(pricinaşul de serviciu)
de Radu-Ilarion Munteanu
Vladimir Vladimirovici Putin a devenit subiectul unui număr crescând de cărți. Care au atras atenția unui număr crescând de cititori. Personal, mi-am adjudecat câteva, despre care voi spune, mai jos, câteva cuvinte. În pagina ziarului pe care-l deschid zilnic, numărul cărților semnalate e mai mare. Până la întreruperea prezenței la cele două târguri bucureștene de carte, Bookfest la începutul lui iunie, și Gaudeamus, la finele lui noiembrie, datorată inițial pandemiei, apoi insurmontabilelor dificultăți de mers, am urmărit cele două evenimente de la deschiderea lor, în primii ani de după ‘90. Prin ambasadori, la ediția actuală Bookfest, mi-am făcut o idee relativ relevantă asupra ofertei actuale. Numărul cărților care orbitează în jurul personajului Putin e încă mai mare. Iar prin anticariate – a căror ofertă o consult, fără a cumpăra, sunt și mai multe.
Bref, noul țar crește în poziția de focar orbital în universul cărții. Fie și doar a celor în limba română. Așadar, cele câteva pe care mi le-am adjudecat, la care le adaug pe cele pe care le-am citit, împrumutate ad hoc (stricto sensu), au un coeficient relativ de reprezentativitate.
Plasez pe primul plan două titluri relativ recente. Putin, obsesia imperiului și Rusia, o ecuație complicată. Autor – profesorul universitar Armand Goșu. Doctor în rusistică. Cu titlul aferent obținut între 1995-1998 la Universitatea din Moscova. Acum predă istoria Rusiei la Universitatea din București. A doua carte cunoaște imediat o a doua ediție revăzută și adăugită. Ambele sunt produsul editurii Polirom.
Dacă adăugăm informațiilor extrase din lectura celor două cărți (nu sunt singurele sale opere publicate), pe cele difuzate direct în câteva dialoguri televizate, găsibile pe youtube, îl putem considera pe autor o sursă de prim rang în ce privește personajul Putin, cel care a devenit, progresiv, un focar gravitațional major.
Profesorul A.G. nu e singurul portretist al lui V.V.P., dar e autorul celui mai veridic și sintetic portret. Conform lui A.G., Putin e nu preocupat, ci obsedat de propriul loc nu major, ci esențial în istorie. El se crede, nu doar se consideră urmașul direct al liniei Alexandr Nevski, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Stalin. Evită să se refere la Ecaterina cea Mare. Oare nu consideră că aceasta a fost o conducătoare mai eficientă decât cei înșirați? Sau se jenează considerând-o mai puțin demnă decât marii lideri? Nu cred că are o problemă cu originea ei germană și protestantă convertită. De ce? Deoarece e discutabil dacă știe.
În articolul http://tilici.blog/dezbatere-online/ am putut identifica geopolitica lui Dughin. Nu e singura. Teoriile geopolitice ale intelighenției rusești sunt prezentate în lucrarea Geopolitica spațiului exsovietic între hegemonia Rusiei și structurile euro-atlantice, a dr. Oana Simion, editura ISPRI, 2013. Studiul profesionist, amănunțit, e deosebit de util în principiu. Din păcate rămas în urmă cu 10 ani. Interval imens față de dinamica geopolitică globală. Din acești 10 ani, ultimele 15-16 luni (articolul e publicat aici pe 12 iunie 2023) au trecut de la declanșarea războiului Rusiei împotriva Ukrainei. Tabloul global s-a schimbat radical față de momentul publicării studiului exhaustiv citat, valabil la momentul publicării. Între timp, evident, teoria Eurasiei a lui Dughin a devenit quasioficială. Cum discursul public al lui Putin preia această teorie, investirea academicianului ca mentor al neoțarului capătă consistență.
