(arena culturală: cartea & filmul)
de Alexandra Medaru
Stephen King (n. 1947) este un scriitor american de horror, supranatural, suspans, crimă și SF&F. Supranumit Regele, acesta a publicat șaizeci și patru de romane, de-a lungul carierei, inclusiv sub pseudonimul de Richard Bachman. La aceste opere se adaugă cinci cărți de non-ficțiune și două sute de povești scurte. King a fost premiat de mai multe ori de-a lungul carierei, printre altele la Bram Stoker Awards, World Fantasy Awards și British Fantasy Society Awards. Dintre operele sale cele mai cunoscute amintim Carrie (1974), Salem’s Lot (1975), The Shining (1977), seria The Dark Tower (prima carte fiind publicată în 1982), It (1986), The Green Mile (1996), The Colorado Kid (2005), Doctor Sleep (2013) și Fairy Tale (2022).
Culoarul morții (Nemira, colecția Armada, 2021) este un roman foileton (în prima ediție) din zona fantasticului care îi are ca personaje principale pe supraveghetorul de la penitenciarul Cold Mountain (pe numele său Paul Edgecombe) și pe John Coffey, condamnat la moarte pentru violul și uciderea a două surori, cel care are niște capacități de vindecare inexplicabile, după cum va afla Paul de-a lungul anului 1932.
Având narațiunea la prima persoană, romanul oscilează între planul prezent (cel în care Paul Edgecombe se află la casa de bătrâni Georgia Pines în 1996 și scrie întâmplările din 1932) și cel trecut (în care Paul este șeful gardienilor de pe culoarul morții de la penitenciarul Cold Mountain). Planul trecut amintește despre sosirea unui negru extrem de înalt și masiv, dar cu inteligența unui copil, John Coffey, care va interacționa în scurta sa ședere cu Eduard Del Delacroix, condamnat la moarte pentru incendiere, viol și crimă, și cu William Wharton, cel care era cunoscut pentru trecutul violent și tulbure și care se autointitula Billy the Kid. Pe lângă aceștia, ne mai întâlnim la Cold Mountain cu Arlen Bitterbuck, condamnat pentru uciderea unui om în urma unui conflict privind o pereche de cizme și cu Mr. Jingles, un șoarece dresat de Eduard Delacroix. Alături de ei, vor fi și cei câțiva gardieni, Brutus Brutal Howell, Percy Wetmore, Dean Stanton și Harry Terwilliger. Dincolo de eroii de pe culoarul morții, Stephen King conturează și o sumedenie de personaje minore, printre care semnificative sunt Janice Edgecombe, soția lui Paul pe care acesta o amintește des, moartă într-un accident de autobuz, Hal Moores, șeful Penitenciarului Cold Mountain, care moare în urma unui infarct în apropierea atacului de la Pearl Harbor, Melinda Moores, care va fi vindecată cu ajutorul lui John Coffey, sau Brad Dolan, un asistent de la căminul de bătrâni. În legătură cu ultimul, e interesantă asocierea lui de către Paul Edgecombe cu Percy Wetmore, gardianul tânăr și sadic de la Cold Mountain, cel care este displăcut de Paul și colegii săi pentru firea sa. Percy Wetmore este prototipul personajului răzbunător și crud, acesta sabotând execuția lui Delacroix, dar primindu-și răsplata atunci când John Coffey transferă asupra sa boala Melindei, determinându-l să îl ucidă pe Wild Bill, faptă pentru care Percy va ajunge la o instituție de boli mintale. Ce e interesant la toate aceste personaje, și chiar și la cele episodice, este modul în care Stephen King le construiește, cu atenție și minuțiozitate, fiecare dintre ele având o istorie a lui, care le face să pară vii, desprinse din realitate, cu toate că vorbim despre un roman din zona fantasy. Nu doar personajul negativ, Percy Wetmore, este bine conturat, ci și ceilalți gardieni, dintre aceștia remarcându-se mai ales Brutus Howell, care era secundul și prietenul lui Paul. Porecla acestuia, „Brutal”, se află în contradicție cu firea sa, acesta folosind violența doar dacă este absolut nevoit să o facă. Nici Dean Stanton (cel care este aproape ucis de William Wharton), nici Harry Terwilliger (cel care moare de cancer în 1982) nu sunt mai prejos, fiind credibili în rolul de tată, respectiv prieten și om de bază.
Povestea nu este impresionantă doar prin personajele sale, ci și prin firul epic evocativ. Avem de-a face cu un om condamnat pe nedrept pentru o crimă pe care nu a comis-o care alege moartea pentru că a obosit, după cum va mărturisi însăși John Coffey: „– Sunt tare ostenit de toată durerea pe care o aud și o simt, șefu’. Am ostenit să fiu pe drumuri singur ca un sturz în ploaie. Să nu am niciun prieten cu care să merg sau care să-mi spună de unde venim, unde ne ducem sau de ce. Am ostenit ca oamenii să fie răi unii cu alții. Parcă am cioburi de sticlă în tot capul. Am ostenit de toate clipele în care am vrut să ajut și nu am putut. Am ostenit să rătăcesc în întuneric. Dar mai ales din cauza durerii. E prea mult. Dacă aș putea, i-aș pune capăt chiar eu. Dar nu pot.”
