Recalibrare

de Laura Galic

— Cum dormi?

— Tot trei ore per rotație.

— Am întrebat cum, nu cât.

— … Cu ochii închiși…

— Rem, Profund? Care sunt proporțiile?

— Standard, proporționate.

— Cât deep ai? Exact.

— Destul.

—…

— 4 minute.

— Ai avut de implementat o rutină nouă înainte de somn. Nu a funcționat sau nu a fost implementată?

— Nu a funcționat.

          Își notează discret ceva pe tabletă.

— Vei lua în calcul sedative?

— Nu.

— Întrebarea e doar o formalitate. Vor fi introduse  benzodiazepine până la finalul ciclului de rotații actuale.

— În regulă. Am terminat?

          Dr. Stone își dă ușor ochelarii cu rame subțiri de pe nas și încearcă să privească dincolo de numere și de statistici, dincolo de o mască dură și calculată, atent antrenată. Își privește pacientul și îl întreabă:

— Îi mai auzi?

— …Da.

— Tratamentul începe în 3 rotații. Ne vedem ciclul următor.

          Se ridică rapid fără o vorbă în plus și se îndreaptă spre ușă. Panoul culisează activat de senzori făcându-i loc pe coridorul aglomerat. Își scoate ecusonul ascuns în buzunar și își trece o mână peste fața obosită, frecându-și ochii injectați sub care poposesc cearcăne adânci.

          Zgomotele îl asaltă din toate direcțiile. Îl dor ochii de la luminile intense de pe coridoare. În aerul filtrat încă plutește vag mirosul fricii, transpirației și izul metalizat al sângelui. O puzderie de mirosuri atât de nelalocul lor pe o nava ca asta. Totul ar trebui să fie steril, perfect. Intr-un mediu coordonat ambiental, presurizat și reglat termic, singurele mirosuri persistente ar trebui să fie de plastic încins, lubrifianți  industriali și, vag, dezinfectant.  Dar după evenimentele petrecute în ultimile opt cicluri, revenirea la normal este chinuitoare, uneori pare chiar imposibilă.

           Mintea e veriga slabă mereu. Corpul imediat se repară.

          Defecțiunea a apărut brusc și fără avertizare. Erori și posibilități  neluate în calcul în proiectarea și asamblarea regulatorului termic. Incendiul a pornit în mod misterios, angrenat de oxigenarea ideală din compartimentele pentru echipaj. A fost de neoprit. Singura opțiune a fost sigilarea pasajelor și depresurizarea bruscă a compartimentului afectat.

-Dezastru total evitat.

-Daune înregistrate:

-30% avarie la reactor

-25% din conductele de energie avariate

-40% grad de avarie la generatorul de urgență

-10% din celulele de combustibil distruse

-90% avarie la matricea de conversie energetică și distribuție, nucleul

-35% din echipaj decedat

-8% din echipaj în compartimentul medical, șanse de supraviețuire sub 5%.

          Reparațiile se desfășoară conform graficului, fără întârzieri. Singura care poate pune cu adevărat o problemă, dacă nu este rapid reparată, e matricea de stabilizare a mediului, nucleul. Totul depinde de ea, întreținerea condițiilor optime pentru viață pe navă va deveni încet perturbată. În mod normal, la o avarie de până la 50%, ea se poate regenera singură. Momentan, cu doar 10% funcțională, menținerea condițiilor este pe timp determinat. 15 rotații maxim confortabil. Cu ajustări drastice la sistemul central am putut extinde limita la 20 de rotații. Timp suficient ca echipajul tehnic să remedieze avariile și să ocolească sistemele distruse ireparabil.

          Până atunci, condițiile vor fi puțin mai dure, nimic dificil. Greu de pus în practică însă. Unui moral și așa la pământ, ultimul lucru de care are nevoie e o stare de alertă constantă și regim drastic de conservare a resurselor vitale.

          Au trecut opt rotații deja și cel mai sigur vor avea deplin acces la datele strânse în cel mai scurt timp, două rotații maxim. Sursele de curent avariate au fost ocolite și reconectate la circuite alternative în proporție de 89%.

          Trece razant pe lângă o echipă care verifică un panou încastrat în peretele adiacent consolei. Cei doi bărbați când îl observă se opresc și se întorc respectuos salutându-l. E căpitanul navei, e normal să fie respect și salutat… însă acum, nu-și dorește decât să fie invizibil. Acum se simte doar un pacient ieșit  din unitatea de evaluare cognitivă și vede cum toată lumea îl judecă. Anonimitatea e un lux pe care nu și-l permite.

          Le ignoră atenția nebăgându-i în seamă,  evită contactul vizual cu îndârjire. Se încăpățânează să nu existe momentan. Puține lucruri poate controla de la o bucată de vreme, așa că măcar pe cine privește va depinde total de el.

          Numără cincizeci de pași până la intersecția cu sala motorului, face stânga, cincisprezece pași până la ușa de acces a liftul intermediar din  rotorul secundar. Numără treizeci de secunde în camera mobilă a liftului. Mai cronometrează patru minute până la decuplarea de la rotația navei a modulului de transfer. Acesta încetinește progresiv până la alinierea cu rotorul principal. Senzația de greutate se subțiază până la dispariție când rotirea se întrerupe. Liftul se cuplează cu scheletul principal interior al navei.                              Gravitația artificială din corpul populat de echipaj este inerțială, i se pare groaznică. Însă ieftină și ușor sustenabilă. Personalul necalificat niciodată nu-și dă seama de diferență.

          Ajunge în ramura rotorului principal fără gravitație și plutește înspre panoul de acces către inima navei: laboratorul pentru cercetare medicală  și xenobiologie. Numără încă treizeci de secunde în camera de decontaminare înainte de acces. Un scurt sunet ascuțit îl anunță că valoarea impurităților atinsă este optimă și ușile culisează. A ajuns în sfârșit acasă.

          În mijlocul navei lor este bijuteria: Divizia de Cercetare Biomedicală, laboratorul în a cărui dezvoltare și-a pus trup și suflet în anii proiectării. Fix în mijlocul rotorului principal, sălășluia ca o perlă, izolată de restul navei. Avea propriul ei sistem operațional și gravitație menținută printr-un câmp de inerție dirijat electromagnetic.

          Matricea este setată să genereze gravitație mai blândă decât cea asigurată inerțial, sau cea de pe pământ. O valoare relaxată de 8,5m/s2. Aici totul e simplu și bine organizat. Printr-un  noroc chior, s-a întâmplat ca miezul navei să nu fi suferit nicio daună. Panoul de control îi asigură un reglaj atât de fin al tuturor sistemelor încât  anxietatea dispare. Aici, totul este mai ușor, mai simplu de gestionat. Aici totul e funcțional și în parametri.

          Nimic nu dă de gol realitatea.

          Un singur lucru l-ar face diferit. Ar elimina cupola de deasupra întregului laborator, construită ca un dom, complet transparent, din nano-straturi polimerice, tratate cu cristale lichide, rezistente. Întregul ansamblu de panouri hexagonale dispuse ca un fagure, fix propria invenție de care era atât de mândru la proiectare, ajunsese să îi fie un ghimpe în coaste. O ține mereu sigilată, opacă. Refuză cu  vehemență să o lase deschisă. În ciuda insistențelor întregii echipe din subordinea lui, domul e mereu sigilat.  Descoperită ar vedea vidul din exterior și atacurile de panică nu ar întârzia să apară.

          Ideea de a pluti în spațiu știind că depinzi doar de o bulă de gaze combinate, atât de specifice pentru plămânii lor delicați și pretențioși… ajunge să îl țină treaz în medie douăzeci și unu de ore pe rotație. În curând îi vor fi afectate capacitățile și i se va lua de sub comandă laboratorul. Nu poate îngădui asta, mai ales acum când e atât de aproape de o descoperire importantă.