Obsesia istorică a lui Putin e similară flagrant cu cea cunoscută românilor din anii 70-80. Nicolae Ceaușescu a fost singurul lider al sistemului colonial sovietic care o cultiva cu osârdie. Ascultându-l pe Putin și cunoscând dramatic primitivismul mental al exliderului român, putem lesne să atribuim o mentalitate înrudită măruntului maior KGB cu funcție în ex-RDG.
Lansat nefericit de Boris Elțîn în ultimul său an de mandat, ca protecție imunitară, un individ cu o atare mentalitate primitivă nu putea parveni, odată ajuns la puterea globală, decât crezându-se Alexandr Nevski.
Vedem aici o asemănare, oricum relativă, cu întâlnirea din 1919 dintre complexatul arhitect ratat austriac și dramaturgul la fel de ratat Dietrich Eckart. Din care s-a născut funestul concept de Führer.
Am spus Nevski, pentru rezonanța istorică. Putin n-a lăsat să se înțeleagă că e urmașul lui Stalin. Ci, indirect, că e un mesia care poate duce mai departe opera lui Stalin. Abia în 2005, dedat cu instrumentele puterii, convoacă un congres al istoricilor, unde dă ukazul: tineretul nostru nu trebuie învățat că Stalin a fost un criminal. Ci un mare erou rus. Mai târziu, când era premier, în rocadele cu Dmitri Medvdev, a declarat, citat de France Presse, șlefuindu-și exprimarea: Uniunea Sovietică a fost “Marea Rusie”, iar destrămarea URSS a reprezentat cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut.
Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia și apoi a atacat Occidentul. Katherine Belton. Versiune românească de Gabriel Tudor, Editura Litera, martie 2022.
Ediția originală, apărută în 2021, e apreciată drept cea mai bună carte a anului de The Economist, Financial Times, New Statesman, The Telegraph, best seeler de către Sunday Times.
Cartea i-a enervat pe miliardarii ruși, care au dat în judecată autoarea și editura. https://spotmedia.ro/stiri/magazin-si-stiinta/oamenii-lui-putin-cartea-care-i-a-enervat-pe-miliardarii-rusi-acestia-au-dat-in-judecata-autoarea-si-editura
Autoarea este jurnalistă de investigații și fostă corespondentă la Moscova. Ea dezvăluie povestea nespusă despre cum Vladimir Putin și un mic grup de kaghebiști din jurul lui au ajuns la putere și și-au jefuit țara. Săpând până în adâncurile operațiunilor Kremlinului lui Putin, Belton accesează jucători-cheie din interior pentru a dezvălui cum i-a înlocuit Putin pe afaceriștii independenți ai epocii Elțîn cu noua generație de oligarhi loiali, care, în schimb, au distrus economia Rusiei și sistemul său legal și au extins influența Kremlinului în Statele Unite și în Europa. Rezultatul este o expunere teribilă și lămuritoare despre revanșa luată de KGB – o poveste care începe în ceața prăbușirii URSS, când rețelele de operativi au putut sifona miliarde de dolari din întreprinderile de stat și au avut ocazia să-și mute prada în Occident. Putin și aliații lui și-au finalizat mai apoi planul, reafirmând puterea Rusiei în timp ce preluau controlul asupra economiei țării, suprimând vocile independente și lansând operațiuni sub acoperire de influență în străinătate.
Mergând de la Moscova la Londra și în Elveția, apoi până în Brighton Beach din Brooklyn și adunând o distribuție de personaje colorate pe măsură, Oamenii lui Putin este povestea completă a modului în care s-au sfârșit speranțele de construire a unei noi Rusii, cu consecințe dramatice pentru locuitorii ei și, din ce în ce mai mult, pentru întreaga lume.
