(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
„Lumea e un loc cumplit, și singur Dumnezeu are milă.”
Despre Regina MARIA a României am scris recent, prezentând Visătorul viselor (https://egophobia.ro/?p=14624) și, respectiv, Ce-a văzut Vasile soldatul. Poveste din timpul Războiului (https://egophobia.ro/?p=14632).
Am semnalat, astfel, necesitatea reevaluării și revalorificării literaturii fantastice create de Maiestatea Sa și etichetate, în mod nejustificat, „literatură pentru vârsta copilăriei” ca urmare a confundării „fantaziilor” autoarei (destinate cititorilor maturi) cu basmele ei culte (acestea din urmă, destinate într-adevăr cititorilor impuberi – după cum o demonstrează vârsta fragedă a protagoniștilor, narațiunea schematică, emfaza morală etc.).
Prezentând … Vasile soldatul …, am semnalat, de asemenea, caracterul gotic al acestei nuvelete fantastice.
Interesul Maiestății Sale pentru crearea de literatură gotică nu a reprezentat, însă, doar un incident izolat[1], conex creării de literatură fantastică – după cum o dovedește opera literară asupra căreia ne vom opri astăzi[2].
Raportat la teoria literară, Măști. Roman (1938; Masks. A Novel, 1935; Masques. Roman, 1936) aparține stilului funcţional beletristic, curentelor literare romantic, respectiv (în Partea Doua) naturalist[3] împletit cu romantic, genului literar epic, fiind, ca specie literară (din punct de vedere formal și, respectiv, tematic), un romant gotic[4] și, ca subspecie literară, un romant gotic afantastic [romanțios].
Partea Întâia îl are drept personaj principal pe un profesor de vârstă mijlocie, cândva un visător romantic, acum căsătorit cu o femeie supraponderală și superficială, și ducând o viață banală într-un orășel transilvănean. Bărbatul ajunge să cunoască misterul și aventura prin intermediul unui anticar bătrân, evreu, deținător al unui secret straniu: în încăperile interzise ale dughenei cu vechituri a „Jidovului Rătăcitor” (autointitulat astfel), se ascunde o frumoasă adolescentă cu voce de vis – orfană salvată și crescută, în taină, „departe de lumea dezlănțuită”. Singurii prieteni ai tinerei sunt … măști mortuare ale unor personaje istorice (Napoleon, Beethoven, Bismarck, Goethe ș.a.). Profesorul se îndrăgostește (platonic), firește, de aceea care îi devine, astfel, pe neașteptate, o sârguincioasă elevă – descoperind, însă, tulburat, că adolescenta iubește deja … chipul unui frumos anonim, imortalizat într-una din măștile mortuare aflate în colecția macabră a „bunicului”.
Această primă Parte este, așadar, o foarte reușită poveste de dragoste gotică; unele (din fericire, nu multe) pagini, însă, spre final, contrastează neinspirat cu restul textului, autoarea prezentându-ne, într-un mod caragialesc, soția profesorului și câteva episoade casnice. Probabil, Regina Maria a dorit să justifice, astfel, într-o oarecare măsură, pasiunea extraconjugală a profesorului. Considerăm invalidă această eventuală justificare, deoarece soția, în ciuda defectelor sale, este, totuși, o femeie bună la suflet și iubitoare, nemeritând a fi desconsiderată prin nedreapta comparație cu o rivală adolescentă favorizată, din punct de vedere fizic, de către Natură. Nici paginile închinate prietenilor profesorului (un doctor și mama doctorului respectiv) nu sunt tocmai în spiritul intrigii. Preferabil (și potrivit) ar fi fost ca personajul profesorului să fie necăsătorit și lipsit de prieteni – izolat, astfel, și el de restul societății nu doar prin firea sa, ci și prin modul de viață.
