(egoRainbow)
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Olive Senior (n. 23 decembrie 1941) este o scriitoare canadiană născută în Jamaica într-o familie cu zece copii. A început să lucreze încă din adolescență la un ziar local, ulterior a studiat jurnalism în Cardiff și în Ottawa, iar apoi a editat ani la rând publicații precum Social and Economic Studies la UWI și Jamaica Journal la Institute of Jamaica. După ce uraganul Gilbert a lovit Jamaica în 1988, s-a mutat câțiva ani în Europa, după care s-a stabilit în Canada. A publicat poezie, proză scurtă, roman și nonficțiune, pentru care a primit mai multe premii, printre care Premiul Scriitorilor din Commonwealth în 1987 și Premiul Bocas pentru Literatură din Caraibe în 2016.
Epitaf
Anul trecut a murit un copil,
nu l-am plâns foarte mult
și uite ce frumos crește cedrul,
dar el a fost cel căruia
i-am îngropat cordonul ombilical
la rădăcina pomului vieții.
Doamne, vechile superstiții
sunt niște minciuni.
În căutarea bunicului
I
L-am căutat pe bunicul
în orașul Colón fără să dau de el.
Nici în cartea de telefoane
nu i-am găsit numele.
II
La un moment dat, l-am aflat
pe bunicul în Culebra.
Era incoerent.
Cum săpa la Canalul Panama,
tușea de-i zburau creierii
și tremura.
(Era doar un pic de malarie.)
Aveți noroc, au zis ei când
l-au trimis acasă la bordul
unui vapor, și-a pierdut
mințile, dar agoniseala e intactă:
douăzeci și opt de dolari și doi
cenți. Din argint.
III
Ceea ce învățase el foarte bine
în Colón a fost să spele cadavre.
Sătenii de acasă erau prea săraci
să-l sprijine financiar. El a fost
cel care a murit.
Surorile l-au întins într-un
sicriu proaspăt croit și l-au plâns.
N-au mai rămas monezi
din argint să-i acopere cu ele
ochii.
Fiindcă, deși la viața lui n-a avut
prea mult bagaj, n-au vrut ca el
să observe cum în acest ultim voiaj
călătorește încă la clasa cea mai
ieftină.
Poem cu strămoși
I
Strămoșii mi-s mai aproape
decât albumele cu imagini,
pe care pășesc cu călcâiele
înfipte în papuci jerpeliți.
II
Pântecul mamei era mereu
un impuls pentru recolte.
Când era cu mine în chinurile facerii,
trăgea adânc în piept aer de țară.
III
Modelele pe care tata le împletea
cu mâinile mă calmau și
mă adormeau. Unele acțiuni
mă înduioșau așa de mult: tata
când planta.
Când tata planta,
gândurile îi zburau departe.
Nu avea nevoie de gândire.
Avea ritualul impregnat
în sânge, încorporat
în secole de mizerie
rămasă sub unghii,
înrădăcinată în amintirile
rasei sale.
(Dar furia șfichiuitoare
a lui tata îmi producea rever-
berații zile întregi în
mintea mea, cu inten-
sitatea diapazoanelor.
Nu se gândea.
Biumacă, mama plângea
și se ruga – Tată,
Iartă-i – neștiind nici
pentru ce se roagă.)
Într-o zi nu m-am rugat.
O rază de lumină printre
frunze m-a trădat,
smulgându-mă din ritual.
Refuzul rugăciunii și
respingerea miturilor
mi-au adus libertatea.
IV
Acum, în ritmul trenurilor
de metrou, bătăile de
inimă seamănă a cântece
de muncă. Unele roți
sună a libertate,
altele a cuibul casei.
Totuși, dacă țineam pe cap
în echilibru apă, azi pot
jongla cu lumile
pe umeri.