Götterdämmerung

de Rodica Bretin

Noi suntem Timpul. Clepsidra prin care se scurge nisipul erelor. Suntem trei, suntem una. Suntem ursitoarele Nordului şi ţesem destinele omeneşti.

Pe scenă, Nornele îşi împleteau vocile – tonalităţi diferite, aceeaşi partitură. Trei penelope răsucind fuse din care porneau firele ce aveau să ţeasă tapiseria existenţei. Iar când firele ursitoarelor or să se rupă, Wotan, cel-născut-din-haos, va incendia zidurile Valhallei. Sfârşitul lumii, Ragnarok, va veni pentru oameni, dar şi pentru nemuritori. Ironic, nu?

„Götterdämmerung“ încheia ciclul „Inelul Nibelungilor“. Premiera avusese loc la Bayreuth Festspielhaus, în 17 august 1876. Un secol şi jumătate mai târziu ascultam „Amurgul Zeilor“ în Sala Operei din Dartmouth.

Oamenilor nu le-a lipsit vreodată imaginaţia. Vikingii vedeau Apocalipsa ca pe o iarnă cum n-a mai fost alta. Crivăţul, nămeţii şi gerul prefăceau păduri, câmpii, lacuri şi fiorduri într-un pustiu de gheaţă în care lupul Fenrir îşi urla triumful asupra vieţii, ori, poate, singurătatea.

După un mileniu, câteva cruciade, pogromuri, revoluţii, o noapte a Sfântului Bartolomeu, un Ev Mediu cu Inchiziţie şi vânători de vrăjitoare, sfârşitul prorocit apoi amânat din anul O Mie, un Nostradamus, sateliţi şi câteva asolizări pe Lună – previziunile s-au înmulţit. Pământul poate pieri în atâtea feluri! Distrus de meteoriţi, lovit de o cometă, pârjolit de flama unei erupţii solare. Ce ar mai fi? Radiaţiile unei supernove, astrul zilei colapsând într-o frigidă stea pitică şi albă. Însă până la moartea soarelui se pot întâmpla multe: un război atomic, o epidemie de ebola, topirea gheţarilor, invazia unei rase extraterestre…

Toate scenariile catastrofice au un numitor comun: omenirea îşi imaginează un sfârşit grandios, epopeic, cu focuri de artificii pe acorduri wagneriene, ca finalul unei superproducţii cinematografice. Crede, cu convingere nestrămutată, că Universul îi datorează o ieşire spectaculoasă din scena cosmică.  Dar nu va fi deloc aşa. Lumea se va stinge încet, puţin câte puţin, ca viaţa într-un trup vlăguit. Vor dispare, pe rând, animale, jungle, petrol, apa freatică – vânate, defrişate, secătuite, poluate. Când praful şi smogul se va alege de toate, oamenii vor ridica din umeri: „După noi, Potopul!“. Dar nu un nou deluviu va veni, ci un sfârşit lent, agonic, adus de lanţul consecinţelor, iresponsabilitate, nepăsare. O Apocalipsă fără surle şi trâmbiţe, Îngerul Judecăţii sau Lupul Fenrir. Nu un Big-Bang ci un suspin, ultima răsuflare a unui muribund. Şi, la fel ca în Sodoma şi Gomora, toţi vor pieri, deşi nu toţi au fost vinovaţi.

Când un loc este gol, se găseşte întotdeauna ceva sau cineva care să îl umple. Loja mea, plătită pentru întreaga stagiune rămăsese încă neocupată – am constatat după o privire fugară. Un cuvânt care începea să mă definească. Dar cine să mă recunoască sub peruca brunetă, în rochia cumpărată de la un magazin de solduri, la fel ca pantofii ieftini şi poşeta de vinilin? O clipă, mi-a fost teamă că exagerasem şi nu o să fiu lăsată să intru. Uşierul mi-a aruncat o privire indiferentă, a rupt biletul cu un gest mecanic, apoi mi-a făcut semn spre rândurile din spate, de unde scena se zărea ca un ţărm îndepărtat, aşa cum îi apăruse America lui Cristophor Columb.