          Pășește înăuntru inspirând profund,      relaxându-și umerii gârboviți. Nu apucă să expire pentru că rămâne blocat, strivit sub imensitatea cosmosului. Pieptul refuză să se relaxeze și aerul întârzie să fie lăsat în plămânii sufocați. Inima îi lovește sternul într-un ritm brutal, haotic. Nu privește deloc în sus fiind paralizat de frică.

           Cu un glas tremurat reușește să lege câteva cuvinte coerente:

          — Lt. Elena! Cupola e deschisă!

          Laboranții și tehnicienii se agită surprinși în toate direcțiile până reușește cineva să ajungă la comutatorul pentru activarea cristalelor cupolei.                          Hexagoanele se opacizează într-un păienjeniș, ca piesele de domino, pe întreaga cupolă. În fix 5 secunde au revenit la un laborator standard, nimic deosebit.

          Bătăile inimii revin treptat la normal.                                            Respirația se calmează.

          — Iertare dr. Hart. Aveam impresia că mai este timp până te vei alătura echipei azi.

          — Am terminat mai repede. Statusul specimenului este același? Vreo anomalie sau modificare?

          — Nimic concludent. Scanerul EEG nu a reperat nicio undă cerebrală modificată și interfața neurală e complet stabilă. Zero anomalii.

          — Rețeaua de senzori din rezervorul de stază? Totul optim?

          — Totul perfect… Ezită pentru un scurt moment, parcă dorind să mai menționeze ceva, însă închide gura, renunțând.

          — Elena? Mai ai ceva de adăugat? O privește  curios pe deasupra ramei ochelarilor.

          —Nimic important domnule, doar observații subiective, nu cred că au potențial de a fi concludente.

          — Continuă totuși. Instinctele tale nu dau greș din ce am observat până acum. Ne aflam cu toții pe teritoriu neexplorat, orice idee este binevenită, orice observație este luată în calcul, oricât de absurdă ar părea. Atâta timp cât ai argumente, bineînțeles. Există argumente valide și în absența dovezilor.

          Vorbește înaintând, în sfârșit mai liniștit, spre centrul încăperii spre rezervorul creaturii, cu ochii în tableta scanerului biologic.

          — Totul este foarte stabil, surprinzător de stabil. Se încruntă încercând să-și găsească cuvintele cu atenție. Senzorul biologic nu reperează nicio diferență majoră, și sonda neurală transmite totul fără eroare… e ca și cum am fi la instrucție. Până și acolo au apărut situații limită care au necesitat intervenție și reglaje fine.

          — Deci ți se pare suspect …că totul merge perfect? Se întoarce să o privească fix.

          — …Da… Toate sistemele, după evenimentele recente au cedat într-o proporție variabilă. Toate. În afară de cele de aici. Știu că pare doar coincidență și noroc pur, însă nu suntem chiar total deconectați de rețelele navei principale. Panoul operațional central a fost avariat grav și comunică direct cu panoul operațional din camera secundară de control de aici.                   Se duce spre panou și accesează sistemul de monitorizare central.

          — La început am crezut că e o eroare însă nu mai sunt atât de sigură. Azi la începutul programului am verificat din nou sistemul de diagnosticare al reactorului. Avaria inițială era în proporție de 30%. Astăzi este la 0%.

          — Da, e reparat. Totul va fi reparat și updatat în timp real. Nu înțeleg unde bați.

          — În consola noastră, update-ul a fost făcut înainte de cel din panoul operațional central.

          — Poate a fost o eroare. Spune grăbit în timp ce își îndreaptă pașii spre panoul de control lângă locotenent.

          — Nu a fost. Restul avariilor sunt modificate în aceeași manieră. Updateuri venite întâi aici, în consola secundară. Degetele îi glisează încet peste toate sistemele de diagnosticare.

          — Înțeleg… Se uită atent la toate datele arătate pe ecranul din fața lor. Cel mai probabil eroare umană de indexare. Pe drum am întâlnit un echipaj care lucra la tunelul tehnic de mentenanță a cablurilor… poate sunt inversate. Totuși, ce legătură are cu specimenul aceasta eroare?

          — Persistă dinaintea avariei. Eroarea… indexarea anticipată a oricărui update.

          Se uită atent peste date, apoi se întoarce  și își ia  tableta personală în care are toate informațiile strânse de până acum. Nu i se pare ceva concludent sau demn de luat în seamă momentan. De obicei cea mai simplă explicație este cea reală.

           Eroare umană.

           Nu vrea să piardă timp soluționând o problemă care sincer, nu e de competența lui.

          Se îndreaptă înapoi spre principalul său motiv de a fi aici.

          Specimenul.

          A fost reperat dintr-un câmp  de resturi orbitale, în vecinătatea sectorului patrulat. Părea a fi o construcție biologică parțial colapsată. Scanerul a surprins urme de materie organică ascunsă într-un cocon anorganic, plutind în derivă printre resturi. Era, după semnalmente, fără viață și a fost preluat pentru studiu. După analize detaliate, ulterior, au fost detectate semne vitale vagi. A fost un moment incredibil de surprinzător pentru întreagă echipă… ce fel de țesut organic ar putea rezista în asemenea condiții extreme, fără să-și piardă integritatea.

          A fost introdus imediat într-un compartiment izolat și în prezent monitorizat constant.  Teste noi sunt întreprinse zilnic.

          Amprenta biologică a creaturii este asiduu studiată de întreagă echipă, însă până acum nu pare cu mult diferită de om. Aceleași minerale, doar că în proporții diferite. Pare a avea un sistem de eficientizare a propriilor nevoi în funcție de elementele vitale disponibile. Incredibil de adaptabilă în orice mediu testat până acum.                                                        Monitorizarea atentă a funcțiilor vitale a arătat doar că undele electromagnetice sunt ieșite din comun.  Este ținută artificial în viață  într-un lichid de suspensie, într-un acvariu din polimeri semi-rezistenți.

          Creatura are tot patru membre: două superioare, două inferioare. Aceeași structură similară de schelet îmbrăcat în ligamente și mușchi. Dacă nu ar fi pielea lipsită de culoare cu tentă albăstrie, ușor străvezie și coada care se extinde de două ori mai lungă decât membrele inferioare, ai zice ca e umană.

          Studiind-o simți cum ți se dau peste cap propriile percepții. Uneori trebuie să te re-focusezi și să îți amintești că nu e umană.

          Dacă ar fi să judeci strict din citirea scanerului biologic și datele primite din sonda neurală conectată direct în materia cenușie, ai zice cu un grad ridicat de certitudine, că e om. Singura diferență identificabilă rămâne capacitatea de autoreglare a undelor electromagnetice. Rezonanța manifestată este ieșită din parametrii cunoscuți. Încă nu este clar pentru nimeni dacă poate fi considerată periculoasă sau nu. Unii ar spune că e doar un parazit, și menținerea ei în viață doar absoarbe din resursele navei, care e și așa la o limita precară de anihilare totală.

          Parcă doarme. Pare atât de liniștită încât îl încearcă un sentiment de frustrare față de propria-i neputință de a dormi. Tânjește după măcar 6 ore legate.

          Respiră adânc și își încetinește bătăile inimii. Atât de relaxat este aici, în sânul propriului laborator încât are impresia că de aia nu reușește să doarmă. Pentru că nu are pat aici.  Nici regulament care să permită.

          Stupid.

          Probabil ar reuși să adoarmă dacă ar putea să închidă ochii fără să le vadă fețele adânc întipărite pe retină. Figurile cu oroarea întipărită pe ele.