Câteva opinii și reacții din presa internațională despre această carte:
Oamenii lui Putin va deveni, cu siguranță, relatarea cea mai importantă despre Putin si putinism. – Anne Applebaum, The Atlantic
Această carte zguduitoare, imaculat documentată, este, fără îndoială, cel mai bun volum scris despre Putin, despre oamenii din jurul lui și poate chiar despre Rusia contemporană însăși, în ultimele trei decenii. – Peter Frankopan, The Financial Times
Cartea lui Catherine Belton are un ritm alert, este documentată cu minuțiozitate și este plină de date necunoscute până acum – sau cunoscute de prea puțină lume… Este cel mai bun exemplu de carte scrisă de un jurnalist, cu ochi pentru o poveste bine condusă și personaje impresionante și, din fericire, ferită de teoretizări academice. Și ce povești are de spus Belton… – Owen Matthews, Spectator
Luând urma banilor și scufundându-se adânc în mlaștina afacerilor necurate, Belton a recompus o imagine terifiantă a unui regim criminalizat ale cărui metode seamănă mai mult cu ale mafiei decât cu ale unui stat. – Arkadi Ostrovski, The Sunday Times
Belton își populează panoplia de companii-fantomă și de defenestrări fatale cu personaje captivante… Expune fără odihnă un regim criminal care se revarsă dincolo de granițele sale. – Stephen Kotkin, Times Literary Supplement
https://www.libris.ro/oamenii-lui-putin-catherine-belton-LIT978-606-33-8465-3–p27729604.html
Putin și putinismul. Francoise Thom. Versiune românească de Adina Arvatu, Humanitas, 2020.
Autoarea este o strălucită elevă a lui Alain Besançon și fiica matematicianului René Thom, autorul teoriei catastrofelor, a fost de foarte tânără perfect pregătită pentru sovietologie. Agrégée de rusă, a cunoscut direct „socialismul real“, prin lungi stagii la Moscova (un an la universitate, trei ani la Editura MIR) și nenumărate călătorii în tot fostul imperiu. Françoise Thom s-a impus astfel printre autoritățile mondiale din domeniul studiilor ruse și sovietice, numărându-se, alături de mentorul ei, printre rarii occidentali care au înțeles misterele ascensiunii lui Gorbaciov și ale prăbușirii comunismului de stat. A predat în învățământul secundar, apoi la Université de Paris X – Nanterre, înainte de a-și începe cariera la Sorbona, unde se ocupă de istorie contemporană, cu accent pe istoria relațiilor internaționale și a războiului rece. A debutat cu o carte despre derivele sovietizante ale învățământului francez (L’ecole des barbares, Julliard, Paris, 1985, în colaborare cu Isabelle Stal). La langue de bois (Julliard, Paris, 1987) este o versiune prescurtată a tezei sale de doctorat, pregătită sub îndrumarea lui Alain Besançon. S-a impus cu Le moment Gorbatchev (Hachette/Pluriel, Paris, 1989; ediție adusă la zi, 1991), lucrare excepțional documentată și lipsită de iluzii (poate de aceea autoarea a fost concediată de criptocomunistul director al Institutului de Polemologie la care lucra). Alte scrieri: Les Fins du communisme (1994; trad. rom. 1996), Beria: Le Janus du Kremlin (2013), Géopolitique de la Russie (2016, în colaborare cu Jean‑Sylvestre Mongrenier).
Cartea cercetătoarei Oana Simion e un demers teoretic. Ultimele două sunt concrete. Cărțile profesorului Goșu nu sunt clasificabile din acest punct de vedere. În ordinea recomandabilității le consider, însă, prioritare.
Portretele in extenso ale celor două autoare ale ultimelor două cărți prezentate au rostul de a dezvolta tabloul literaturii de gen, a cărei actualitate și interes nu e necesar a fi demonstrat. Nu știu dacă voi mai achiziționa altele de gen. Oricum, vor fi exclusiv în format electronic.
În 2016 editura Humanitas a publicat versiunea românească a cărții Statele Unite și noua ordine mondială (traducere din limba portugheză de Simina Popa și Cristina Nițu). Cartea e o dezbatere virtuală între Olavo de Carvalho și Alexandr Dughin.
Organizatorii și moderatorii dezbaterii: Giuliano Morais și Ricardo Almeida
Cine sunt protagoniștii?