Dar nu venisem să văd, ci să ascult: Orchestra Filarmonică şi Opera din Viena într-un spectacol-turneu, în premieră absolută la Dartmouth. Cum să ratez asta?! Încă de la primele acorduri am înţeles că meritase. Dirijorul austriac ştia să ţină orchestra în mână, să o facă să sune ca un singur instrument. Armonie şi echilibru. Pianul, viorile, flautele, harpa, vocile tenorului, baritonului, basului, mezzo-sopranei, toate se amestecau, topite în creuzetul din care au prins să curgă sunete incandescente, un metal acustic strălucitor şi pur ca aurul Rinului din care fusese turnat Inelul Nibelungilor.

Muzica – limbaj al sentimentelor şi senzaţiilor primordiale, nealterate de cenzura conştientului, neinhibate de condiţionări şi tabuuri sociale. Sonoritatea armoniilor descătuşate transformase dictonul „Gândesc, deci exist“, în „Ascult muzică, deci trăiesc“. Iar ce auzeam acum era… divin. Aşa îmi imaginam muzica sferelor, vibraţia particulei zero, cuprinzând toate sunetele universului, de la nota triumfătoare a Creaţiei, până la acordul în surdină al celei din urmă stele ce se va prăbuşi, inevitabil, în sine însăşi… Sfârşitul universului era însă departe, iar muzica lui Wagner te făcea să te îndoieşti că va veni vreodată. Sau, să nu îţi pese. Pluteam într-un balon umplut cu helium, într-o stare de extaz, de fericire pură, nealterată de grija zilei de mâine.

Ropotul aplauzelor m-a readus la realitate.

Spectatorii se ridicau, grăbindu-se spre foaier să vadă şi să fie văzuţi. Era un spectacol în spectacol, prilej ca doamnele să îşi etaleze toaletele, bijuteriile, tratamentele faciale şi implanturile cu silicon. Ocazie ca domnii să îşi prezinte însoţitoarele, soţii sau amante, ca pe nişte trofee cinegetice, dobândite la o vânătoare unde nu plecau cu puşca şi ogarii, ci cu cardurile.

Eu aveam… bancnote. La intrare, mă zăpăcisem: am scos întâi yeni, apoi lire sterline şi, la încruntarea casierei, i-am întins repede nişte dolari canadieni. Şi iată-mă, plătind pentru întâia oară într-un deceniu cu bani gheaţă – oare de ce li se spune aşa unor hârtii nici calde, nici reci?

Scaunul, netapisat, era la fel de incomod ca unul din metrou. Amorţisem, un şir de furnici îmi urca pe pulpa dreaptă, pe sub piele. Le-am suportat stoic, răsfoind libretul pe care îl ştiam pe de rost. Contribuisem la versiunea iniţială, pe vremea când lui Richard Wagner nu i se suise încă la cap celebritatea. Atunci, asculta tot ce îi spuneam, şi nu doar despre muzică.

Spectatorii reveneau în sală, eu încercam să mă fac invizibilă – şi dacă, totuşi, cineva o să mă recunoască? Abia după ce luminile s-au stins, bătăile de gong mi-au readus pulsul la normal.

Actul doi. Cortina s-a ridicat peste pădurea de mucava, peste Rinul cu valuri pictate, puse în mişcare de maşinişti. Un decor identic cu cel din 1876, în mijlocul căruia Hagen jura înr-un crescendo plin de patos: îl va ucide pe Siegfried şi îi va lua inelul Nibelungilor! Vocea de bass, profundă, vibrantă, mi-a amintit de primul interpret al rolului, Gustav Siehr.

La fel ca un chip, o voce îţi poate stărui în memorie luni, ani, iar în cazul meu, secole. Iar vocile acelea n-am să le uit niciodată: Georg Unger, tenorul care a frânt mai multe inimi decât Rudolf Valentino, amantul fatal al Hollywoodului; Amalie Materna, născută pentru a fi Brünnhilda; şi, evident, Gustav.

… La premieră, în culise, împărţisem cu ei emoţiile dinainte de spectacol. Şi triumful de după. Afară ne aşteptau şirul de trăsuri, ploaia cu petale de trandafiri, admiratorii înfocaţi care nu se numeau încă fani, iar în loc de autografe se mulţumeau cu o atingere, o privire, un surâs. Am pornit spre pădurea vieneză, în tropotul armăsarilor negri, urmăriţi de aplauze şi jobene aruncate în aer. Dar noaptea era abia la început.

