o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
Una dintre cele mai emoționante, dar și incomode mărturisiri scrise vreodată de un autor este cea lăsată de Oscar Wilde lui Robert Ross, prietenul și executorul său testamentar. Ross revizuiește, inclusiv în sensul de a elimina unele pasaje din scrisoarea lui Wilde, și publică în 1905, la cinci ani după moartea autorului, textul „De profundis”, al cărui titlu este inspirat de psalmul 129, „De profundis clamavi ad te, Domine” [1] . Aceste pagini fuseseră scrise în perioada în care Oscar Wilde ispășea o pedeapsă de doi ani la închisoarea Reading și beneficia, după mai multe intervenții, de un tratament mai blând, inclusiv de permisiunea de a-și așterne gândurile pe hârtie ca formă de terapie. Dincolo de adevărul, așa cum îl vede el, al legăturii cu lordul Alfred Douglas, pe care îl învinuiește pentru situația în care se afla, din text emană sinceritatea brutală a celui care a băut până la fund cupa amărăciunii și nu mai așteaptă nimic de la viață.
Pe lângă operația asemănătoare unei vivisecții, pe care Oscar Wilde o face asupra propriei persoane, a gesturilor, a cuvintelor și a hotărârilor luate în relația cu lordul Douglas (Bosie), există pasaje minunate despre frumusețe, artă și viață. Ca orice adevăr, și cel al relației lui cu Bosie se află în zona mediana dintre dorința primului de a-i face pe plac prietenul său, crezând că adulația publicului va ține loc de armură în fața loviturilor legii, și siguranța de clasă a lordului Douglas, care, de asemenea, credea în invincibilitatea tinereții, frumuseții și statutului social. Se înșelau amândoi însă, subestimând tenacitatea și forța financiară a adversarul, marchizul de Queensberry (tatăl lui Bosie), care are câștig de cauză în procesului din 1895, deschis inițial de Wilde la instigarea lui Bosie, dar care, în cele din urmă, conduce la condamnarea autorului la doi ani de muncă silnică, ispășiți întâi la închisoarea Wandsworth, apoi, după agravarea stării lui de sănătate, la închisoarea Reading[2].
Decăderea lui Oscar Wilde, lupta dusă după eliberare, lipsa de mijloace urmată de moartea lui prematură i-au șocat pe contemporani și au avut ecouri în literatură la mulți ani după dispariția autorului, una dintre acestea fiind cea introdusă de Marcel Proust în volumul „Sodoma și Gomora”.
,,Fără altă onoare decât una precară, fără altă libertate decât una provizorie, până la descoperirea crimei; fără altă situație decât una nesigură, ca aceea a poetului sărbătorit în ajun în toate saloanele, aplaudat în toate teatrele din Londra, izgonit a doua zi din toate camerele de hotel și neputând găsi o pernă pe care să-și pună capul.”[3]
Manuscrisul lui „De profundis” are o istorie bizară ca, de altfel, toată afacerea Wilde-Douglas- Queensberry. Textul ia forma unei lungi scrisori pe care Wilde i-o adresează din închisoare lordului Douglas și care conține învinuiri mai mult sau mai puțin voalate legate de comportamentul acestuia după încarcerarea autorului, alături de dezvăluiri incomode din timpul relației celor doi. Scrisoarea ar fi trebuit să îi parvină lordului Douglas, însă acesta nu recunoaște că ar fi citit-o sau ar fi știut de ea (mărturisire făcută în cartea „Oscar Wilde și eu însumi”, pe care o publică in 1914[4]). Lordul Douglas încearcă să nege orice relație și implicare în decăderea lui Oscar Wilde și reacționează de fiecare dată când se fac astfel de aluzii, inclusiv intentând procese, cum este și cel din 1912 împotriva lui Arthur Ransome, autorul cărții Oscar Wilde: a critical study. De fapt, o parte importantă a textului scris la Reading rămăsese necunoscută contemporanilor lui Wilde ca urmare a faptului că Robert Ross o predase la British Museum, cerând să nu fie publicată decât peste 50 de ani. Asta nu însemna totuși că scrisoarea nu fusese citită și de alții înainte să iasă din circuitul literar, de aici și îngrijorarea lordului Douglas, care, în urma procesului din 1912, nu mai are voie să includă în cartea sa pasaje din „De profundis” și nici nu mai are acces la textul original al scrisorii.
Din 1905, „De profundis” cunoaște mai multe ediții, toate incomplete până în 1962, când textul integral apare împreună cu alte scrisori sub titlul de „The Letters of Oscar Wilde”, ediție îngrijită de Rupert Hart-Davis, care studiază manuscrisul de la British Museum.