          Aici e singurul loc unde zgomotele făcute  de întreg echipajul navei nu ajung. Nu ajunge mirosul, nu ajung suspinele celor de la infirmerie, nu există nicio urmă a dezastrului recent. Agitația, teama, tristețea și deznădejdea din privirile celorlalți nu îi mai stârnesc emoții pe care nu le poate gestiona în lipsa somnului.

          Ecranele cu care se înconjoară aici îi țin mintea ocupată constant, nici nu are timp să mănânce de fiecare dată, sau nevoie. Aici își simte mintea hrănită și trupul alinat. Rutina e vindecătoare.

                                          *

          — Vreo schimbare notabilă de ultima oară când ne-am văzut? Întreabă medicul analizând  datele generate în timp real. Ai reușit să te odihnești?

          — Le ai în față. Nu văd ce aș putea adăuga suplimentar.

          — Stările psihice și emoționale nu sunt reflectate aici. Asta este responsabilitatea mea. Și motivul pentru care vii la aceste evaluări.

          Se oprește din a parcurge fluxurile venite de la senzorii implantați în braț.

          — Știu că ți se pare o pierdere de timp. Dar procedura are un scop. Procedură la care ai contribuit chiar tu.

          Ridică pentru prima dată privirea.

          — Trebuie să spui tot. Spațiul acesta este protejat.

          După o scurtă pauză:

          — După incidentele recente ai rămas cel mai înalt ofițer activ de la bord. Întreaga navă depinde de stabilitatea ta psihică. De capacitatea ta de a lua decizii nealterate emoțional.

          Hart rămâne blocat câteva secunde pe scaun schimbându-și imperceptibil poziția capului ca să-l poată privi în ochi când vorbește:

          — Am luat până acum vreo decizie care să ridice semne de întrebare?

          — Nu. Dar, căpitane, nu își permite nimeni să aștepte până vei greși. În momentul acela va fi deja prea târziu și eu mi-aș fi ratat scopul. Închide data-padul și se sprijină cu coatele de masă venind mai aproape de pacient. Nu e nicio rușine în a recunoaște că suferi. Nimeni nu te va înlătura din funcție, ba dimpotrivă. O bună înțelegere și conștientizare a propriului psihic stă la baza tuturor celorlalte abilități profesionale. E punctul zero. Deci, repet, cum te simți?

          Nici nu clipește când răspunde:

          — Perfect.

           Apoi se ridică, își scoate nerăbdător ecusonul din buzunar și se duce spre ușa glisantă a biroului  de evaluare psihologică. Rămâne cu mâna în dreptul comutatorului și ezită. Nu e nevoie să se uite la ecranul implantului din braț. Își simte bătăile pe minut depășind cu mult limita superioară normală. Lasă discret capul în jos și închide ochii expirând fragmentat. Glasul abia i se aude când spune:

          —Nu știu cum să nu îi mai văd când închid ochii.

          — Rezolvi totul vorbind despre asta…

          —Nu vreau sa vorbesc despre asta. Vreau       să mă pot odihni, ca să-mi pot face munca. Sedativele vor fi introduse în porția de la cină?

          — Da.

                                          *

          Iese pe culoarul dintre compartimente. Cincizeci de pași până la intersecția cu sala motorului,  stânga, cincisprezece pași până la ușa de acces a liftul intermediar.. Treizeci de secunde în camera mobilă a liftului. Patru minute până la decuplarea de la rotația navei și alinierea cu rotorul principal, gravitația artificială din rotire se întrerupe. Liftul se cuplează cu scheletul principal interior al navei. Treizeci de secunde de decontaminare înainte de acces în laborator.

          Liniște.

          Înăuntru este doar un ofițer de gardă, care acum conștient de prezența altei persoane ridică ochii din afișaj. Creatura trebuie monitorizată constant pentru a fi pe fază în cazul unei anomalii. Bucla de feedback neural ne asigură toate datele pentru a o stabiliza, însă niciodată nu poți fi prea sigur.  Echipa originală era formată din trei ofițeri, însă incidentele tragice ne-au lăsat parțial fără echipaj calificat. Doi vor trebui să fie destul, și chiar sunt. Nimeni nu se plânge în condițiile date.

           Momentan nimeni nu-și plânge încă morții, lista lor fiind updatată, lungită, la fiecare rotație. Toți sunt încă prea preocupați cu stabilizarea. Munca în laborator este o binevenită scăpare de la realitatea care  bate la ușă.

          Ce e cu adevărat important este că acum, unul dintre cei doi laboranți, Lt. Maria  pare  mânată de propria nevoie de a scăpa de  amintiri, încât face cu mare succes munca a doi indivizi. Ceea ce îl bucură, și înțelege profund. Interacțiunea umană redusă la 66% și eficiența rămâne 100%. E cel mai dedicat dintre toți ceilalți membri de echipaj. Activitatea ei este incredibil de exactă și nu își face în mod special simțită prezența. Singura, în compania căreia, se simte cât de cât normal. Profesionalismul întruchipat.

          — Status?

          — Neschimbat.

          Hart se apropie de acvariul creaturii și îi surprinde câteva firișoare de riduri de expresie creionându-se delicat la colțul orbitelor. Oare și creatura visează? E conștientă măcar parțial de ce se întâmplă?

          — Ce valori are acum EEG? Parcă visează ceva interesant…

          Inginerul verifică atent valorile și cu un glas reținut îi răspunde:

          —Semnătura undelor neurale nu corespunde unui ciclu REM…. Nu apar descărcările tranzitorii specifice visului. În schimb, apare o coerență susținută între rețelele de integrare și control. Se întoarce spre Hart și îl privește  în ochi, ridicându-se de pe scaun și pășind mai aproape de el și creatură.

          — Am crezut și eu că e în vis. Dar … nu e.

Când cineva visează, activitatea e instabilă și fragmentată…. Aici e constantă. Organizată. Ca și cum ar fi atentă… urmărind.

          Lt Maria se apropie și mai mult de sticla containerului, privind-o cu intensitate.

          — Îi place mai mult când e liniște… îi plăcea mai mult când era puțin mai cald în laborator.  Dar cred că înțelege… Pare foarte atentă și are persoane pe care le displace, sau pe care le preferă. E absolut fascinant. .. Zâmbește discret privindu-l, în timp ce el se apropie de acvariu, studiind mai aproape figura creaturii.

          — Ai câteva păreri interesante, puțin prea subiective totuși… probabil ai și citiri sau valori care să îți susțină ipoteza, nu?

          — Bineînțeles. De exemplu știu că te preferă pe tine cu un grad mare de acuratețe. Se schimbă mult citirile benzilor spectrale înregistrate, în momentul în care ești aici, ba mai mult, pare să anticipeze când vei intra în laborator.… Și .. diferența asta, acea specifică frecvență, apare doar în preajma ta. Aș paria că, dacă ți-am face o scanare neuro-electrică, am regăsi aceeași frecvență dominantă.

          Îi vine să râdă ușor când îi trece prin minte o idee interesantă, pe cât de imposibilă, pe atăt de captivantă.

          — Din ipoteza ta, am putea tinde să concluzionăm, că și ea ne studiază pe noi … poate… Am conectat-o la toate aparatele disponibile și îi putem citi până în cele mai adânci cute ale materiei cenușii. Insă un loop neural are două căi de comunicare, două direcții de transmitere de informație. Cu adevărat fascinant dacă ar fi posibil așa ceva.

          — Poate e posibil. Nu văd de ce nu.

          Își mută privirea de la Hart și începe să meargă lent pe lângă acvariu, privind creatura. Lichidul de stază e străveziu, ușor vâscos datorită micronuțrienților și mineralelor, similar unui lichid amniotic. Se uită din nou la Hart din partea opusă acvariului, prin lichid. Figurile lor devin distorsionate și vagi.