Trăsurile nu aveau baruri cu şampanie la bord; de-asta am fost obligaţi la multe popasuri. Nu cred să ne fi scăpat vreun restaurant din Viena – şi peste tot eram primiţi ca nişte mesageri ai Fortunei… Spre zori, când vizitiul moţăia, iar caii mergeau la pas, am oprit în faţa unui han de la periferie. Richard Wagner, orchestra, maşiniştii, baletul şi corul abandonaseră undeva pe parcurs. Din şaptesprezece trăsuri rămăsese doar una.

Când am intrat, am fost gata să fac stânga-mprejur. Băncile din lemn erau murdare, crăpate, lustruite de îndelungata folosinţă, mesele aveau o crustă de grăsime, pe podea mişunau şobolanii, ori poate erau gândaci cu blană. Oricât de euforică mă simţeam, cărciuma aceea îmi părea absolut oribilă. La fel şi ideea lui Siegfried-Georg de a rămâne acolo.

– Să vedem cum se distrează oamenii de rând. Şi ei cumpără bilete la operă, nu?

Mă îndoiam, dar… M-am resemnat să îi urmez pe Georg, Amalie şi Gustav, care se aşezaseră la o masă liberă, aşteptând să fie recunoscuţi, sau măcar serviţi. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Georg a trebuit să îşi folosească glasul de tenor ca pe un lasou aruncat spre hanghiţa care nu ne-a luat în seamă: ori era surdă, ori nu ne considera demni de atenţie. În loc să abandoneze spelunca ce colcăia ca un cuib de salmonella gata să eclozeze, Georg a sos un răcnet cutremurător, sărind în picioare:

– Götterdämmerung!

Câţiva târgoveţi au catadicsit să îi arunce o privire plictisită, restul şi-au văzut de stacanele cu vin, bere, snaps, de conversaţiile compuse din exclamaţii monosilabice. Amalie l-a tras de mânecă, Gustav i-a făcut semn să stea potolit, eu număram paşii care ne despărţeau de uşă. Însă Siegfried nu îşi ieşise încă din rol. Iar un erou naţional nu se lasă ignorat! A început să cânte, cu patos şi gesturi largi, aria care îl făcuse celebru.

Era secolul nouăsprezece, când nimeni nu auzise despre influenţa benefică a muzicii asupra gorilelor, cimpanzeilor, babuinilor şi triburilor primitive. La cei din han însă… Vociferările, fluierăturile şi alte sunete onomatopeice nu sunau apreciativ. Dimpotrivă. Câţiva se ridicaseră ameninţători şi…

Amalie-Brünnhilda a sărit pe masă. Din câteva piruete şi răsuciri de gleznă a golit-o de halbe, farfurii, ulcioare. Hanghiţa a căscat ochii, estimând paguba, deşi se spune că cioburile aduc noroc. Amalie a scos un „Olariuu!“ de s-au cutremurat grinzile şubrezite de carii, apoi şi-a avântat glasul limpede de soprană pe notele unui cântec popular tirolez, ritmându-l cu paşii unei polci îndrăcite.

Asta da, muzică! –  s-au luminat feţele încruntate şi belicoase din jur, de parcă în tavan se aprinseseră reflectoare. Toţi se însufleţeau, dornici să îşi aducă măcar o modestă contribuţie. În mâinile unuia apăruse un acordeon, altul izbea două capace în loc de talgere, al treilea sufla într-un instrument neidentificabil, scoţând zgomote de elefant în călduri. Pe câţiva îi încercau talentele vocale, urlând versurile cu convingere şi în falset, în timp ce izbeau stacanele de mese. O cacofonie de sunete la auzul căreia Richard Wagner ar fi făcut infarct pe loc. Dar… te pui cu gustul publicului?

