(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
Despre Sergiu SOMEȘAN (n. 1954) am mai scris, analizând, de curând chiar, primele sale două colectanee de proză scurtă științifico-fantastică, respectiv neofantastică – fantastică (propriu-zis) – gotică:
– Să n-o săruți pe Isabel (Ed. Arania, 2000; Ed. Vremea, 2005 https://egophobia.ro/?p=14414);
– Carte de magie (Ed. Arania, 2001; Ed. Vremea, 2005 https://egophobia.ro/?p=14472).
Având în vedere faptul că lecturile în cauză au fost plăcute, am decis să ne îndreptăm atenția și asupra altor texte semnate de prolificul autor.
După cum ne așteptam (și speram), al treilea[1] colectaneu de proză scurtă, intitulat Aproape îngeri (Ed. Cartea Românească, 2004; Ed. Vremea, 2005), se menține, din punct de vedere al teoriei literare, între aceleași[2] coordonate ca predecesoarele, continuând, totodată, să ofere cititorului (prin intrigile oscilând între mister supranatural și fantezie pură și prin deznodămintele incluzând, ca regulă, răsturnarea de situație) aceeași experiență pe care seriale de televiziune precum Zona crepusculară o asigură telespectatorului.
La fel ca în cazul Cărții de magie, prima narațiune, Aproape îngeri, dă și titlul colectaneului. Tot ca în cazul Cărții …, prozei de deschidere îi descoperim, cu ușurință, un text-pereche, anume Poiana îngerilor – întâlnind, și de data aceasta, o diferență semnificativă în privința protagoniștilor: supranaturalul nu își mai abate suflul asupra unui paznic-erou, ci asupra a doi tâlhari (din care unul lipsit de orice fel de scrupule).
Fata de pe malul mării [3] este o povestire fantastică histrionică virând, fără explicație, până la absurd – motiv pentru care se situează sub nivelul calitativ cu care ne-a obișnuit autorul.
Cel din urmă unicorn [4] lasă impresia unei continuări a mai vechii Rafael (menționându-i, în treacăt, câteva personaje). Artiștii de circ și întâmplările supranaturale își găsesc un loc firesc în decorul de tragedie gotico-exotică, care ar putea fi exploatat, cu mult succes, și prin intermediul altor proze, scurte ori (chiar mai bine!) ample (nuvele ori romane), cu condiția – esențială – ca S. Someșan să continue să utilizeze, pentru creațiile respective, un penel îmbibat în melancolie artistică.
Merele Evei ne poartă gândul, într-o oarecare măsură, spre Înainte de Adam (Before Adam; J. London, 1906-1907). Povestirea cochetează cu primitivismul naturalist, dar aparține, în fapt, curentului literar al speculativismului și subspeciei literare a științifico-fantasticului alternativist, propunând o posibilă explicație rațională pentru apariția mitului indicat în titlu.
Ceara pierdută – posibil, un (demn de apreciere) omagiu adus scriitorilor romantici germani, în general, și lui E. T. A. Hoffmann, în special – îl poartă pe cititor pe tărâmul umbros al ocultismului alchimic.
Câteva cuvinte, în încheiere, despre stilul individual al autorului: dacă în Să n-o săruți pe Isabel și în bună parte din Cartea de magie era, ca regulă, simplu, direct (totodată, însă, plăcut, îngrijit, dinamic), ponderea categoriei estetice a poeticului crește în mod remarcabil în scrierile care alcătuiesc Aproape îngeri – ajungând la predominanță.
#Note
[1] Nu punem la socoteală Cadouri de Crăciun (Ed. Karmat Press, 2003), care cuprinde mai multe texte culese din … Isabel și din Carte … și un singur text suplimentar – acesta din urmă dând titlul compilației, dar putând fi considerat a își avea locul, în fapt (după cum vom arăta cu altă ocazie), în Numărul Fiarei (Ed. Vremea, 2004).
[2] Prin urmare, ar fi superfluu să le reluăm și în prezenta cronică.
Trebuie să menționăm, însă, o excepție: Miturile esențiale este o satiră socio-culturală, vizând viața de zi cu zi a românului contemporan și aparținând, prin urmare, curentului literar realist.
[3] Fata de pe malul mării este plasată, în cuprinsul colectaneului, înaintea Poienii îngerilor, dar, în vederea realizării unei prezentări sistematice, am preferat să abordăm Poiana ... înaintea Fetei … .
[4] Vânătoarea unicornului ar fi fost, probabil, un titlu mai potrivit, din mai multe puncte de vedere – de pildă, pentru a se delimita de Ultima licornă (The Last Unicorn; P.S. Beagle, 1968), cu care împarte doar unele asemănări stilistice, intriga apropiindu-se, mai degrabă (fără a își pierde, însă, individualitatea) de aceea a filmului artistic Omul de răchită (The Wicker Man; R. Hardy, 1973).