Totuși, în 1912, Douglas nu știa de existența scrisorii, așa cum mărturisise în prefața cărții sale, sau știa, dar o arsese fără s-o fi citit, așa cum tot singur declarase în timpul procesului împotriva lui Ransome?
„În timpul petrecut la Reading, lui Oscar Wilde i s-a permis să folosească stiloul și a cerneala și se pare că a scăpat de plictiseala încarcerării sale scriind aproximativ optzeci de mii de cuvinte adresate mie însumi. Se presupune că o copie a manuscrisului mi-a fost trimisă prin poștă, la scurt timp după finalizarea sa. Jumătate din scrisoare a fost editată de către domnul Robert Ross și este cunoscută de publicul larg ca De Profundis. Cu toate acestea, părțile nepublicate pot fi descrise în mod rezonabil ca un atac furios îndreptat împotriva mea. Până când o copie a acestui text a ajuns în mâinile mele în perioada în care acțiunea împotriva lui Ransome era în așteptare, nu am știut nimic de existența lui. În cadrul procesului, a reieșit că acest talmeş-balmeş isteric a fost înmânat de către domnul Ross autorităților de la British Museum ca un cadou oferit națiunii și că nu urma să fie făcut public până în 1960, când se spera că vom fi cu toții morți.” [5]
Dincolo de destinul scrisorii, de amănuntele încarcerării, interesantă este diferența dintre Oscar Wilde, cel din portretul lui Dorian Gray sau cel al pieselor atât de pline de spirit, și autorul lui „De profundis”, cel care îl descoperise pe adevăratul Dorian Gray. Astfel, Bosie, cu voia sau fără voia lui, recrease la nivel simbolic scena dintre Dorian și pictorul Basil, în care primul îl învinuia pe cel de-al doilea de blestemul care atârna asupra lui și îl asasina. Desigur, Bosie nu îl omoară pe Oscar Wilde, însă îl supune oprobiului public, îl duce la ruină și, indirect, îi cauzează moartea.
În „De profundis”, Wilde descoperă religia, dar mai important decât atât, încearcă să își împace filosofia asupra vieții cu realitățile pe care le trăia, să înțeleagă în ce măsură adevărul și minciuna aparțin numai intelectului, așa cum crezuse, plasând arta deasupra oricărui alt lucru.
”Aveam geniu, un nume distins, o poziție socială înaltă, inteligență, îndrăzneală intelectuală; am făcut din artă o filozofie și din filozofie o artă; am schimbat mintea oamenilor și culoarea lucrurilor; tot ce am spus sau am făcut i-a determinat pe oameni să-și pună întrebări; am luat dramaturgia, cea mai obiectivă formă de artă cunoscută, și am făcut din ea un mod de exprimare la fel de personal ca poezia lirică ori sonetul, în același timp lărgindu-i gama și îmbogățind-o; dramaturgie, roman, poezie cu rimă, poem în proză, dialog fantastic ori subtil, orice atingeam făceam frumos în alt fel: adevărului însuși i-am dat în stăpânire de drept ce e fals deopotrivă cu ce e adevărat și am arătat că minciuna și adevărul aparțin numai existenței intelectuale. Am tratat Arta ca pe realitatea supremă și viața ca pe un simplu mod de ficțiune; am trezit imaginația veacului meu, care a creat mituri și legende în jurul meu; am rezumat toate sistemele într-o frază și toată existenta într-o maximă.”[6]
Decăderea îl deprimă însă și, mai mult decât atât, deplânge faptul că și-a irosit viața, inteligența și spiritul în căutare de senzații noi și, crezându-se atât de sus deasupra celorlalți, a ajuns mai jos decât toți. Totuși, Wilde vede închisoare ca pe marea sfărâmătoarea de iluzii, cea care deschide oamenilor ochii asupra realității. Viața din afara zidurilor ei este plină de oglinzi care amăgesc și deformează realitatea, de zgomot și agitație, de aceea, cei care sunt condamnați la nemișcarea temniței nu se mai lasă amăgiți de spectacolul lumii[7].