Partea Doua este substanțial diferită, profesorul și anticarul neapărând deloc în decor (dacă nu punem la socoteală câteva gânduri și vorbe răzlețe ale personajului devenit acum principal): imaginându-și că masca iubită redă, prin excepție față de restul măștilor din dugheana cu vechituri, chipul unui bărbat viu (și instigată de servitoarea slută și măcinată de invidie), adolescenta a fugit de acasă în căutarea acestuia, spre a i se oferi. Ajunsă la Constantinopol, este nevoită să își câștige o existență mizeră, cântând și dansând (hărțuită sexual, terorizată, epuizată, subnutrită și bolnavă) într-o cosmopolită speluncă. Singurii prieteni (și firavi protectori) ai tinerei sunt, de data aceasta, bătrâna gazdă turcoaică și doi nomazi – „un fel de profet[5]” orb și un adolescent îndrăgostit, firește, de frumoasa dansatoare (ulterior, și un onorabil impresar englez sau american, impresionat de vocea și de suferințele tinerei, va încerca, fără succes, să o ajute – a se vedea și [3]). Într-o zi fatidică, nefericita fugară recunoaște în mulțimea de mușterii ai rău-famatei taverne, adunați să o privească și să o asculte, chipul mult-căutat; însă o tragică răsturnare de situație (caracteristică romantismului[6]) va dezvălui adevărata, sinistra legătura dintre respectivul chip și masca mortuară aflată în posesia idealistei, naivei îndrăgostite …
În Epilog, vești ajung, de la bătrânul evreu (ajuns prea târziu la Constantinopol), în Transilvania – sub forma unei scrisori înlăcrimate, a unui șal (cadou făcut cândva elevei de către profesor) și a unei proaspete măști mortuare …
După cum scriam și cu alte ocazii, editorul care va ști să relanseze, în mod adecvat (desfășurând și o campanie publicitară pe măsură), beletristica extraordinarului (fantasticului, goticului) semnată de către Regina Maria, va aduce un important serviciu nu doar cititorilor, nu doar propriei afaceri comerciale, ci și țării noastre și literaturii universale.
#Note
[1] Un incontestabil filon gotic întâlnim și în romantul (preferăm să scriem „romant” și nu „roman”, din motive asupra cărora ne-am oprit cu altă ocazie – a se vedea O. Crâznic, Roman: considerente lingvistice, în EgoPHobia nr. 75/2023 https://egophobia.ro/?p=14652) Dor nestins (1920; Why? A Story of Great Longing, 1923), al cărui erou cade în mrejele unei seducătoare și diabolice regine-vampir (având ca model, foarte probabil, sângeroasa contesă Báthori Erzsébet, 1560-1614).
Merită reținută de aici, așadar, și utilizarea vampirismului ca motiv literar (gotic prin excelență), anterior lui M. Eliade (Domnișoara Christina, 1936 – a se vedea și O. Crâznic, Straniul caz al Doctorului Eliade și al Domnișoarei Christina https://egophobia.ro/?p=13270).
Nu am scris, însă, pe larg, despre Dor nestins (încă), deoarece intriga și personajele acestuia se aseamănă (cam prea) mult cu intriga și personajele Visătorului viselor, astfel încât am preferat să ne oprim (deocamdată) asupra altor titluri din bibliografia Maiestății Sale.
[2] Cu toate că respectiva operă literară nu aparține literaturii fantastice, am decis să o prezentăm în cadrul Studiilor fantastice – din motive, credem, lesne de înțeles (fireasca apropiere gotic-fantastic, trimiterile inevitabile către creații ori noțiuni teoretice aparținând literaturii fantastice etc.).
[3] O asemănare incontestabilă descoperim între Măști și … creațiile animaliere ale lui J. London (cunoaștem, de altfel, admirația profundă manifestată de Maiestatea Sa în privința aventurierului american, ale cărui opere literare, prin urmare, este probabil să îi fi fost familiare Reginei României): Chemarea străbunilor (The Call of the Wild, 1903), Colț Alb (White Fang, 1906) ș.a.
Firește, plasarea unei ființe umane (a unei tinere femei – a unei copile, practic) în centrul intrigii îi dă autoarei posibilitatea nu doar să sporească semnificativ tragismul poveștii, ci și să își atragă cititori nenaturaliști (romantici, chiar romanțioși).
