(pași mărunți)
de Gelu Teampău
Dacă ai cutezanţa să utilizezi cuvinte considerate demonetizate, precum iubire, adevăr, familie, Dumnezeu etc., fără o tentă ironică, fără a le integra în formule corozive, rişti să fii luat în derâdere, marginalizat sau privit cu milă în cele mai multe grupuri sociale. De la un timp încoace clişeele romantice, adesea prăfuite, naive şi obositoare, e drept, au lăsat locul unor reflexe acide depreciative care au devenit modus vivendi al societăţilor occidentale. Acest lucru poate fi observat nu doar în stilul de umor promovat de către industria cinematografică sau de către puzderia de comedianţi, ci şi în emisiuni informative, culturale sau sportive.
Vedem că tinerii cei mai apreciaţi de către cogeneraţionalii lor sunt cei care exhibă calităţi considerate cele ale unui lider puternic: independenţă financiară şi sentimentală, vigoare fizică, apetit pentru viteză şi lux. Azi nu se mai poartă curtarea sau prietenia tandră. Camaraderia aminteşte de hârjoneala prădătorilor felini, şi de prea multe ori suntem izbiţi de ştiri cumplite despre agresiuni între adolescenţi pornite din neînţelegeri minore. Dacă recunoşti că te-ai îndrăgostit şi că speri să ai o relaţie de lungă durată cu o singură persoană, eşti ironizat fără rezerve. Iar dacă faci imprudenţa de a-i compune un poem, rişti să fii bătut sau chiar acuzat de hărţuire, şi în primul rând de către persoana în cauză. Trăim în epoca performanţei şi a pragmatismului, nu mai este loc pentru Tristan sau pentru Romeo, pentru Petrarca sau pentru Cyrano şi nici măcar pentru Clark Gable.
Această modă culturală nu este doar efectul îndestulării materiale care stimulează acumularea şi abuzul consumerist, ci mai ales al unei diete culturale ajunse o obligaţie simbolică. Ea a apărut ca o reacţie contraculturală la un status-quo conservator şi autoritar, creându-şi propria mitologie a nebunilor ani ’60. Eroii culturali ai perioadei au devenit efigii ale unui mod de viaţă, fie că au activat în ariile academice (Marcuse, Foucault, Bourdieu etc.), fie în cele ale divertismentului, în filme, muzică, literatură (Allen Ginsberg, Bog Dylan, Denis Hopper etc.). Respingerea culturii dominante a mers până la aberaţii şocante, precum idolatrizarea şi chiar sanctificarea unui criminal odios precum Che Guevarra, considerat o nouă figură cristică, un martir al ideii de libertate. Dacă aceşti tineri revoltaţi şi pe alocuri furioşi s-au luat prea în serios, adesea se uită că mare parte dintre ei au devenit funcţionarii anilor ’80, îmbogăţiţi şi eficienţi. După căderea marelui adversar al lumii occidentale, comunismul, atât cei care-şi obţineau motivaţia din combaterea cu toate resursele a acelui monstru ideologic, cât şi cei care îl simpatizau fără să-l cunoască, au rămas oarecum suspendaţi în vid discursiv. Unii aveau nevoie de un adversar, iar alţii de un patron. Între timp, au proliferat discursurile şi practicile în cheie minoră, care au împânzit societăţile occidentale şi chiar întreaga planetă odată cu introducerea Internetului.
Unii, mai sârguincioşi, lecturează cu aviditate literatură şi filosofie, însă în graba lor nedirijată cu empatie de către tutori atenţi şi răbdători, înţeleg doar că Nietzsche a fost heraldul presupusei „morţi” a Lui Dumnezeu, ori că Cioran a fost apologetul sinuciderii. Nu sunt curioşi şi poate nici capabili să pătrundă în iţele subterane ale acelor texte, să identifice suferinţele, spaimele şi speranţele acelor autori, rezumându-se la reiterarea mecanică a formulelor devenite clişeu. La fel, din literatură contemporană, înţeleg doar că Palahniuk a creat Fight Club iar Welsh Trainspotting, nedând importanţă mesajelor profund moraliste pe care aceste creaţii le poartă, în linia unor mari predecesori cinici în formă, dar morali în conţinut, ca Mark Twain sau Vonnegut.
Ce nu par a reuşi să înţeleagă cinicii de profesie este că, pentru a fi autentici, şi deci demni de luat în seamă, ei trebuie să fie cinici în primul rând cu ei înşişi, că doar Diogene locuia într-un butoi. Cinismul comod, neasumat existenţial, profesat prin tablete, smart-phone-uri, maşini, piscine, restaurante şi festivaluri şic la care ia parte elita mondenă, mereu aceeaşi, nu poate decât să eşueze într-un nihilism de paradă inert. Poate că n-ar fi rău să acceptăm că există momente când ei nevoie de curaj pentru a afirma nişte adevăruri aparent banale, dar în pericol de a fi uitate sau acoperite de ridicol: a ucide este rău, a minţi este rău, a iubi este bine. Poate că n-ar fi rău să reluăm, ca exerciţiu, lecturile tinereţii de altădată, în care astfel de aserţiuni nu erau ascunse sub straturi groase de sarcasm. A crede în basme nu este, la urma urmei, cel mai rău lucru pe care îl putem face. Şi poate că, uneori, trebuie spus apăsat: „mai încet cu cinismul pe scări!”.