Gustav, Georg şi cu mine ne-am adaptat rapid situaţiei. Zbieram cântece tiroleze împreună cu Amalie, am dansat, am băut şnaps, am mâncat weisswurst, cârnaţii albi care arătau ca nişte şoareci nou-născuţi, am ronţăit Brezen, covrigii bavarezi, dar nu ne-am lăsat tentaţi de puii Hendl, dintr-un motiv evident: creaturile ce se roteau în frigărui nu avuseseră, în viaţă fiind, pene, ci blană. Mai curajos, Gustav a gustat dintr-un steckelfish – peşte pe băţ, prăjit în cărbuni încinşi. Apetisant? Nu şi dacă ştiai unde fusese pescuit. La răstimpuri, toţi exclamau „Prosit!“, urându-şi reciproc să aibe noroc şi să nu crape de atâta îmbuibare. Neobosită, hanghiţa căra din bucătărie tăvi cu ciolane de porc, cârnaţi încolăciţi ca nişte şerpi boa, pulpe de viţel aburinde. Iar festinul pantagruelic era întreţinut de stacanele mereu pline.

Germanii inventaseră berea încă din 1328 şi erau atât de încântaţi de „nectarul plebeilor“ încât, două secole mai târziu, în 1516, dăduseră Reinheitsgebot, „legea purităţii berii“, rămasă şi astăzi în vigoare. Hanghiţa nu auzise de aşa ceva, nici de protecţia consumatorului.

Una peste alta, n-a fost chiar atât de rău. Un Oktoberfest într-o Vienă veselă şi lipsită de griji, unde sfârşitul lumii nu îşi avea locul decât pe scenă…

În Dartmouthul secolului 21, cortina cădea peste finalul actului doi, într-o grindină de aplauze. Cei din primele loji aruncau cu flori pe scenă: trandafiri, violete, crizanteme. Un buchet de irişi albi a aterizat în braţele Brünnhildei şi, fără să vreau, mi-am ridicat privirea.

Russell Morgan m-a salutat cu o înclinare a capului; un gest de o politeţe ireproşabilă. Gentlemanul karghan urmărea spectacolul din fotoliul meu. Şi, mai rău de-atât, mă recunoscuse.

În viaţă, trecusem prin destule momente aparent fără ieşire, neplăcute, primejdioase, sau doar penibile. Şi iată-mă încă aici, pe ringul care era lumea, încasând, eschivându-mă, lovind la rândul meu.

„Aşteaptă-te la ce este mai rău, în orice clipă. Sigur nu vei fi dezamăgită!“, era unul din preceptele după care mă călăuzisem mereu. Karghanii întruchipau Răul absolut, iar Morgan nu făcea notă discordantă. Prin contrast, Cei Vechi se situau de cealaltă parte a baricadei, în tabăra care avea dreptate. Iar la sfârşit binele învinge întotdeauna – până şi copiii umani ştia asta. Însă până la victoria finală, deocamdată pierdeam bătălie după bătălie…

Am aruncat o privire înspre loja mea, din nou goală. Spectatorii reveneau în sală, începea actul trei. Venise momentul să mă eclipsez. N-am apucat. Russell Morgan s-a lăsat să lunece în scaunul de alături, dezinvolt, de parcă îl aşteptam.

– Plictisită deja, Lady Argyll? Crede-mă, finalul merită toţi banii.

Dacă se referea la biletul meu ieftin, ironia i s-a pierdut ca o lovitură de sabie dată în apă. Dar am tresărit când m-a prins de umăr, răsucindu-mă spre locurile de protocol din faţa dirijorului. Acolo, Judecătorul Samuel Wolfe şi tânăra lui însoţitoare salutau ridicarea cortinei cu bătăi entuziaste din palme.

– De ce crezi că este aici?

Ca să mă aresteze, evident. Dar am făcut pe naiva.

– O fi meloman, el sau nevastă-sa.

– Nu văd vreun inel pe degetul doamnei. Îl aşteaptă pe cel al Nibelungilor?