Dincolo de acest aspect, însă, rămâne impresia rescrierii creațiilor jacklondoniene (într-o formă menită a intensifica mesajul umanist și, bineînțeles, purtând amprenta stilului individual al Maiestății Sale), din următoarele motive:
– atât câinele „Buck” (Chemarea străbunilor), cât și adolescenta „Rahel” (Măști), se află inițial în grija, dar și, oarecum, în captivitatea unor persoane bune la suflet, nesimțind, însă, o iubire propriu-zisă față de gardienii respectivi și neregretând cu adevărat răpirea („Buck” nu caută în nici un fel să „se întoarcă acasă”, ca faimoasa Lassie Come-Home a lui E. Knight) ori fuga (când „Rahelei” i se oferă posibilitatea încercării unei întoarceri acasă, ea nu manifestă entuziasm – „Nu știu ce să fac … Văd bine că sunt cam ciudată.” –, părând chiar a evita continuarea ori, ulterior, reluarea discuției în privința acestui subiect) de la aceștia;
– atât câinii „Colț Alb” și „Buck”, cât și adolescenta „Rahel”, ajung în puterea unor brute lacome de câștig și lipsite de scrupule;
– „Colț Alb” este bătut cu bestialitate și silit să lupte pe viață și pe moarte cu alți câini pentru distracția și câștigul stăpânului, „Buck” este bătut cu bestialitate și silit să tragă sania stăpânului până la epuizare fatală, „Rahel” este bătută cu bestialitate și silită să danseze și să cânte pentru distracția și câștigul „stăpânului”;
– există asemănări vădite atât între tiranii „Smith Frumosul” (Colț Alb) și „Scani” (Măști), cât și între salvatorii „Weedon Scott” (Colț Alb), „John Thornton” (Chemarea străbunilor) și „Morrison” (Măști), cu tragica deosebire că acesta din urmă dă greș în misiunea sa;
– respingerea (inițială) de către „Colț Alb” a salvatorului „Weedon Scott” (prin contrast, „Buck” îl acceptă imediat pe „John Thornton”), rezultat direct al îngrozitorului tratament suferit, se reflectă în respingerea (definitivă, din nefericire) de către „Rahel” a salvatorului „Morrison”;
– în sfârșit, „Colț Alb” este pe jumătate lup, „Buck” simte, permanent, „chemarea sălbăticiei”, iar „Rahel” (simțind, de altfel, și ea, o chemare irezistibilă și, putem spune, atavică) este, deseori, comparată, de către autoare, cu o „sălbătăciune”, tiranul „Scani” numind-o, fără menajamente, chiar „câine”.
Încheiem aceste considerente de literatură comparată semnalând (fără a simți nevoia să intrăm în amănunte) și asemănările existente între „Rahel” și „Gurista” din Misterele Parisului (Les Mystères de Paris; E. Sue, 1842-1843).
[4] După cum am arătat cu altă ocazie (a se vedea O. Crâznic, Fantasticul delimitat https://egophobia.ro/?p=11067), specia literară gotică este o specie literară parcelară.
Nu vom insista, aici și acum, asupra caracteristicilor acesteia; considerăm, totuși, util a menționa faptul că, din acest punct de vedere, goticul poate să fie fantastic, pseudofantastic sau afantastic (specia literară ramificându-se, astfel, în trei subspecii literare).
Goticul afantastic, de asemenea, se subramifică (și subsubramifică …) în funcție de suprapunerea cu alte specii (ori subspecii) literare – putând fi, așadar, amoros (romanțios sau senzual), criminalistic (judiciar, detectivistic sau interlop) etc.
[5] „Profețiile” personajului nu au nimic fantastic, fiind simple vorbe înțelepte.
[6] Autoarea utilizează motive literare precum: geamănul malefic (totodată narator și protagonist într-un episod ale cărui intrigă și narațiune amintesc de William Wilson – E.A. Poe, 1839), lanțul coincidențelor și coincidența fatală etc.