Alexandr Dughin (n. 7 ianuarie 1962, Moscova) este un geopolitician, filozof, sociolog și politician rus, unul dintre cei mai influenți intelectuali ai „noii Rusii“, cunoscut pentru legăturile sale strânse cu Kremlinul și armata rusă. Este profesor la Facultatea de Sociologie a Universității de Stat din Moscova și lider al Mișcării Internaționale Eurasia. Dughin se opune liberalismului și globalismului, pledează pentru respectarea valorilor creștine tradiționale, naționale și pentru crearea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane. A scris mai multe cărți de geopolitică, printre care Bazele geopoliticii, Teoria lumii multipolare și A patra teorie politică: Rusia și ideile politice ale secolului XXI.
Olavo Luiz Pimentel de Carvalho (n. 29 aprilie 1947, Campinas, Brazilia) este un filozof, scriitor și jurnalist brazilian preocupat de istoria filozofiei, istoria mișcărilor revoluționare, religie comparată, psihologie și antropologie filozofică. Este cunoscut pentru ideile sale politice conservatoare și pentru critica adusă politicii de stânga. Între 2001 și 2005 a predat filozofie politică la Universitatea Catolică Pontificală din Paraná, Brazilia, apoi s-a mutat în Statele Unite, devenind corespondent internațional. Printre numeroasele sale cărți se numără: A Imagem do Homem na Astrologia (1980), Astrologia e Religião (1986), Uma Filosofia Aristotélica da Cultura (1994), O Jardim das Aflições: De Epicuro à Ressurreição de César; Ensaio sobre o Materialismo e a Religião Civil (1995), O Mínimo Que Você Precisa Saber para Nâo Ser um Idiota (2013). Este fondatorul și președintele Inter-American Institute for Philosophy, Government, and Social Thought (2009).
Dezbaterea online a durat între 4 martie și 31 iulie 2011. Websitul care a găzduit-o a fost accesat de peste 200,000 persoane din 30 de țări.
Partea întâi: Rolul Statelor Unite în noua ordine mondială
Tranziția globală și dușmanii săi – Aleksandr Dughin
Autorul consideră prevalența conceptului NOM (noua ordine mondială) la finele Războiului rece, plasat, acesta, în viziunea sa, în epoca Gorbaciov. Dominantă în această perioadă ar fi fost o strânsă cooperare între URSS și USA. După desființarea, în 1991, a primeia, proiectul NOM a fost uitat. A urmat o nouă OM, unipolară, descrisă în Sfârșitul istoriei de Francis Fukuyama, pe care Dughin o numește o utopie.
Unii specialiști (între care Dughin se consideră implicit a face parte) consideră că lumea are nevoie de o nouă paradigmă care să înlocuiască unipolaritatea. Dughin, ca participant la dezbatere, renunță la poziția politică cunoscută public în favoarea uneia filosofice, conchizând cu bun simț: ne aflăm în mijlocul unei tranziții care încă nu s-a încheiat.
Dughin vede viitorul Statelor Unite ca îndoielnic. Acestea s-ar afla în fața a trei alternative: 1. înființarea unui Imperiu American stricto sensu, cu un centru dezvoltat și o periferie relativ instabilă; 2. să creeze o unipolaritate multilaterală, spațiu al cooperării cu puterile care agreează rezolvarea problemelor regionale (Canada, Europa, Australia, Israel etc); 3. să promoveze globalizarea accelerată prin întemeierea Guvernului Mondial și destituirea rapidă a suveranității Statelor Naționale, premisă a creării Statelor Unite Globale.
În restul analizei, Dughin își respectă condiția de filosof, face abstracție de opțiunile personale, iar rezultatele conturează un tablou realist.
Trei proiecte de putere globală în dispută – Olavo de Carvalho
Preopinentul braziliano-american pleacă de la constatarea că dialogul sui generis fabricat de organizatori e, virtualmente, imposibil. Face, explicând, o listă de elemente fundamentale comune ambilor preopinenți. Dar… Din punctul de vedere al pozițiilor pe care le ocupăm în societate, dimpotrivă, diferențele sunt atât de numeroase (op.cit). astfel, el reduce dezbaterea la una, cumva exterioară.