          — În teorie se poate… Am putea chiar să comunicam. Poate reușim să găsim un limbaj comun. Pare foarte conștientă… poate se simte singură…  Eu, în locul ei, aș vrea să discut cu cineva. Mi-aș dori să simt…

          Hart se uită lung la făptura suspendată, aparent atât de fragilă, pielea atât de delicată și transparentă. I se vede fiecare venișoară, fibră de mușchi, tendon. Atât de similară… cu un corp omenesc.. Si totuși, limitările ei par încă nedescoperite. Potențial fantastic de adaptare. Atât de mult de studiat și testat…

          Îl încearcă o stare de calm, atât de rară încât îl surprinde cât de străină i se pare. Închide ochii și trage aer adânc în piept, apoi expiră lent… i se pare că a trecut o veșnicie de când nu și-a simțit umerii gârboviți de greutatea unei responsabilități. Ca prin magie își simte ceafa detensionată și gândurile cumva se limpezesc… nu mai aude nimic.

          Au tăcut.

          Vocile celor pierduți.

          Nu credea că va putea să mai audă liniștea vreodată. Îi bântuie de obicei fiecare minut și fiecare mișcare…. Amintirea deciziei luate care a ucis șaptezeci de oameni.

          Știe că a fost decizia corectă, dacă s-ar întoarce înapoi în timp, ar face același lucru. Însă repercursiunile asupra propriului psihic, sunt încă dificil de navigat. Mintea mereu păstrează urme. Moartea echipajului a urmat fulgerător depresurizării rapide a compartimentului avariat. Pierderea de vieți a fost colaterală… cauzată de expunere directă la vid, vidul salvator pentru toți ceilalți de pe navă, călău pentru ei… Când închide ochii le vede întipărite fețele în ultimile secunde înainte de hipoxie. Oroarea și frica. Neputința și trădarea.

          Acum însă nu îi mai vede și nici nu îi mai aude. A fost cumva scutit pentru un scurt moment. Un moment primit ca pe o binecuvântare… Începe să-și amintească totul ca printr-un văl. Dificil de redat totul cu exactitate… confuzia pune stăpânire pe el…                        Pesemne sedativele funcționează și ca inhibitor de retrăiri traumatice. Amintiri chimic amprentate de viață și emoții intense, acum manipulate artificial de medicamente… Dacă reușește să treacă peste asta, e tot ce-și poate dori. I se pare un semn că lucrurile în sfârșit se vor așeza la locul lor, și logica și predictibilitatea vor fi din nou la ordinea zilei.

          Zâmbește discret și deschide leneș ochii simțindu-se pentru prima oară mai ușor, mai lipsit de griji. Când ridică ochii, o vede pe Lt. Maria cum îl privește liniștită prin acvariul făpturii. Își drege glasul, brusc simțindu-se jenat că s-a lăsat dus de propria minte, nefiind atent la nimic în jur. Maria în schimb doar îi zâmbește discret, se întoarce delicat pe călcâie și se îndreaptă spre stația ei de observație.

          —Mă retrag în modulul de analiză să pregătesc  probele de țesut pentru următorul set de teste. Vă anunț când am rezultate preliminare. Voi avea grijă să mă ocup de tot, Hart.

          În secunda următoare , în laborator, din camera de izolare, intră și celălalt ofițer de gardă.

          — Căpitane Hart! Nu v-am observat intrând. Imediat vă furnizez ultimile updateuri.

          — E ok, sunt pus în temă. Putem relua testele de la porțiunea de secvență neterminată.

          —Imediat, domnule.

          Se plimbă puțin în jurul acvariului specimenului și încearcă să gliseze peste valorile  rezultatelor ultimului test întreprins. Se întoarce către ofițerul de gardă surprins:

          — Temperatura pare schimbată. S-a modificat ceva?

          — Nu cpt. Hart. Afișajul e neschimbat…

          — Nu e nevoie de un panou de afișaj și un termometru ca să-mi confirme ceva ce simt foarte bine și singur. Temperatura peste tot trebuie menținută la 16 grade, ai modificat-o?

          — Bineînțeles că nu. Îmi cunosc ordinele.  Ca principal responsabil de telemetrie, sunt obligată să respect ordinele. Afișajul arată aceeași valoare stabilă. Sesizează în vocea ei o defensivă ciudată în articularea cuvintelor.

          — Totuși nu ți se pare mai cald? Se duce cu pași siguri către consola operațională și, cu adevărat, așa e. Valoarea e neschimbată. 16 grade Celsius.                             —Mereu te plângi că e frig. Ai trei straturi de echipament pe tine de obicei. Acum nu.

          — Așa e…

          Se duce la secțiunea pentru condițiile ambientale și repornește mecanismele automate trecând pe operare manuală a sistemului… Eroare subunitate. Nu reușește să repornească… Interesant.

          — Dacă îmi permiteți, e atât de periculos pentru nucleul de conversie dacă doar aici, temperatura este ușor mai crescută? Nu că nu m-aș simți excelent la 16 grade, e minunat.. dar, nu e ca și cum temperatura este constantă, așa crescută, pe durata unei întregi rotații..

          Se oprește din glisat, cu buricul degetului blocat deasupra ecranului. Își ridică încet privirea analizând chipul femeii.

          — Cum adică nu e constantă? Deci până la urma ai sesizat diferența?

          Își drege glasul si vorbește cu grijă, știe deja că e pe teren periculos.

          — Am observat doar că m-au lăsat durerile articulare cât stau aici. Nu par a fi mai mult de 2-3 grade în plus.

          Pe figura gravă i se întipărește o grimasă contrariată. Replica locotenentului i se pare nu doar surprinzătoare, dar și periculoasă.  Până la urmă întreagă sa activitate, în timpul gărzii, se rezumă la a înregistra anomalii, în special cele legate de condiții ambientale. . A le reda total cu acuratețe cu lipsă totală de subiectivitate.

          Femeia se ridică ușor în picioare și încearcă să se explice:

          — Da, subiectiv am sesizat diferențe constante… însă nimeni altcineva nu a sesizat, așa că nu m-am gândit să menționez. Încerc să-mi fac treaba fără să deranjez. Menținerea temperaturii constante la 16 grade era îndeplinită.… în plus, să atrag atenția asupra unui aspect care, sincer, oricât de ciudat ar părea sau ieșit din comun, mi-e folositor. Lipsa durerii mă lasă să-mi fac treaba fără antiinflamatoare și      mi-am rărit vizitele la compartimentul medical.

          Infirmeria este supraaglomerată în prezent și toate afecțiunile minore ale echipajului au fost lăsate în plan secund. Prioritatea este salvarea vieților supraviețuitorilor din compartimentul avariei, oricât de inutilă ar părea asta în stadiul lor terminal. Menținerea lor în viața pare mai mult o încercare de a menține speranța vie a celor cruțați.

          —Te asigur că nimeni altcineva nu a menționat nimic doar din motivul că nu este nicio diferență pe parcursul rotațiilor. Temperatura mereu e constantă la 16 grade. De când ai observat diferența pe tura ta?

          Se fâțâie pe scaun privind podeaua. Pare indecisă  și asta îi stârnește bărbatului agitație. E ceva curios pentru să își simtă autoritatea ușor scăpând printre degete … ca nisipul fin.

          Locotenentul se încruntă și răspunde cu nesiguranță:

          — Opt rotații.. La scurt timp după incident.

          Cel mai prost răspuns, cel mai prost scenariu.. I se pare de-a dreptul incredibil.

          — Este total iresponsabil să nu menționezi așa o eroare. Se uită la ea contrariat și suprins și de tonul dur pe care-l folosește. Trântește tableta peste panoul de comandă într-o furie oarbă.

