de Bianca Bândilă
Vântul șuieră a moarte. Clopotele satelor bat.
În cameră, patru pereți, o fereastră și o ușă țin vântul departe. Lumânarea de pe noptieră e la sfârșit, un licăr într-un maldăr de ceară. Pe pat stă un domn, un marinar, un el. Barba lungă, plină de păduchi, îi ține loc de pernă. Hainele-i sunt negre, și maro, și vii. Printre tunete și fulgere vântul aduce ploaie. Ploaia aduce umezeală, iar bărbatul devine umed. Mucegaiul cizmelor cântă, iar bărbatul cântă cu el.
—Ne-om duce Romi, ne-om duce și or aduce pe alții.
Vorbește cu bere și rom prinse în căptușeala măselelor. Tușește, își drege vocea, continuă.
—Fug toți de parcă amu îi sfârșitea și nu-i mai cheamă nici marea, nici vântu’, nici ploaia. Pânzele jos, luntrea goală, oamenii morți. Parcă nici ăi înecați n-o fost a’ lor și nici ei n-o fost a’ ălor înecați. Da tu Romi ai fost a’ meu.
În semiîntuneric nu poate să vadă multe, dar aude. De afară glasurile celor vechi strigă.
—Vă strigă pe voi, ăi care i-ați avut. Da iacătă nu-i nimeni rămas. Numa io. Io vă aud bă, da nu sunteți a’ mei, n-am ce să vă fac. Gemi amu Conu, cum gemeai dimineața prin port.
Se întrerupe râzând.
—Pe cât te dădeai după fustele muierilor seara, pe atâta de departe te țineai de dimineață. Și ce mai gemeai, ca un câine bătut, că măruntaiele îți ziceau una și viața îți zicea alta, și nicicum nu vă potriveați. Și când te-ai dus împăratule, tot gemând ai plecat, că valu’ nu iartă pe nimeni. Mă crezi că nu mai știu când te-ai dus? Ioi Doamne, nu mai știu.
Ascultă vântul și se întoarce pe spate, din tavan îl lovește o picătură, apoi încă una, încă una și tot așa. Un alt strigăt de afară, sunete de afară.
—Nu ai murit singur împăratule, când te-ai dus tu s-o dus ș-altu’. Ăl’ de veni proaspăt pe mare. El o căzut primu’, nu? Că valurile erau mari și el era fraged la minte și la corp și s-o dus peste margine. Romi o strigat atunci, da’ numai io să-l fi auzit, că de văzut deloc. Da’ te-ai dus tu, să mor io de știu de ce, da’ erai mare pe atunci și în putere, gândeai puține, făceai multe. Prea era rea marea și prea cu pucioasă printre valuri și ăla era deja dus înspre altele, da’ te-ai dus și tu și nu ți-o luat mult să te duci prea departe.
Își duce mâna lângă pat, își ia sticla, o duce la buze și bea.
—Sper să te fi ținut de fundurile mării, așa cum te țineai și de fundurile femeilor, a’ dracu’ bărbat ai fost. Da’ tot nu erai ca Bela, ăla să te tot fi ținut minte.
Ceva îi răspunse.
—Da, mă! Nu m-o crezut nimeni din sat când m-am întors după ce tot s-o terminat și le-am spus că ești mort. A ta era cu burtă de la altu’, poate c-o fost mai bine c-ai rămas printre valuri. Ți-ai dat tu leafa pe căcaturi, da’ o puneai deoparte, că aveai casă de întreținut. Sau ăla era altu’? Am uitat Belo, că mult o trecut.
Vântul și vocile, casa scârțâie, podeaua tremură. Licărul de lumină se stinge și bărbatul înțepenește. Termină sticla, se bagă mai adânc în pat, își trage hainele mai bine pe el.
—Mă gândeam io că veniți, da’ nu sunteți a’ mei. Tre’ să vi-i găsiți pe a’ voștri, că cu mine n-aveți ce discuta. Da’ toți o plecat, nebunii, că nu vor să vă mai vadă. V-o făcut cruci frumoase, nu zic nu. Mă rog, o fost frumoase când o fost, amu ba! O trecut timpu’ și timpu’ o mâncat lemnu’.
Stă cu ochii închiși, ascultă casa. Scândură cu scândură, ceva se apropie.
—O fugit și Gusti, „de de mă v-v-vor p-prinde” că așa vorbește sărăcitu’. S-o dus când o auzit de furtună și tare departe de mine s-o ținut. Pe el să vi-l căutați, cu mine nu aveți ce vorbi. Eu mi-l vreau numa’ pe Romi.
Mirosul de sare de mare și scoici moarte intră în casă, un val de îngheț cade în cameră. Ceva se apropie, ceva liniștit, și vesel, și mort, și flămând.
Marinarul stă cu ochii închiși. E umed și patul.
—Credeam că o să fiți buni, măcar amu, că io am stat să vă primesc pe toți. Nu sînteți a mei, da’ am stat. Da’ nu-mi mai pasă, numa’ să îl aduceți și pe Romi, că știu io că-i cu voi. Mi-o spus de noaptea asta, mi-o spus unde să aștept, io am așteptat și-l vreau pe el.
Casa scârțâie, lemnele cedează, se rup pereții. Ceva vine mai aproape.
Vântul șuieră prin găuri, le mărește, mobila zboară, bucăți de adăpost pleacă în vânt.
—Io pe el l-am așteptat, da’ dacă voi ați venit aia e. Am fost odată, om fi înc-odată. Da’ eu tot la Romi vreau să ajung.
Glasul îi e înecat de zgomot, ceva e aici. Mâini înghețate cuprind marinarul. Tunetul îi lovește țeasta și o voce de copil se ridică din maldărul de haine bătrâne de pe pat.
—Ușor, ușor, Romi, mă doare, eu nu știu cu de-astea.
Marinarul e smuls de vânt afară. Un fulger luminează satul. Zgomot de tornadă, lemn zburând, un tunet și nu mai este urmă de om. Coasta e goală.