Autorul replicii la demersul obiectivant al lui Dughin desființează abil, blând și cu fină ironie tocmai calitatea majoră a discursului acestuia. Această poziționare nu numai că asumă fondul adânc polemic nu al dialogului politicos formal, dar e admirabil ilustrată de 2 figuri remarcate, en passant, de Horia Roman Patapievici într-o conversație/conferință publică. E ceea ce m-a determinat să caut cartea de față, s-o citesc cu atenție și să scriu despre ea. N-o sa le inserez, sper chiar că referirea la aceste imagini va indemna o parte din cititorii rândurilor de față să repete experiența mea de lectură.
Profesorul brazilian, stabilit în USA, completează: Diferența aceasta existențială, pe care fotografiile alăturate o ilustrează, face ca opiniile noastre, chiar și atunci când exprimarea lor verbală coincide ad litteram, să însemne lucruri total diferite, în funcție de scopurile fiecăruia. Răspunsurile pe care le vom da la întrebările acestei dezbateri vor demonstra acest lucru, sper, la fel de limpede ca și fotografiile. (ibidem). În ultimă analiză, nu am exagera dacă spunem că lumea de azi e obiectul unei dispute între militari, bancheri și predicatori. (ibidem)
Într-o analiză mai amănunțită decât a preopinentului său a realității globale, de Carvalho scapă o frază aparent în afara contextului. Dar care traduce mot-à-mot o idee pe care am pescuit-o din social-media: SUA nu sunt centrul de comandă al proiectului globalist, ci, dimpotrivă, victima sa prioritară, însemnată pentru a fi exterminată. Și care derivă direct din proiectul globalist/progresist al lui Gyorgy Sörös – așa cu se poate deduce din calupul de informații despre acest personaj.
Un amănunt pe care de Carvalho nu-l atinge, deși odată ce conturează cele 3 mari curente ale contemporaneității e un aparent paradox. În retorica propagandei antioccidentale ale Rusiei, Occidentul e acuzat tocmai de păcatul progresismului. Sörös, dușmanul ireductibil al USA, e văzut, fără a-l numi, ca produsul toxic al Occidentului. De ce? Retorica antioccidentală a lui Putin se bazează, profesionist, pe nivelul submediocru al ariei largi a acestei retorici. O propagandă logică, să zicem precum comentariul lui Dughin în această dezbatere, ar rata ținta. Fără măcar o singură cercetare sociologică (pe care întreaga comunitate a specialiștilor se ferește s-o facă), 12 ani de praxă în social media dau o idee clară asupra gradului mediocru de instruire a publicului.
Concluzia finală a profesorului brazilian e tăioasă: Rusia lui Aleksandr Dughin pare că a învățat din crimele și eșecurile ei tocmai opusul.
Partea a doua: replici și contrareplici
Occidentul contra restului lumii – Aleksandr Dughin
Individualismul și holismul
Simțindu-se provocat, profesorul Dughin cheltuie nu puțin spațiu pentru a se angrena în polemică, neomițând să diagnosticheze Brazilia ca subtil antiamericană. Nu știu când anume țara auriverde s-a asociat grupului BRICS. Probabil ulterior construirii cărții-dezbatere. O fi un raționament general, sau ideologul regimului Putin era în secretele zeilor?
Trei proiecte globale, Dughin reia ofensiva, încercând să demonteze construcția lui de Carvalho. Coborând din sferele metafizice din care debutase discursul său, el se vede silit sa fie sincer. Dezvăluind nevoia unei alianțe între binomul ruso-chinez și lumea islamului. Pe baza antiamericanismului funciar al ambilor poli. Alianța de ultimă oră, între Iran și Arabia Saudită, ulterioară elaborării cărții-dezbatere, care are un potențial geostrategic de rupere a echilibrului tripolar, dă un prim sens noului concept eurasianism. Pe care-l vedem în discursul lui Putin. Preluat direct de la mentorul său Dughin. În acest tur, acestuia din urmă îi scapă un porumbel. O alianță a ceea ce Dughin numește eurasianism și islamism nu mai exprimă dialectica individualism/holism (ceea ce ar avea sens), ci o structură conjunctural militantă. Antiamericanismul concret e mai ponderal decât dialectica principială.
