar să revenim la temporalitatea urâtului. Timpul pentru vinovat trenează, iar risipirea de sine poată să ducă și la risipirea timpului, fiecare clipă este ca de plumb, iar aici mă refer la intervalul care există între comiterea vinovăției și iluminarea ei. Bine spunea și Levinas când lega obsesionalitatea de problema celuilalt. Vina față de celălalt e mereu un „mai mult” față de vina față de sine din două motive ușor de înțeles, anume depășind egoismul, în sistemul levinasian de etică celălalt are prioritate, dar și o observație empirică ne poate ajuta să înțelegem de ce vina față de celălalt e mai dureroasă decât vina față de sine, dat fiind faptul că celălalt este o aleratitate radicală, față de care necesităm un proces întreg de reparație a vinovăției, în timp ce în cadrul vinei față de propria persoană un exces de voință poate fi benefic. Să readucem în discuție lenea de exemplu, un singur eu vreau ne poate mobiliza puterile, la fel și în cazul vinovăției față de sine risipitoare a urâtului, anume noi să nu fim închiși față de noi, ci să fim creativi, și să luam distanță față de vinovăție pentru a o repara.

Distanța este aici elementul care biruie în toată această ecuație, chiar și închis în sine, incapabil de a vorbi, printr-un efort, supraomenesc ce-i drept uneori, de voință poți surclasa această condiție morbidă, și să te îndrepți înspre reparația păcatului, însă știm că ceea ce spunem noi nu e atât de ușor, ci nu spunem pur și simplu că am luat distanță și e rezolvată problema, ci această distanțare cere o tatonare a posibilităților noastre de ființă și a ca și cum-ului.

Iar de aici decurge că persoana care a luat distanță față de propria vinovăție are o cale de urmat, anume în convertirea acestei vinovății într-un gest creativ și plin de compasiune, prin care să-și repara vina față de celălalt și să scape de urât. Uneori distanța este posibilă doar greație prezenței celuilalt, iar noi de aceasta am încercat să numim alături de Martin Buber, inconștientul nu discursul celuilalt, ci tocmai prezența celuilalt, fiindcă există un întreg univers, o întreagă matrice care se înfiripă între două persoane în momentul întâlnirii, iar dialogul mi se pare necesar și chiar un imbold pentru ca celălalt să poată luat distanță față de sine, e cumva o unealtă care să îl ajute, să îi amelioreze situația, și să îi faciliteze conștientizarea propriei vinovății, ce să mai zicem de confirmare atunci. Sunt conștient că aici deja vorbesc de leacul pentru urât, și știu că deja am anticipat că vinovăția ontică se vindecă prin întâlnire.

Să recapitulăm așadar demersul. Vinovatul poate scăpa de replierea mortiferă aducătoare de urât luând distanță față de sine, fiind creativ, folosindu-se de imaginația creativă, și conștientizând și latura contemplativă a reflexivității, după o vorbă de-a lui Petru Creția, nu doar latura obsesivă. Așadar reflexivitatea spunem noi poate să ne poarte înspre obsesionalitate, care este o rea întâlnire cu reflexivitatea, sau către contemplație, care este o bună întâlnire cu reflexivitatea și care este aducătoare de distanță. Distanța poate fi dobândită și prin prezența celuilalt, mai exact și mai precis prin confirmarea primită de la el, iar aici vreau să reiau distincția buberiană dintre confirmarea standard-statică, cea formală, de exemplu când suntem promovați și confirmați la locul de muncă, pe care o deosebesc alături de Buber de confirmarea dinamică, care se referă la desfășurarea posibilităților de ființă ale persoanei. Prima ochește strict prezentul, a doua viitorul, și știm de la Heidegger că viitorul este o dimensiune temporală privilegiată.

Inconștientul ar fi prim urmare punctul cel mai înalt la care ar putea ajunge o relație interpersonală, iar nu este întâmplător, că evenimentele care au loc după o împăcare, strângerea de mână sau chiar îmbrățișarea, sunt socotite de Buber ca fiind manifestări ale acestui inconștient relațional al putea spune până la urmă, inconștient care nu e nici în spate, nici în față, nici pur psihic, nici pur fizic, ci este tocmai punctul în care fizicul nu este încâ despărțit de psihic, pe scurt ființa noastră în sine.

Sper că am reușit să leg cum trebuie problema vinovăției de replierea în sine kierkegaardiană, toate acestea întru revelarea acestei dimensiune a vinovăției care este urâtul, urâtul care se poate manifesta și ca o greață în sensul lui Sartre, sau ca o amețeală în sensul lui Kierkegaard, și care nu face decât să ne îndepărteze cu viteză de propriul sine, cu care trebuie să intrăm în contact în primul rând prin distanță, tocmai pentru a ne face vizibile aceste posibilități de reparație ale vinovăției ontice, de la persoană la persoană. Precizez în final că acest urât poate viza și vina ontică, dar și vina față de sine, doar că în primul caz urâtul survine după vina ontică, în timp ce închiderea în sine e simultană cu vina față de sine. Propria finitudine pare în acest sens un imbold puternic întru reparația vinovăției, fiindcă cu cât lăsăm mai mult vinovăția să odihnească în ungherele sufletului nostru, cu atât eriniile vor fi mai violente și se vor întoarce insistând ca datoria să fie plătită, iar tocmai aceasta este relația finitudinii, anume a ființei întru moarte cu vinovăția, conștiința mortalității este imboldul de care avem nevoie, imbold angoasant adăugăm, care ne împinge înspre repararea vinei ontice. Probabil dacă nu am fi ființe finite, nici nu am simți reparația vinei așa de urgentă și am putea amâna reparația întru infinit, însă finiți fiind angoasa se angoasează tocmai în pofida faptului că avem o datorie de plătit, care nu poate aștepta amânare, fiindcă în final vinovăția mortiferă, urâtul, ne conduce, grație pulsiunii de moarte, înspre propria pierzanie.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.