„M-am lăsat ademenit în vrăji prelungite de superficialitate senzuală și lipsită de sens. M-am amuzat să fiu un flâneur, un dandy, un om de lume. M-am înconjurat de firile cele mai mărunte și mințile cele mai înguste. Am devenit cheltuitorul iresponsabil al propriului meu geniu, iar risipirea unei tinereți eterne mi-a adus o bizară bucurie. Obosit să fiu pe culmi, am coborât de liberat în adâncuri, în căutare de senzație noi.” [8]
Ce diferență între cuvintele de mai sus și cele din scrisoarea către Ralph Payne în care Oscar Wilde oferă o cheie de interpretare a personajelor din „Portretul lui Dorian Grey”, distribuindu-și lui însuși rolul lui Basil Hallward, imaginii sale publice pe cel al Lordului Henry, iar proiecției sale viitoare pe cel al lui Dorian Gray însuși[9]!
,,Pentru că a influența o persoană înseamnă a o învesti cu sufletul tău. Omul respectiv nu mai gândește cu gândurile firești lui, nu mai arde cu pasiunile firești lui. Virtuțile sale nu i se mai par reale. Păcatele lui – dacă există ceva ce se poate numi păcat – nu-i mai aparțin, sunt împrumutate. Omul devine un ecou al muzicii altcuiva, un interpret al unui rol care nu a fost scris pentru el. Țelul vieții este autodesăvârşirea, perfecționarea eului. Să te cunoști bine pe tine însuți – asta e ceea ce urmărim fiecare dintre noi aici, pe pământ. În zilele noastre oamenii se tem de ei înșiși. Au uitat care este datoria noastră supremă, cea pe care o avem față de noi înșine. Da, sunt milostivi, îi hrănesc pe cei flămânzi și îi îmbracă pe cei despuiați. Dar propriile lor sunt suflete flămânde și despuiate. Rasa noastră nu mai cunoaște curajul. Sau poate că nu l-a cunoscut niciodată.”[10]
Și iată că tocmai acest curaj enunțat în „Portretul lui Dorian Gray”, împletit cu încrederea că frumusețea și arta se află deasupra oricărui alt lucru, îl conduc la ruină. Totuși, rândurile din „De profundis” nu au fost scrise de Oscar Wilde pentru a-și apăra comportamentul, ci pentru a-l explica.[11] O astfel de explicație simte că o datorează celorlalți, dar mai ales sie însuși. Știe că totul s-a terminat pentru el, că nu îl mai așteaptă multe de făcut, că își va petrece restul zilelor ruinat și fără posibilitatea de a mai publica și de a se mai reabilita în ochii publicului.
Dintre toți autorii moderni, Oscar Wilde cunoaște drama de a fi gustat singur din fructul interzis, de a înțelege totul și totuși nimic, de a cunoaște lumea și totuși de a nu-i vedea adevărata față. Poate că scopul acestei scrisori este tocmai acesta: de a recâștiga, chiar și postum, locul pierdut, obiectiv atins în cele din urmă, fiindcă posteritatea miloasă și iertătoare l-a așezat la loc pe piedestal, acoperind de uitare ce trebuia uitat, apreciind ce trebuia apreciat.
#Note
[1] Biblia, psalmul 129. „Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne!”.
[2] Richard Ellmann, (1988). Oscar Wilde. New York: Alfred A. Knopf, p.474.
[3] Marcel Proust, (1970) În căutarea timpului pierdut, Sodoma și Gomora, Editura Minerva.
[4] Alfred Douglas (1914), Oscar Wilde and Myself, Duffield & Company.
[5] Alfred Douglas (1914), Oscar Wilde and Myself, Duffield & Company, p.8.
[6] Oscar Wilde, (2014), De Profundis, editura Humanitas, p.89.
[7] Oscar Wilde, (1905), De Profundis, Preface, G. P. Putnam’s Sons, February, 1905 Reprinted, March, 1905, p. vii.
[8] Oscar Wilde, (2014), De Profundis, editura Humanitas, p. 90.
[9] Oscar Wilde (2014) Portretul lui Dorian Gray, traducere Antoaneta Ralian și introducere de Mihaela Anghelescu Irimia, editura Humanitas, p. 6.
[10] Oscar Wilde (2014) Portretul lui Dorian Gray, traducere Antoaneta Ralian și introducere de Mihaela Anghelescu Irimia, editura Humanitas, p.48.
[11] “I don’t defend my conduct. I explain it. Also, there are in my letter certain passages which deal with my mental development in prison, and the inevitable evolution of my character and intellectual attitude towards life, that has taken place; and I want you and others who still stand by me, and have affection for me, to know exactly in what mood and manner I hope to face the world.”, Oscar Wilde, (1905), De Profundis, Preface, G. P. Putnam’s Sons, February, 1905 Reprinted, March, 1905, p. vi.