          I se pare inacceptabil să-i fie știrbite ordinele și nesocotite cu atâta dezinvoltură. Verigi slabe peste tot în jurul lui, inclusiv el. Inima începe să-i bată nebunește. Închide ochii strâns încercând să se calmeze, nu-i stă deloc în fire să ridice tonul.

          Nu.

          Erorile apar din vina conducătorului echipei mereu, nu există vină individuală, există doar vină colectivă, de integritate a propriei autorități. Ar fi trebuit constant să facă vizite pe tura de gardă, să se asigure că totul merge corespunzător.

          Își simte membrele amorțite, vrea să se așeze. Întreg corpul îi este apăsat din nou de o greutate bruscă, de parcă cineva ar fi modificat valorile matricei de masă … genunchii și-i simte cum se îndoaie, forțându-l parcă să se așeze. Simte că e prins într-un iureș de emoții și se îneacă scurt cu aerul care pare toxic. ….

          …Ar fi trebuit să evacueze mai repede, alarma dată mai prompt.

          Comanda de sigilare amânată cu 5 secunde…              Atât.. dacă mai aștepta 5 secunde ar mai fi scos minim șapte persoane, cel puțin.

          Căile de acces trebuiau proiectate altfel.                                Sistemele de alertă necesită prea mult timp să intre în efect.

          Trebuia să insiste pe siguranță.

          Nu… Nu e vina locotenentului, e a lui.

          Mereu e a lui.

          …Un val de ușurare îl învăluie brusc și îi calmează nervii aprigi. Strânge puternic ochii și îl încearcă o stare de beatitudine euforică … ciudat. Trebuie neaparat să doarmă. Ridică încet privirea și o vede pe locotenent observându-l puțin îngrijorată.

          — E în regulă. Nu se poate inventaria sub nicio categorie. Tehnic nu e nicio eroare. Nu ai greșit. Își freacă fața obosită, evitând privirea femeii… Lasă-ți ecusonul și raportează la recalificare. Ai încheiat activitatea la divizia xenobiologică.

          — ..Am înțeles Căpitane. Își scoate cu mâna tremurând ecusonul și îl lasă pe consola din fata lui Hart. Își strânge putinele lucruri lăsate la bancul ei de lucru și se întoarce spre camera de decontaminare. Ezită puțin înainte să activeze ușile, și se întoarce să se uite spre acvariul creaturii.

          — Cred că și ei îi place când e mai cald… Acea micro-creștere a coerenței ritmului cardiac, mereu bănuiam că are legătură cu asta. Nu cu activitatea umană redusă din cadrul laboratorului pe timpul gărzii. Variabilitatea cardiacă intră într-un tipar mai stabil, concret, da. Însă eu am o teorie diferită de cea formulată de echipa principală.

          Își ridică privirea obosită spre ofițer și cu glas abia perceptibil întreabă:

          — Explică, te rog. Care sunt bazele acestei teorii?

           Lt. Pen pășește atent cu pași calculați spre acvariu. Își înclină capul, parcă încercând să-și înțeleagă și descâlcească propriile ițe ale teoriei născute din pură fascinație pentru creatură.

          — Activitatea rețelelor asociate cu răspunsul de alertă a scăzut sub pragul statistic anterior. Aproape insesizabil … însă nu pot demonstra… e doar un sentiment. Pune mâna pe suprafață translucidă             a rezervorului închizând ochii. Valorile de conductivitate tegumentară și coerența ritmului cardiac se mențin într-un interval mai stabil de aproximativ opt rotații. Corelația cu parametrii ambientali nu este încă semnificativă statistic, știu, însă, când suntem doar noi două…. E diferit. Se simte în siguranță cu mine. Mă simt mai bine când nu mă doare umărul, poate nici pe ea nu o mai dor membrele zdrobite. Poate liniștea și sistarea activităților de altă natură în tipul gărzii o fac să își autoregleze undele mai eficient, căldura îi dă o stare de confort și siguranță.

          —… voi două? Încearcă să nu îl trădeze vocea când se întoarce surprins spre ea.

          Ofițerul  ia ca arsă palma de pe sticla acvariului și strânge repede pumnul strâns.

          — Nu am dovezi. Dar chiar și-așa nu am niciun dubiu că este corectă concluzia.

          Își drege glasul și încearcă să fie cât mai rece și detașat când îi spune:

          — Lt. Pen, oare nu crezi că ar fi plauzibilă mai degrabă o altă teorie? Să presupunem că avem un inginer, care se confruntă cu durerea pierderii unui prieten drag. Circumstanțele pierderii sunt tragice, cu un caracter profund nedrept, poate. Imposibilitatea gestionării propriilor emoții o împing spre a se lăsa absorbită de muncă și încet percepțiile obiective încep să-i fie pătate insesizabil de nevoia unora subiective.              Apucă ecusonul lăsat pe consolă și îl strecoară în propriul buzunar.

          — Te rog să te prezinți de urgență la cabinetul psihologic. Voi transmite specificațiile și nevoile vizitei tale direct în sistem. Poți pleca.

          Bărbia îi tremură imperceptibil în timp ce lasă privirea in jos.

          — Am înțeles. Ochii îi sclipesc discret, încercând să-și rețină lacrimile,  se întoarce spre calea de acces și activează ușile.

          Rămâne singur. Liniște…

          Se uită la panoul de afișaj și încearcă din nou să reseteze valorile, însă nu simte nicio diferență.

          Ciudat. Poate doar percepția senzorială este schimbată. Poate din cauza tuturor interferențelor din laborator, temperatura corporală e forțată să-și modifice valorile de bază…

          Ciudat..

          Nu se mai aude nimic în afară de toată aparatura care-l înconjoară. Sunete surde, repetitive, vibrații. Murmurul constant al pompelor de circulație… țiuitul repetitiv al matricei electromagnetice… fâșâitul discret al câmpului de izolare, atâtea mecanisme care redau impulsurile ritmice ale monitorului biologic.

          E aproape hipnotic.

          Un ansamblu de sunete și senzații care îi sedează toate terminațiile nervoase. Nu le mai aude țipetele, nu le mai aude rugile și scâncetele pline de oroare.

           Implantul din braț îi piuie discret anunțându-l că ritmul cardiac a scăzut prea brusc. Probabil oboseala a pus în sfârșit stăpânire pe el. Nu-și amintește când s-a așezat. Sau dacă a făcut-o.

          Încet, toate sunetele se împletesc și i se pare că se transformă în șoapte. Poate că în sfârșit înțelege limbajul mecanismelor senzorilor. Aude inima creaturii  bătând, și ritmul i se confundă în urechi cu propriul ritm cardiac. La început în discordanță… apoi treptat, se sincronizează. Respiră adânc și închide ochii.

          Se trezește brusc într-o stare de zăpăceală copleșitoare. Alarmele țiuie asurzitor și starea de panică nu întârzie să se instaleze.

          Se uită de jur împrejur și constată că e lângă panoul operațional de lângă capsula creaturii. Alarma pe care o aude este un semnal de avertizare critică.                          Verifică imediat stația de comandă și începe procedura pentru diagnostic. Avarie la sistemul de monitorizare a sistemelor de viață. Apar îngroșate literele:

Defecțiune tehnică localizată și semnalizată manual.

          Ciudat.

          Eroarea nu apare când e rulata diagnoza. Se ridică rapid și în drum spre ieșire se întâlnește cu echipa tehnicienilor din tura următoare. Se uită șocat la ceas și realizează că au trecut cinci ore. Nu înțelege cum s-a întâmplat însă nu are timp să digere prea mult. Se îndreaptă cu pași repezi spre modulul medical, unde a fost semnalizată defecțiunea.

          Ajuns în gravitația inerțială, se clatină puțin  pierzându-și echilibrul, izbindu-se de pereți, și aleargă grăbit pe coridoare. E întâmpinat de doi ofițeri din echipajul medical de gardă.

