(pași mărunți)
de Gelu Teampău
Poate că fiecare dintre noi a afirmat, în momente de furie sau de disperare, că preferă să moară decât să facă sau să piardă un anume lucru. Dacă în acele momente ne-ar fi întrebat cineva dacă într-adevăr am fi preferat aceasta, evident că nu am fi dat un răspuns afirmativ. Doar este normal să considerăm moartea ca ceva suficient de înspăimântător încât să o evităm cu orice preţ. De ce, atunci, facem cu atâta uşurinţă apel la ea, mai ales în conexiune cu anumite fapte, stări sau evenimente minore? De ce spunem adesea că mai bine murim decât să mâncăm ceva care ne displace, sau decât să ne întâlnim cu o persoană obositoare? Tocmai pentru a ne arăta gradul de nemulţumire faţă de acea situaţie, amplificând-o discursiv prin plasarea ei, evident figurativă, pe acelaşi nivel cu evenimentul zguduitor şi terifiant al morţii. Evident că nu ne referim la moartea efectivă, ci la o proiecţie simbolică a acesteia.
Pe de altă parte, există persoane fără niciun fel de abilitate de percepţie figurativă. Când le spui acestor persoane că dacă la biroul de taxe şi impozite ai lăsat şi pielea de pe tine, ele verifică dacă într-adevăr ai rămas fără cel mai mare organ al tău. Dacă le spui că la un anume concert era prezentă atâta lume câtă frunză şi câtă iarbă, ele încep să numere frunzele şi firele de iarbă. Acum, desigur, folosesc în formulare artificii figurative. Ideea este că întotdeauna operăm în sisteme semantice distincte, însă intercalate. Avem definiţii general valabile, însă acestea funcţionează în psihicul fiecăruia în funcţie de profilul său şi de experienţa personală. Există o definiţie a mamei, însă în felul în care fiecare o utilizăm se află, subliminal, imaginea mamei noastre. Probabil că George Coşbuc s-a gândit la propria mamă atunci când a conceput poemul Mama, însă noi cu siguranţă că nu ne gândim la mama sa, ci la a noastră, ori la o mamă abstractă.
Bineînţeles, cea mai mare parte a vieţii ne-o desfăşurăm la modul concret, care presupune comunicarea la nivelul propriu, în care pâinea înseamnă pâine, iar vinul, vin. Poate chiar un anume fel de pâine şi un anume fel de vin, dacă specificăm aceste lucruri. Dacă nu stabilim acest cod între noi, viaţa socială devine imposibilă. Cât de important este însă palierul simbolic în care pâinea şi vinul devin mult mai mult decât atât, încât se încarcă semantic cu valenţe transcendente, funcţionale ontologic. De ce Mântuitorul vorbeşte în parabole? De ce nu le oferă discipolilor un mercurial al vieţii virtuoase, pentru a preîntâmpina erorile de interpretare? Deoarece parabola, instanţă perfect exemplificatoare a vorbirii figurative, deţine resurse semantice pe care limbajul la nivel propriu, concret, nu le poate reproduce. Iar aceste pârghii simbolice sunt cele capabile să declanşeze în minte procese raportate la alt nivel decât cel strict material. De altfel, aceasta şi înseamnă simbolul: un suport concret al unei proiecţii transcendentale, definiţia sa presupunând aceste două aspecte simultan. Nu e necesar să fim teologi pentru a ne da seama că atunci când vorbeşte de credinţa cât un bob de muştar care, sădită şi îngrijită cu grijă, poate da naştere unui arbore viguros, Mântuitorul nu ne recomandă consumul muştarului pentru a ne spori credinţa.
Capacitatea de operare la nivel figurativ nu doar înfrumuseţează viaţa, dar este o necesitate a existenţei umane, fără de care nu ar exista, propriu-zis, nici istorie, nici artă, nici societate. Cele mai importante concepte aglutinante social şi cultural sunt forjate în câmp figurativ, precum adevărul, credinţa, naţiunea, legea, iubirea etc. Fără apel la câmpul figurativ nu am mai avea piramide, ci gropi comune, sau poate nici atât, nu am mai avea muzică, ci zgomot, nu picturi, ci mâzgălituri, nu poeme de iubire, ci pornografie.
Metaforele, alegoriile, hiperbolele, aceste savuroase sau insidioase şmecherii lingvistice, nu au doar rol estetic. Ele devin parte integrantă a existenţei umane, care salvează umanitatea în continuitatea şi în devenirea ei. Cine nu înţelege miturile decât ca abatere de la adevăr sau de la realitate, în interpretarea sărăcăcioasă impusă în ultima jumătate a secolului XX, cade mult mai uşor pradă variantelor lor politizate, adică ideologiilor. Cu concursul încăpăţânaţilor îndoctrinaţi, trăim, din păcate, o astfel de perioadă în care ideologiile criminale se servesc de scăderea apetitului pentru limbajul figurativ, ocupând acest vid discursiv. Figurativul nu înseamnă neadevărul, ci se oglindeşte în sfere care depăşesc dihotomia binară care caracterizează psihismul uman.