De fapt titlul Occidentul contra restului lumii e fals. În realitate e vorba de Restul lumii împotriva Occidentului.
Natura acestei dezbateri și poziția mea personală – OLAVO DE CARVALHO
Misiunile noastre în această dezbatere
Știința politică, cum am mai spus, s-a născut în momentul în care Platon și Aristotel au făcut distincția între discursul agenților politici în conflict și discursul observatorului științific care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă între ei.
Astfel, de Carvalho își readuce sec preopinentul în planul proiectat al dezbaterii. Discret, îi anulează demersul militant. Își ia ca argument tocmai cele două fotografii de mai sus: „Fotografiile pe care le-am atașat primului meu mesaj, ca sinteză umoristică, documentează pe de-a-ntregul diferența dintre agentul politic învestit cu planuri globale și mijloace de acțiune la scară imperială și observatorul științific nu doar lipsit de oricare din aceste lucruri, ci și ferm hotărât să le respingă și să trăiască fără ele până la sfârșitul zilelor sale, din moment ce sunt inutile și nepotrivite cu misiunea vieții pe care și-a ales-o și care este, pentru el, singura justificare rezonabilă a existenței sale.”
Pasul următor duce în derizoriu discursul ofensiv al preopinentului. Ajunge titlul: De la argumentare la banala bârfă.
Aici e preferabil un citat mai lung în locul traducerii acestuia în cuvintele cronicarului: „Nu spun, desigur, că prof. Dughin ar fi necinstit. Dar se dedică în mod cinstit unui tip de luptă care, prin definiție și de când lumea și pământul, întruchipează necinstea prin excelență. În acest sens, nu e de mirare că încearcă să manipuleze însăși situația dezbaterii pentru a o forța să fie în favoarea sa în marea confruntare, așa cum o concepe el. Pentru asta, trebuie în primul și în primul rând să falsifice poziția adversarului său, făcându-mă pe mine purtătorul de cuvânt și adeptul globalismului occidental contra căruia, totuși, eu am scris pagini întregi în mass-media braziliană, într-atât, încât am fost acuzat că aș fi un „teoretician al conspirației“, o etichetă denigrantă standardizată pe care elita globalistă o folosește cel mai frecvent pentru a-i intimida pe cei care îndrăznesc să o investigheze. Nefiind mulțumit cu atât, mă acuză de ostilitate față de compatrioții mei, insinuând că, pentru că locuiesc în SUA și am scris unele lucruri în favoarea conservatorismului american, sunt un fel de trădător de țară.”
Să vedem modul în care realizează acest tour de force:
America Latină, în special Brazilia, prezintă unele diferențe sociale și culturale în raport cu societățile și culturile europene sau nord-americane. În cazul prof. Carvalho, faptul că trăiește în SUA joacă un rol important. Nu mă refer la localizarea sa geografică, ci la identificarea sa culturală. Iar acest lucru poate fi confirmat de textele prof. Carvalho pe care am avut ocazia să le citesc. Sunt o mărturie a aderării sale la tradiția nord-americană (în versiunea sa „tradiționalistă“ sau „de dreapta“) și a distanțării de principalele caracteristici ale atitudinii culturale braziliene critice față de Statele Unite. Aflându-se, din punct de vedere politic, „la dreapta“, bănuiesc că prof. Carvalho blamează „stângismul“ latin și brazilian. Simpatia mea, în cazul acesta, este de partea Americii Latine. Fiind un critic al SUA și al civilizației occidentale ca întreg, găsesc caracteristici eurasiatice în societățile Americii Centrale și de Sud. Deci, într-un fel, eu sunt mai probrazilian decât prof. Carvalho, „brazilianul pur“ care prezintă anumite aspecte (conservatoare) ale SUA și ale Occidentului în ansamblul său.