          — Raportează!

          — Căpitane Hart, avarie majoră la sistemele de stază. Toți pacienții răniți, introduși în capsulele criogenice, înregistrează semne vitale în scădere drastică, accelerată. Jumătate sunt declarați deja decedați. În acest ritm, toți vor muri in maxim 30 de minute.

          Se uită șocat la cele 20 capsule ale oamenilor răniți împânzite în cabina medicală. Toate cu afișajele pod-urilor alertând furioase, scăderi critice și modificări incompatibile cu viața.

          —Scoate-i din pod-uri! Acum!

          —Domnule, am încercat, e imposibil să deschidem capsulele. Sunt blocate de sistem cumva, nu putem folosi nici comutatorul de urgentă pentru a restarta sistemul. Vocea e calmă și calculată, dacă este agitată, se controlează perfect. Profesionist adevărat. Panica în situații critice e doar  o povară.

          — Cum e posibil așa ceva? De ce? Știm cauza?

          — Da, domnule. Cumva sedativele și morfina sunt distribuite automat în valori mult prea mari.

          — Nu se poate opri din sistem?

          — Nu, domnule, am încercat. Sistemul nu ne comunică nicio problemă. Dozele noi sunt administrate ca procedură standard. Nu înțeleg sincer.

          — Arată-mi. Își dezlipește scandalizat ochii de pe fereastra care dă spre camera de izolare unde sunt toți răniții.

          —Vreau să intru! Acum! Apasă butonul de acces și constată că nu funcționează. Ce se întâmplă??

          — Nici unul dintre noi nu are acces. Speram ca dumneavoastră să puteți intra, având grad înalt de acces. Ne arată doar că nu avem autorizare. Femeia începe să trădeze îngrijorare și e evident că se chinuie să își mențină o mină profesionistă.

          Își dă seama că el era ultima lor speranța de a avea acces. Se simte privit ca și cum ar avea toate răspunsurile. Simte că îi dezamăgește… din nou.

          — Sunetele acelea ce înseamnă? Ezită să termine întrebarea pentru că nu vrea sa audă răspunsul cu adevărat… pare doar ceva ce ar trebui să întrebe. Speră să intervină automatismele proprii când realitatea e prea dură să o poată procesa în timp real. Își dorește să disocieze la comandă, să se desprindă din propriul corp și să nu simtă tot, măcar temporar.

          — Sunt semnele vitale, domnule. Alerta de deces.

          Stau și se uită toți înmărmuriți la scena care se desfășoară în fața ochilor … valul de moarte care învăluie toți pacienții… silențioasă și definitivă.                         Crudă.

          Curată..

          Ofițerul medical glisează ecranul monitorului tabletei cu degetul tremurând.

          — Nu înțeleg… Dozele par distribuite diferit fiecărui pacient. Par a fi administrate într-un mod foarte specific… e… matematic… e ca și cum… înghite în sec și expiră aerul fierbinte..

          — .. Continuă..

           Se încruntă. Inspiră adânc și lasă cuvintele tremurânde să iasă afară pe buzele acum pătate de lacrimi.

          — E ca o eutanasie domnule.

                                          *

          Imediat după ce ultimul pacient a fost declarat mort, căile de acces s-au reactivat.

          Procedura de dispoziție a rămășițelor biologice a urmat în decursul următoarei rotații. În cadrul  scurtei ceremonii s-au suspendat temporar activitățile non-critice și echipajul a putut să-și mențină un moment de reculegere în amintirea celor morți.                                Pacienții decedați urmau să fie incinerați și reciclați de masă biologică. Sună dur și inuman, însă în spațiu, în vintrele nemilos al cosmosului, orice fărâmă de masă biologică este economisită, recirculată, vitală.

          În cele câteva secunde cât are loc întregul proces de extracție luminile sunt reduse, au cu toții un moment rar de liniște. Capsulele cu rămășițe sunt expulzate în vid, pierzându-se printre resturile care plutesc în derivă prin  sectorul lor.

          Stă singur în puntea de comandă și urmărește capsulele în consolă cum sunt aruncate în neant. Nu poate să activeze vizibilitatea ferestrei panoramice, va trebui să-și imagineze.… Exteriorul îi este ceva străin pentru proprii ochi. Încă puțin și vor fi mai multe rămășițe umane în jurul navei decât înăuntru…                         Majoritatea pod-urilor sunt epuizate deja. Atât de multe aruncate în jur încât începi să te gândești că ești doar un număr. Fiecare își așteaptă propriul pod  ca să fie în sfârșit eliberat.

          Un sunet surd se aude din spate când ușile glisante se activează. Înăuntru intră Lt. Elena împreună cu ofițerul medical care a semnalat inițial anomalia. Nici nu o mai poate numi defecțiune. Totul a fost prea elegant executat.

          —Domnule. Ați vrut sa ne vedeți.

          Rămâne fixat pe fereastra panoramică a punții, opacă, și le vorbește fără să se întoarcă spre ele.

          — Înainte de toate aș dori sa aflu cine a modificat instrucțiunile ce țin de telemetrie? Atât temperatura ambientală cât și presiunea inerțială au fost modificate de la 16 grade Celsius la 19 grade, și valoarea inerțială din rotație în corpul exterior la 8,5 m/s2?

          Ofițerii se privesc una pe alta cu surprindere. Lt. Elena își drege glasul și răspunde cu reținere:

          — Am crezut că dumneavoastră ați dat ordinul, domnule. Surpriza de pe fetele lor e greu de mascat când ambele realizează că nu el a dat ordinul. Ba mai mult, e ceva neautorizat. Implicațiile țin de insubordonarea personalului și asta poate da curs unor incidente neplăcute, mai ales în circumstanțele tragice actuale.

          Își masează ceafa și trage adânc aer în piept.

          — Aș vrea să-mi confirmați sau infirmați  câteva concluzii la care am ajuns. Știu că și voi ați analizat situația și aș vrea să facem o sinteza a statusului curent. Se întoarce spre ele cu o expresie rece,  de nepătruns.

          —Diagnoza la întregul incident a fost rulată fără întrerupere de nenumărate ori. De fiecare dată sistemul are același răspuns. Nicio eroare sau defecțiune tehnică, nicio anomalie, nicio intervenție manuală defectuoasă. Totul a mers conform unei proceduri prestabilite. Însă nu înțeleg de ce ar exista în vigoare o asemenea procedură. Nimeni nu a modificat sistemul, și totuși, sistemul e modificat. Intern. Păreri?

          Ofițerii clipesc încercând să nu dea în vileag agitația provocată de discuție… de implicațiile ei.

          — Lt. Elena? Care a fost sinteza diagnozei rulată de la puntea auxiliară de comandă?

          — Identică domnule. Nicio anomalie.

          — Dr. Loke?

          — Am făcut parte din completul însărcinat cu dezvoltarea sistemului de întreținere atât a funcțiilor vitale cât și paliative. Pot spune cu certitudine de 100% că o așa procedură nu a fost implementată în sistemul de asistare artificială. Nu a fost nici măcar luată în calcul.

          — Care ar fi fost probabilitatea de supraviețuire a pacienților?

          — Reținută, domnule. Între 1 și 5%.

          Pășește încet spre ele uitându-se de la una la alta.

          —Am nevoie de o părere personală. Nu mă ajută cu nimic dacă îmi citiți și voi mot-a-mot afișajele. Lt. Loke?

          — Matematic vorbind sistemul nu are posibilitatea de a estima atât de eficient dozele. Acuratețea a fost excepțională. Umană chiar. Dozele au fost ajustate individual în funcție de funcția renală, statusul respirator și parametrii metabolici. Este impecabil lucrat. Subiecții nu au simțit durere. O așa implementare preferențială și unică fiecărui pacient poate fi doar manuală, …personală.… Cineva cu grad înalt de acces a manipulat sistemul, și a șters urmele. Altă posibilitate nu este.

