(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
Despre Sergiu SOMEȘAN (n. 1954) am mai scris, analizând, de curând chiar, primul său colectaneu de proză scurtă (științifico-fantastică) – Să n-o săruți pe Isabel (Ed. Arania, 2000; Ed. Vremea, 2005).
Având în vedere faptul că lectura în cauză a fost una plăcută, am decis să ne îndreptăm atenția și asupra altor texte semnate de prolificul autor.
Carte de magie (Ed. Arania, 2001; Ed. Vremea, 2005) aparține stilului funcţional beletristic, genului literar epic, speciei literare (din punct de vedere formal) a colectaneului de proză scurtă (la fel ca predecesorul său).
Din punct de vedere al curentului literar, al speciei literare tematice și al subspeciei literare aferente, are însă un caracter eteroclit – cuprinzând povestiri și schițe romantice, decadentiste, realist-halucinatorii, fabuliste ori speculativiste, respectiv gotice fantastice ori gotice macabre, fantastice întunecate ori fantastice histrionice, sau chiar neofantastice. [1]
Ne vom opri, în continuare, pentru scurtă vreme (și fără a mai intra în detalii de natură teoretică), asupra câtorva proze-reper.
Prima narațiune este intitulată chiar Carte de magie și se remarcă prin faptul că autorul respectă fondul legendar din care s-a inspirat, prezentându-ne un inamic supranatural pe care strămoșii noștri l-ar fi socotit, fără îndoială, verosimil – și nu o făcătură ridicolă, pretinsă, cu naivitate, de către creatorul ei, ca fiind o „reinterpretare” (cum întâlnim, din păcate atât de des, la alți scriitori contemporani[2]):
„După un timp am văzut că, de fapt, nu făcea întotdeauna ceea ce aş fi vrut să facă… În loc ca forţa pe care eu o eliberasem să fie sclava mea, să mă asculte orbeşte, încetul cu încetul am văzut că avea o voinţă a ei, că uneori făcea ceea ce îi ceream în felul ei. Era ca un copil răzgâiat… înclinat să facă mai mult lucruri rele, aşa, din pura plăcere de a face rău… […] dacă îmi doresc foarte mult să fac un bine, să vindec o boală, să împiedic un accident, duhul pe care l-am invocat parcă nici nu ar exista… Nu este interesat decât de aspectele superficiale şi gălăgioase ale vieţii… ca un copil mic care are un ciocan în mână şi căruia i se pare că toate obiectele din jur sunt cuie pe care el trebuie să le lovească…”.
Din multe puncte de vedere asemănătoare acestei proze de deschidere este Ritual de trecere, putându-i fi considerat text-pereche – cu adaos lovecraftian însă (amintind de Chemarea lui Cthulhu – H.P. Lovecraft, The Call of Cthulhu, 1928) și cu un personaj feminin mult mai puțin inocent.
În Adio Efida[3] – practic, o replică literară (comică) dată Codului Bibliei (The Bible Code; M. Drosnin, 1997) –, protagonistului îi este dezvăluită cheia unui ingenios cifru de origine (se pare) divină.
Pescărușul se deosebește de precedentele narațiuni prin absența oricăror elemente fantastice, înlocuite, însă, în mod inspirat[4], cu o întorsătură de situație macabră și, categoric, răscolitoare.
Rafael te duce cu gândul, în același timp, la Frumoasa și Bestia (La Belle et la Bête; G.-S.B. de Villeneuve, 1740), la Notre-Dame de Paris. 1482 (V. Hugo, 1831) și la Numele trandafirului (Il nome della rosa; U. Eco, 1980), diferențiindu-se, totuși, semnificativ de acestea.
Legendă fără sfârșit este o frumoasă și moralizatoare[5] povestire (situată la granița cu basmul cult) despre căutarea obsesiv-distructivă a unei nestemate magice.
În O clipă de nemurire, un bogătaș lipsit de scrupule achiziționează, de la o lamaserie, un elixir ale cărui efecte nu sunt tocmai acelea sperate.
În Vizită de lucru, un bătrân profesor caută să dezlege misterul religiei hunilor – ajungând să își regrete amarnic pasiunea pentru cercetarea istorică.
Subiectul Născocirii este inventarea unui „perpetuum mobile”; premiza și intriga sunt deosebit de interesante, dar deznodământul necesită îmbunătățiri (poate cu ocazia viitoarei reeditări) pentru a fi pe măsura acestora.
Lucrare de diplomă abordează, într-o manieră comică, motivul literar al pactului faustian.
Comică este și proza de încheiere, în care un cetățean iresponsabil devine protestatar fără voie – înainte de a(-l) lua Tramvaiul.
După cum credem că se poate, cu ușurință, intui, colectaneul lui S. Someșan oferă, în fapt, cititorului aceeași experiență pe care seriale de televiziune[6] precum Zona crepusculară (The Twilight Zone, 1959-1964, 1985-1989, 2002-2003, 2019-2020), Povestiri din criptă (Tales from the Crypt, 1989-1996) ori Povestiri din întuneric (Tales from the Darkside, 1983-1988) o asigură telespectatorului.
Câteva cuvinte, în încheiere, despre stilul individual al autorului: simplu, direct (totodată, plăcut, îngrijit, dinamic), la fel ca în Să n-o săruți pe Isabel – incluzând, însă, acum, mai multe momente/episoade cu caracter ornamental (e.g.: fragmentul de deschidere din Cartea de magie, demonstrația numerologică din Adio Efida, considerentele istorice așternute pe hârtie de bătrânul profesor și viața acestuia în decorul pitoresc al orășelului din Vizită de lucru, întreaga Legendă fără sfârșit și întregul Rafael etc.), care constituie incontestabilă plusvaloare din punct de vedere beletristic.
#Note
[1] Pentru speciile și subspeciile literaturii fantastice, a se vedea O. Crâznic, Fantasticul delimitat.
A se vedea și O. Crâznic, Fantasticul histrionic.
[2] „Îngerii”, „demonii” ș.a.m.d. cărora le lipsesc tocmai caracteristicile acestor ființe fabuloase nu pot fi numiți „îngeri”, „demoni” ș.a.m.d.
Din acest motiv, literatura fantastică postmodernă este constituită, în mare parte, din parodii involuntare.
[3] Adio Efida este plasată, în cuprinsul colectaneului, înaintea Ritualului de trecere, dar, în vederea realizării unei prezentări sistematice, am preferat să abordăm Ritualul ... înainte de Adio ….
[4] Spunem „inspirat” deoarece publicul-țintă al literaturii fantastice se suprapune, în destul de mare măsură, cu publicul-țintă al literaturii macabre.
[5] De altfel, S. Someșan obișnuiește să includă, în textele sale, într-un mod discret-artistic, o binevenită morală, conferindu-le astfel calitatea (mult prea rar întâlnită în literatura postmodernă) de a fi nu doar distractive, ci și educative.
[6] Toate serialele de televiziune aici enumerate au beneficiat și de filme artistice complementare, Povestiri din criptă distingându-se prin faptul că este o ecranizare a unor serii de benzi desenate.