Pe scenă, acţiunea se accelerase, apropiindu-se de deznodământ… Siegfried se eliberează de vrajă, nu şi de naivitate. Este atras într-o cursă, apoi ucis. Prilej pentru Brünnhilda să îl plângă şi să-l aşeze pe un rug funerar demn de un rege. Rugul este aprins, Siegfried se mistuie în vâlvătăi spectaculoase, după care Rinul se revarsă, stinge flăcările, iar fecioarele apei revendică inelul… Cei răi şi-au primit pedeapsa meritată, Siegfried a fost reabilitat, fecioarele apei au înapoiat inelul Nibelungilor fluviului-tată. În Valhalla însă, lucrurile nu stăteau prea bine. Zidurile cetăţii eterne de la capătul curcubeului ardeau, zei şi muritori pierind laolaltă, într-o Apocalipsă purificatoare.

De ce un final negativ? Când l-am întrebat pe Richard Wagner, mi-a răspuns cu sinceritate: pentru spectacol. Un sfârşit fericit era pe placul tuturor, ar fi mulţumit pe fiecare; aplaudat, ovaţionat şi uitat a doua zi. Şi avea dreptate… Dacă Ana Karenina se dădea la o parte în ultima clipă din faţa trenului, ar mai fi fost un roman celebru? Deşi nu recunosc, toţi vor ca eroii din cărţi, piese de teatru sau filme să fie nefericiţi, sfâşiaţi de angoase, preferabil în pragul sinuciderii. Aşa, viaţa reală devine suportabilă, măcar prin comparaţie.

Morgan avea o concepţie proprie despre „Amurgul Zeilor“:

– Nu-i vorba aici despre dragoste-gelozie-răzbunare, ori despre eroism, ci despre putere. Acţiunea gravitează în jurul inelului Nibelungilor. Lancea magică Gungir, atotprezenţii corbi, ochii şi urechile lui Wotan, până şi arborele lumii, Yggdrasil, toate sunt elemente de recuzită. Important rămâne doar inelul.

Karghanul vorbea în şoaptă, cu buzele lipite de urechea mea. Mă simţeam ca o pasăre încolăcită de un şarpe; dar nu îmi era frică. Eram curioasă. Şi m-am răsucit înfruntându-i privirea, menită, presupun, să mă hipnotizeze.

− Ce vrei, Russell?

− Să nu uiţi cine te-a ajutat astăzi…

Mi-am plecat ochii într-un gest de reluctantă acceptare, iar cortina a căzut peste o Valhalla în flăcări, unde zei, eroi, războinici şi valkyrii piereau laolaltă.

Russell mi-a oferit braţul şi am pornit spre una din ieşirile laterale, un cuplu printre sutele care părăseau teatrul, luând cu ei lumea de gheaţă şi foc a Nordului – unde intrigile şi setea de putere pe de-o parte, infatuarea zeilor pe de alta, reuşiseră să distrugă lumea dintr-o singură lovitură.

O performanţă ce i-ar fi măgulit până şi pe karghani.

Cel de lângă mine m-a condus spre staţia de taxiuri, printre agenţii care îi legitimau pe spectatori; mai ales pe cei modest îmbrăcaţi – ca mine. De unde şi insignele „Serviciul de Imigrări“, purtate la vedere. Noi, Cei Vechi, veniserăm pe Terra înainte ca băştinaşii să coboare din copaci. Dar tot străini ilegali ne numeam.

Poliţiştii mă căutau, de fapt, pe mine, ocupam locul de onoare în lista „inamicilor publici“. Russell era gata să cheme un taxi, când ne-au tăiat calea doi agenţi: politicoşi, dar fermi. Pe fostul magnat Global Vortex l-au recunoscut imediat, salutându-l. Eu am surâs inocent şi le-am întins permisul auto pe numele de Marjorie Kane. Primul cerber în uniformă a privit o clipă fotografia, apoi mi-a înapoiat dreptunghiul plasticizat.

– Vă rog să mă scuzaţi, domnule Morgan, doamnă…

– Lady Argyll vă va urma la secţie de bună voie. Nu sunt necesare cătuşele, a spus atunci Russell Morgan.

Poliţiştii m-au apucat de braţe şi am pornit între ei spre duba ce se ivise de pe o stradă laterală. Abia după ce uşile s-au trântit în urma mea, mi-am adus aminte să închid gura: o lady, chiar arestată, nu poate arăta ca un peşte pe uscat.

Deşi, sincer, aşa mă simţeam.