          — Grad înalt de acces și cunoștințe extinse în medicină. Adaugă gânditor căpitanul. Lt. Elena? Păreri? Pășește cu calm în fața ei și îi studiază expresia care dezvăluie un amalgam de emoții greu de reținut.

          — Cred că cineva a făcut o alegere corectă  matematic dar greu de digerat emoțional, pentru toți.

          — Suspecți?

          — Am putea să ne uitam pe lista celor cu cel mai înalt grad de autorizare în sistem. E scurtă. Pe ea figurăm doar eu și dumneavoastră.

                                          *

          — Am observat câteva reprize solide de deep-sleep recent. Felicitări. Cred că simți deja efectele, nu?

          —  Sincer, nu.

          — Semnele vitale arată o îmbunătățire clară. Corpul se reface vizibil. Ai stări pe care nu le poți explica? Oboseală? Confuzie? Poate câteva analize de sânge ar putea să ne ajute în cazul acesta.

          Începe să butoneze imediat în tableta proprie, adăugând la ordinea de zi noile detalii necesare controlului de rutină.

          — Nu e fizic … e.. .. Începe să-și frece fața și se lasă ușor cu coatele pe genunchi. Simt…. că îmi pierd mințile…

          Ridică ochii din tabletă, și-i îngustează privindu-l mai atent pe Hart.

          — Vocile? Au revenit?

          — Nu, sincer să fiu, nu au plecat niciodată… Doar că nu le mai aud atât de tare. Nu sunt asurzitoare… Sunt doar acolo… înfundate, cumva… ca un zumzet de fundal, permanent. Dar nu asta mă frământă…

          — …

          — E vorba despre defecțiunea sub-sistemului medical de acum două cicluri. ..nu.. sunt sigur…                       Ridică ochii înroșiți către psihiatru și cu o privire disperată încearcă să articuleze cuvinte, cumva fără a fi nevoie să le spună cu voce tare…

          —… cred că eu am modificat comenzile din sistem, și apoi mi-am șters urmele… Dar… nu țin minte… am adormit brusc, fără să-mi dau seama, lângă consola principală din med-lab. Nu am pățit așa ceva niciodată… eram epuizat… eram… deconectat.

          Reușind să articuleze cuvintele, își lasă capul în jos intre mâini frecandu-și tâmplele. Nici nu îndrăznește să ridice privirea, nu vrea sa vadă judecata aspră din ochii medicului, prietenului său.

          Nu avea de gând să spună nimic nimănui. Până la urmă era vorba doar despre o bănuială, părea că își ștersese atât de bine urmele încât nu era sigur că ar fi reușit din nou la fel de bine, conștient fiind.

          — Hart. Nu tu ai făcut asta.

          —Altă explicație logică nu este. Doar eu aveam și lt. Elena autorizație. Însă doar eu nu figurez în prezența compartimentului de somn între orele dinaintea raportării incidentului. Ridică ochii însă privește peste capul prietenului său.. undeva fără un punct fix.

          —Nu puteam dormi, așa că m-am dus să verific specimenul în timpul gărzii. Lt. Maria era deja plecată să studieze probele de țesut prelevate. Enervându-mă pe o tehnicalitate stupidă, am eliberat-o din funcție pe Pen, și i-am zis să părăsească incinta. Am rămas singur și am adormit pe consolă… Cred că eu am introdus inconștient fiind, eroarea în sistem.

          — Hart. Există supraveghere video, sunt sigur că vei vedea că nu este așa. Vocea i se îmblânzește.

          — Sunt șterse.

          — …Ești sigur? E ceva foarte grav. Nu ai  autorizație să ștergi înregistrările video. Din câte știu eu, nimeni nu are. Sunt arhivate automat și păstrate pentru indexarea de la finalul expediției.

          — Nu înțelegi.. .. înghite cu greu…Mi-am dorit să moară… vocea îi cedează într-un final… După estimările matematice, nucleul nu ar fi fost reparat în timp util. Rezervele energetice de menținere pentru mediu de viață pe navă, chiar și în condiții de restricție și economie… nu ar fi fost destule. Eram noi sau răniții. Compartimentul medical consuma prea multe resurse…

          …îmi doream să moară…

          …eu i-am omorât…

          Psihiatrul începe să butoneze pe un ecran, glisând ușor, citind cu atenție câteva informații. Liniile adânci dintre sprâncenele sale  încep treptat să dispară, și expiră adânc înainte să răspundă:

          — Senzorul implantat în brațul tău indică o bucată solidă de somn profund, intercalat cu mici reprize de Rem, înainte să fie declanșată alarma. Nu poți șterge sau manipula aceste date, Hart. În plus, sunt absolut convins că nu ți-a trecut prin minte să verifici și senzorii de mișcare sau senzorii de caldură din laborator…. Dacă voiai să găsești cu adevărat dovezi că nu tu ești făptașul, ai fi căutat peste tot… însă te-ai oprit asupra singurului fapt ieșit din comun… Nu tu ai declanșat incidentul. Nici acesta, nici cel de acum nouă rotații. Trebuie să respiri, și să te concentrezi pe ce e real. … Real este ceea ce știm, ceea ce e demonstrabil. Bănuielile sunt doar gânduri care vin și pleacă în absența dovezilor. Tu nu ai dovezi. Ai o vină a supraviețuitorului, atât de profund scrijelită în propria-ți minte, încât nu vezi pe nimeni altcineva responsabil pentru orice se întâmplă pe nava aceasta. Un pai daca se frânge, e vina ta.

          Se ridică de pe scaunul sau și înconjoară biroul apropiindu-se de Hart. Pune o mână cu blândețe pe umărul său.

          — Erori se întâmplă. Nu tu ești responsabil pentru ele. Treaba ta este să le remediezi, să conduci, să îți păstrezi cumpătul în situații de criză și să iei măsurile și deciziile dure, în momente în care alții ar ceda psihic.

          Hart ridică privirea și se uită pierdut în ochii medicului.

          —Nu înțelegi. Dacă nu eu am făcut-o…. Atunci altcineva ne-a salvat, pentru că eu am fost prea laș să o fac.

          Stone încearcă să schițeze un zâmbet delicat pe buze.

          — Nu există lași pe nava aceasta. Există doar oameni care vor să colaboreze pentru a aduce omenirea spre noi orizonturi. Sunt doar oameni care pun un scop măreț înaintea propriilor nevoi. Suntem toți doar instrumente, care și-au lepădat cu bună știință propria identitate, și-au închinat propria viață științei și noilor descoperiri. Acest întreg echipaj stă pe muchia dintre ce știm și ce bănuim. Noi luminăm necunoscutul și facem loc evoluției și cunoașterii. Un laș… nu ar putea sta pe muchia dintre lumină și întuneric…. Iar tu, tu ești în fruntea noastră.  Așa că un om ca tine, are voie să tremure puțin în fața imensității necunoscutului. Acel tremurat, ne asigură pe noi ceilalți, că suntem pe mâini bune!

                                          *

          — Rezultatele de la ultimile teste pe probele de țesut ne arată că stratul epidermic ar fi sensibil la câțiva agenți chimici. Însă chiar și țesutul excizat, are abilitatea de a se adapta condițiilor pentru o scurtă perioada de timp. Are memoria țesutului original. Fenomenal.. Am putea vedea dacă țesutul din alte părți se comportă în aceeași manieră. Propun să luăm probe tisulare din organele interne. Să extragem țesut suplimentar.

          Lt. Elena se uită peste rezultatele înregistrate și își notează rapid detaliile observate. Ridică ochii fugitiv, fără să se oprească din treabă, asigurându-se că a auzit-o.