Acest paragraf este de o incoerență magistrală: „Dacă ceea ce contează nu e „localizarea mea geografică“, ci „identificarea mea culturală“, faptul că trăiesc în SUA sau în Zambia nu ar trebui să conteze câtuși de puțin. Iar dacă prof. Dughin menționează locul meu de reședință, afirmând în același timp că nu despre asta e vorba, atunci la ce bun această mențiune? Este doar un excipient pentru insinuarea otrăvită care urmează: fiindcă este la fel de antiamerican ca stânga braziliană, el ar fi mult mai „probrazilian“ decât mine, ca și cum stângismul care se întâlnește acum în Brazilia ar fi cea mai pură expresia a culturii patriotice, și nu implantul de import care este de fapt. Când califică stângismul brazilian drept „eurasiatic“, prof. Dughin demonstrează de fapt că nu cunoaște practic deloc situația braziliană. Oricine a urmărit marile schimbări din politica economică, juridică și culturală din Brazilia ultimilor douăzeci de ani știe că toate acestea au venit de-a gata de la centralele globaliste – ONU, Organizația Mondială a Sănătății (OMS), UNESCO, Bilderberg, Rockefeller, Fundația Ford, George Sörös etc. În politica economică, ultimele guverne braziliene nu au făcut altceva decât să urmeze cu fidelitate instrucțiunile Băncii Mondiale. În domeniul sănătății, toate reformele adoptate au fost recomandările specifice ale OMS. Principiile „corecte din punct de vedere politic“, impuse de guvern întregii societăți braziliene, au fost impuse acelui guvern, la rândul său, de către ONU și fundațiile milionare. Și nici nu e nevoie să menționez bucuria obscenă cu care guvernul Lula a cedat chiar părți din teritoriul brazilian administrației internaționale împotriva voinței exprese a populației locale. Toate acestea sunt arhicunoscute în Brazilia, dar se pare că știrile nu au ajuns în Rusia.
Faptul că servilismul acesta abject vine însoțit de demonstrații ipocrite de antiamericanism e dovada cea mai clară că poți fi împotriva SUA și în favoarea elitei globaliste în același timp. Cum ar fi putut fi altfel, dacă deja de mai bine de jumătate de secol antiamericanismul mondial e amplu finanțat de aceeași elită?”
Consorțiul – De ce își dorește Consorțiul socialismul. Întreaga bibliografie existentă despre Consorțiu atestă că obiectivul lui este instaurarea unei dictaturi socialiste mondiale.
În capitolul Occidentul și dublura sa, Dughin se dezlănțuie a outrance. Atinge en passant atacurile la persoana preopinentului, pentru a ajunge la chemarea patetică a luptei împotriva Occidentului. Ar fi acceptabil ca recunoaștere explicită a politicii agresive concretizate de Putin, dacă nu s-ar baza pe o eroare fundamentală, care derivă direct din mentalitatea antioccidentală, focalizat pe antiamericanism: elita mondială ar fi, în acest haloimîs mental, identică cu Occidentul.
Iar ca finis coronat opus al neînțelegerii, analiza statului israelian e de o absurditate exemplară. Înainte de partea a treia și final, avem o preconcluzie. Confirmată de profesorul Dughin de pe un versant opus: dezbaterea va fi fost un eșec creator și productiv.
Mă opresc înainte de a analiza această finalizare a lecturii. În loc de care semnalez drept contraargument suprem o altă carte mult mai proaspătă, ucigător de reală: Catherine Belton: Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia și apoi a atacat Occidentul. Versiune românească de Gabriel Tudor, Editura Litera, 2021.
Pentru cei interesați de a ști pe ce lume trăiesc, recomand cele peste 700 pagini de lectură atentă cu toată convingerea.