de Monica Manolachi
Adevărul e
că mereu am cântat imnul național
cu jumătate de gură.
Cu cealaltă jumătate fie tăceam,
fie cântam altceva fără nicio legătură.
Atunci când s-a trecut
de la „Trei culori cunosc pe lume“
la „Deșteaptă-te, române“
pe neve, nici măcar n-am înțeles de ce.
La ora de desen mi se părea ciudat să ții cu dinții
de culorile primare
când le puteai amesteca la infinit
și fără îndrumare.
Între salariul mic al mamei
și „elanul muncitoresc“
se lăfăia un mare dezacord sărbătoresc.
Pe urmă a venit Gavroche,
a decupat stema,
s-a înfășurat în steag de frig ce-i era,
s-a uitat la cameră și a scris istoria.
După trei decenii, frigul de la el n-a plecat
și nici n-am scăpat
de „somnul cel de moarte“,
care ne privește prin obiectiv
de undeva de departe.
Imnul cu „barbarii de tirani“ de la 1848
pare azi un pic xenofob, nu-i așa?
Da, îmi croiesc o altă soartă,
dar nu neapărat să se închine alții la ea.
Și ce-i cu celelalte strofe rămase necântate?
Ce-i cu voinicii ăia
care sar „ca lupii în stâne“, măi frate?
Sau îndemnul mamei către fiii ei
de a trece „prin sabie și foc“?
Poate rezistă, cu puțin noroc.
Sau jugul pe care „ca vitele-l purtăm“?
De ce le tolerăm?
Oare toate imnurile au strofe necântate,
ceva sângeros, dureros, rușinos
care amintește de unitate?
Ceva ce e greu de spus atunci când scandăm
cu mâna la piept, din rărunchi
și orbește pe stadioane
sau cu berea în fața ecranului
cu plasmă, strigând goooooooool
și renunțând la papioane?
Anul în care am primit carte de identitate
a fost anul drapelului găurit.
Dar n-aș vrea să mă înțelegeți greșit,
n-am nimic cu tricolorul.
Îmi place cum flutură la Arcul de Triumf,
în vârful catargelor de pe Dunăre,
la pozele de profil,
pe obrajii suporterilor,
în mâna lui Yin,
când ne arătăm cu el apartenența
pe câte o ie sau la betelie,
la TV și prin marile piețe,
dar nu-mi place când e sursă de conflict
sau motiv de tristețe.
Mă visez uneori plutind cu steagul peste ruine,
ca un om de zăpadă gonflabil
mă ating cu umerii de ziduri străine
și bat ușor ca un clopot
printre ramuri înflorite de cais.
Este doar un vis.
Odată aveam pe birou un steguleț din hârtie.
Acum se rostogolește ca un râu de câmpie,
unde cineva pictează de aproape
cicoare, sunătoare și garofiță frumos mirositoare.
Un ochi îi râde, un ochi îi plânge,
dar totuși cântă
ca o mierlă șchioapă pe o gură de rai
sau ca o venetică pe malul apei
într-o caldă zi de mai.
Cântecul e unul nou și bizar.
Seamănă cu tine.
Are gust de covrigi, pufuleți și pufarine.
Îl știu și muntele, și marea.
Și perfecțiunea, și eroarea.
Îl cânți în singurătate când nu mai poți.
Îl cântă și cei ce nu-s patrioți.
Vine din îmbrățișări încă neîntâmplate,
din fantome simplificate.
Este o bărcuță cu semne diacritice
într-o mare de incoerență.
Un surâs invizibil, o prezență.
Dacă îl repeți prea des,
îl vei ști din ce în ce mai puțin.
Dacă nu l-ai auzit deloc,
uită-te mai bine la cerul senin.