(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
„Omul care era Lumina venea către el, Vasile – Vasile soldatul, care furase morților o cruce.”
Despre Regina MARIA a României am scris recent, prezentând Visătorul viselor.
Am semnalat, cu respectiva ocazie, necesitatea reevaluării și revalorificării literaturii fantastice create de Maiestatea Sa și etichetate, în mod nejustificat, „literatură pentru copii” ca urmare a confundării „fantaziilor” autoarei cu basmele ei culte (acestea din urmă, destinate într-adevăr copiilor – după cum o demonstrează vârsta fragedă a protagoniștilor, narațiunea schematică, emfaza morală etc.).
Ne vom opri, în continuare, asupra unei alte creații, tot de natură fantastică și care, prin calitățile vădite, susține, de asemenea, teza noastră.
Raportat la teoria literară, Ce-a văzut Vasile soldatul. Poveste din timpul Războiului (1932) aparține stilului funcţional beletristic, curentului literar misionarist[1], genului literar epic, fiind, ca specie literară (din punct de vedere formal și, respectiv, tematic), o nuveletă[2] gotică și, ca subspecie literară, o nuveletă gotică fantastică.
Intriga este construită în jurul unui miracol creștin. Într-o iarnă cumplită, pe frontul Primului Război Mondial, un tânăr soldat român este trimis să găsească lemne, pentru ca nici camarazii săi, nici prizonierii să nu piară din pricina gerului. Soldatul își înfrânge mustrările de conștiință și se întoarce în tabără aducând o cruce smulsă unui mormânt.
După o aprigă dezbatere, comandantul detașamentului militar dă ordin să nu fie pus lemnul pe foc, din respect pentru simbolul religios și pentru decedatul căruia îi fusese destinată crucea – condamnând, astfel, practic, la moarte întregul grup. Impresionant și demn de toată admirația, acest mesaj nu doar creștin, ci și antiprofanare de morminte („noi datorim respect morților mai mult chiar ca celor vii; un asemenea act ar fi condamnat și de Dumnezeu și de oameni. Morții nu pot să se apere; fiecare din ei e la îndemâna trecătorului”) este, din păcate, dificil de înțeles astăzi, într-o lume în care, în scopul „protejării mediului înconjurător”, a devenit legală[3] (nemaistârnind nici măcar indignarea și protestele populației) transformarea cadavrelor umane în … compost.
Rămas, singur, de veghe în frigul ucigător, nefiind convins că decizia comandantului a fost una corectă („morții sunt morți, ei nu mai cunosc suferința […]. Era desigur mai bine să despoi pe morți, decât să lași să moară pe cei vii”) și punându-și, obsesiv, întrebarea „Pentru ce?…”, „Vasile soldatul” va primi, în urma unei intervenții divine directe, răspunsurile căutate.
Remarcăm, parcurgând nuveleta, excelenta cunoaștere de către Regina Maria a regulilor care trebuie să guverneze o narațiune gotică: începând cu decorul spectral, malefic („O noapte întunecată, o tristă noapte –, una din acele nopți în care poți crede că duhurile au rupt lanțurile robiei lor. (…) E noaptea dracului”), până la iluminarea produsă printr-un miracol dumnezeiesc despre care, în fapt, nu știm nimic sigur (există un singur martor, epuizat atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere psihic, și, deci, aflat în pragul delirului halucinatoriu), totul este exact așa cum trebuie să fie.
După cum scriam și în cronica dedicată Visătorului viselor, editorul care va ști să publice și să promoveze în mod adecvat[4] proza fantastică a Reginei Maria, va aduce un mare serviciu nu doar cititorilor, nu doar propriei afaceri, ci și țării noastre și literaturii universale.
#Note
[1] Misionarismul sau apologetismul (curent literar; engl. „Literary Apologetics”) ar putea fi, totodată, asimilat (parțial) devoționalismului – cu precizarea că acesta din urmă, îndeobște, nu vizează ficțiunea propriu-zisă, noțiunea fiind utilizată, mai degrabă, pentru a desemna creații literare din sfera sacrului (hagiografii, profeții, rugăciuni, cantice, imnuri religioase etc.).
[2] Împărțită în trei capitole, numerotate cu cifre romane și lipsite de titlu.
[3] Prin acceptarea acestei legislații nu doar anticreștine, ci incontestabil antiumaniste, pășim hotărât și, aparent, conștienți spre viitorul distopic zugrăvit în filmul artistic Produsul verde (Soylent Green, 1973).
[4] Recomandăm, însă, eliminarea cuvântului-înainte semnat de „Popescu Tudor, avocat și profesor”: pe de o parte, ne pare a avea un caracter pur propagandistic (de altfel, nici fotografia autoarei „în costum de Soră de Caritate” nu își are locul într-o nuveletă fantastică publicată cu aprobarea Maiestății Sale), atât timp cât ridică în slăvi nu talentul literar al Reginei Maria, ci „Iubirea MAJESTĂȚEI VOASTRE pentru Țara noastră și pentru copiii noștri […] nesfârșită. […] le-ați vindecat rănile pe câmpul de răsboi, le vindecați sufletele”; pe de altă parte, include un rezumat a cărui citire aproape că face inutilă parcurgerea, în continuare, a nuveletei.