Romanul este și o poveste a contrastelor. Este despre lumină și întuneric, iubire și ură, prietenie și dușmănie, arătând că lucrurile nu sunt mereu albe și negre, ci că există nuanțe de gri, și că fiecare om conține doze diferite de lumină și întuneric.
Una dintre temele cele mai puternice ale romanului este prietenia. Avem de-a face cu prietenia ca sursă de vindecare a bolii, a singurătății, dar întâlnim chiar mai mult de atât, întâlnim iubirea care se naște din prietenie, sau chiar din relații de sânge, iubire care salvează, dar care și ucide, după cum afirmă tot John Coffey: „– Le-a omorât cu dragostea lor, a zis John. Cu iubirea uneia pentru cealaltă. Înțelegi cum a fost? / […] / – Așa e în fiecare zi, a zis, peste tot în lumea asta.” Nu doar cele două copile mor din dragostea ce și-o poartă, ci și John Coffey este executat din dragoste, pentru a-și găsi liniștea de care nu mai poate avea parte într-o lume care nu poate înțelege puterile sale extraordinare.
Atmosfera romanului este apăsătoare, iar finalul te face să îți pui o grămadă de întrebări, așa cum se întâmplă în cazul oricărei cărți cu adevărat grozave. Și nu doar eu spun că avem de-a face cu un roman de excepție, ci și critica de specialitate. În 1996, romanul a fost premiat cu Bram Stoker pentru cel mai bun roman, fiind, de asemenea, nominalizat în 1997 la British Fantasy Award și la Locus Award pentru cel mai bun roman. În plus, în 2003, BBC l-a inclus în rândul celor mai iubite romane în Marea Britanie.
Ecranizarea cinematografică
Culoarul morții a fost ecranizat în 1999, fiind scris și regizat de Frank Darabont și avându-i în rolurile principale pe Tom Hanks (Paul Edgecombe) și Michael Clarke Duncan (John Coffey), iar în rolurile secundare pe David Morse (Brutus Howell), James Cromwell (Hal Moores), Michael Jeter (Eduard Delacroix) și Doug Hutchison (Percy Wetmore).
Filmul a avut premiera pe 10 decembrie 1999 în SUA, fiind aclamat de critici pentru scenariu și regie, dar și pentru jocul actoricesc, toate acestea fiind marcate de o profundă încărcătură emoțională, aceeași încărcătură pe care o regăsim și în romanul lui Stephen King. Tom Hanks și Michael Clarke Duncan reușesc să se transforme pe ecran, dând personajelor jucate fix personalitățile construite de Stephen King. De fapt, de-a lungul întregului film, ai senzația că te afli în cartea lui King – atmosfera este întunecată și încărcată de tensiune, jocul actoricesc este pe măsura operei lui Stephen King, iar regizorul reușește să recreeze prin indicațiile sale scenice o lume în care dreptatea nu își are locul. Un neajuns al filmului este excluderea din peliculă a personajului Brad Dolan, asistentul de la căminul de bătrâni, ceea ce face să dispară acea tensiune resimțită de Paul în planul de la Georgia Pines, tensiune născută din asemănarea asistentului medical cu gardianul Percy Wetmore – amândoi sunt caracterizați de plăcerea de a face rău. De asemenea, interacțiunea cu Elaine Connelly este redusă la câteva scene, iar colega de la Georgia Pines joacă un rol mult mai important în scrierea pe hârtie a poveștii lui Coffey de către Paul, ea fiind primul cititor al acesteia. Totuși, în ciuda, acestor aspecte, filmul își merită pe deplin nominalizările la Premiile Oscar pentru Cel mai bun film, Cel mai bun actor în rol secundar, Cel mai bun scenariu adaptat și Cel mai bun sunet.
Nu numai atmosfera și decorurile reușesc să redea esența cărții lui King, ci și muzica majoritar instrumentală compusă de Thomas Newman. La aceasta se adaugă și patru melodii vocale de Fred Astaire, Billie Holiday, Gene Austin și Guy Lombardo.
Filmul a fost aclamat de unii critici care au apreciat „personajele vivace, umorul, furia și eliberarea emoțională”, jocul actoricesc superior al lui Tom Hanks și regia lui Darabont. Au existat și critici care l-au condamnat pentru „ritm și pauzele pregnante”. Totuși, indiferent de comentariile contradictorii, filmul rămâne una dintre cele mai fidele ecranizări ale unui roman de Stephen King și este recomandat oricărui fan al scriitorului american. Nota mea? 9 din 10.