          —Cpt. Hart?

          —Am auzit, mă gândeam. Nu știu dacă ar fi indicat să supunem unor stresori suplimentari specimenul, mai ales acum, înainte de a ne asigura că nu s-a refăcut complet după reanimare. Nu aș vrea să periclităm în vreun fel integritatea corporală și confortul asigurat.

          Lt. Elena se încruntă și lasă tableta pe bancul de lucru. Se apropie cu pași siguri de Hart, care stă cu spatele la ei, privind acvariul creaturii.

          — Planul nostru mereu a fost disecarea specimenului și inventarierea fiecărui amănunt descoperit. Faptul că am putut observa cum funcționează pe viu, a fost o reușită neașteptată. În plus, matricea se va stabiliza în curând și vom putea relua testările standard. Se apropie de Hart și încearcă să-i surprindă expresia ascunsă de o postură neclintită.

          — Ai dreptate, așa a fost planul inițial. Din câte am înțeles matricea de stabilizare este surprinzător de stabilă, corect? Vocea îi e mai domolită, ca și cum ar vorbi mai mult pentru sine.  Se regenerează  într-un ritm mult mai alert față de ritmul reparațiilor, nu? Ceva nu se leagă totuși. Energia suplimentară, de unde este? Cum e generată? Deja ajunsese doar să șoptească, abia reușea să se mai facă înțeles.

          — Domnule?

          — Lt. Elena.. Care e minimul energetic la care nucleul trebuie să funcționeze pentru a susține aceasta navă cu toate valorile de telemetrie actuale?

          — Imediat verific domnule. Știu ca era o valoare undeva intre 30% si 40%.

          — Îți spun eu.. e 38,5%. O spune cu privirea nestrămutată de pe ecranul funcțiilor vitale de pe consola acvariului.

          — A fost sigur o eroare de calcul, pentru că noi suntem la capacitate de 26% abia la matrice… spune lt. Elena căutând prin detaliile normelor impuse de echipa tehnică.

          — Posibil o eroare, da…. Pășește încet spre panoul central operațional și își notează valoarea in tableta personală. Poți detalia prelevarea de probe și să vii la mine cu un plan. Închide tableta și se îndreaptă spre ieșire, intrând în cabina de decontaminare.

                                          *

          — Diferențe notabile în administrarea de benzodiazepine până acum? Simți cumva vreunul din efectele adverse?

          — Nu. Totul ok.

          — În regulă. Pofta de mâncare a revenit?

          — Da.

          — Vocile le auzi?

          — Nu.

          — Dormi bine?

          — Destul.

          — Pari destul de nerăbdător să te întorci la ale tale…

          — Nu vreau să minimizez nevoia ședințelor noastre, însă da, mi se par uneori inutile și caut cu nerăbdare finalul lor, care de cele mai multe ori e singura parte care stârnește puțin entuziasm din partea mea. Se ridică în picioare nerăbdător și scoțându-și ecusonul din buzunar dă să se îndrepte spre ușa de acces.

          — O clipă, Hart. Ia loc te rog înapoi. Mai am o mică nelămurire și am nevoie de ajutorul tău. Poate e o eroare dar sunt nevoit să întreb, pentru transparență 100%.

          Hart se întoarce și îl privește iritat. Se așază pe scaun înapoi și îl ascultă cu interes minim pe Stone.

          — Ascult.

          —La ultima ședință când ai descris evenimentele dinaintea declanșării alarmei de la centrul medical. Ai menționat o interacțiune cu doi ofițeri. Locotenent Pen și locotenent… Maria?

          — Da, exact.

          — Locotenent Maria Meloni?

          Brusc își simte ceafa încordată și ritmul cardiac i se intensifică. Anxietatea pune stăpânire pe el într-un mod cu totul surprinzător. Nu înțelege ce se întâmplă.

          — …. da..

          Se încruntă și închide ochii strâns încercând să înțeleagă noile emoții stârnite de acel nume.

          — Am verificat lista celor decedați în timpul avariei… Lt. Maria Meloni este printre ei, Hart. Hart? Privește-mă, te rog!

          Însă Hart nu mai auzea nimic.

          Pulsul îi răsuna asurzitor în urechi și venele din gât le simțea de parcă urmează să-i plesnească. Aerul parcă că nu e destul. Deschide gura să tragă aer cu nesaț insă simte că e inutil… nu reușește. Își apucă pieptul cu pumnul strâns și ochii simte că-i ies din orbite.

          — Hart! Uite-te la mine și încearcă să respiri după mine!  Inspiră! …. Tine-ți respirația!…. expiră lent împreună cu mine….

          — Din nou!

          Hart îl urmărea și imita întocmai fiecare instrucțiune ca un elev conștiincios și speriat. După câteva repetări Stone îi ia pulsul.

          — Uite-te pe biroul meu și numește-mi patru lucruri pe care le vezi…

          Cu privirea ușor împăienjenită încearcă să se concentreze și numește câteva obiecte de pe birou. Simte încet cum revine în propria piele și înțelege încet ce i se spune.

          — În tura de gardă, după incident… din ce am văzut în raport menționat, doar Lt. Pen își desfășura activitatea. Din câte am înțeles, încă nu ai numit un alt înlocuitor pentru Lt. Maria.

          — Am văzut-o atât de clar, așa cum te văd pe tine acum.

          — Hart… A fost o plăsmuire a unei minți obosite.

          Îi pune o mână pe umăr în timp ce se așază pe marginea biroului în fața lui Hart.

          — Ești în siguranță.

          Simte că își pierde mințile… ceva nu se leagă în evenimentele din mintea lui. E atât de confuz și amintirile încep să i se deruleze într-un ritm amețitor prin fața ochilor. Revede filmul lor iar și iar si nimic nu are sens. Interacțiunea era reală.

          Ce e definit ca fiind real?

          Real totuși e ceva subiectiv, trece prin propria percepție și propriile filtre senzoriale. Orice trăire devine intim modificată de meandrele minții privitorului. Fiecare secundă înregistrată e manipulată de preconcepții, de patternuri prestabilite și liniștitor predictibile. Un pattern construit ca să asigure confort… uneori mintea încercând sa protejeze… crează cutii, închisori, labirinturi.

          Nici nu mai simte panică, simte doar frustrare și furie.

          Nu.

          Nu e posibil ca realitatea să fie atât de stupidă pe cât e cea desfășurată de mintea lui acum. Ceva nu e real… însă Maria cumva simte că e o piesă foarte  reală… a fost reală… informațiile date… citirile comunicate de ea.. aveau sens.. nu avea de unde să le știe altfel…

          — Nu are sens! Nimic nu are sens…

          — Înțeleg, confuzia este complet normală.

          Se ridică de pe marginea biroului și îl înconjoară butonând tableta personală. Aude în scurt timp clickul specific blocării ușii de acces din spatele lui.

          —E complet în regulă. Nu ai de ce să îți faci probleme. Voi avea grija să fii escortat până la cabina personală și noi medicamente și terapii vor fi prescrise  imediat. Te punem imediat pe picioare. Îi surprinde privirea calmă și liniștită , care nu dorește decât să fie mângâietoare… să îl asigure că pericolul a fost în mintea lui, totul e sub control lor… totul e ok acum.

          Dar nu e ok.

          Nu a fost în mintea lui! Refuză..

          Încearcă să-și revizuiască toate activitățile din ultimile zile.. încearcă să vadă un fir coerent al amintirilor dar e totul foarte confuz…

          E cald… foarte cald brusc… se încinge prea tare în halatul lui… de-o dată pare prea îmbrăcat și straturile de haine îl incomodează. Simte că înnebunește. Ridică ochii spre Stone căutând o fărâmă de validare, că nu i se pare… nu e doar în mintea lui….

          Stone se uită mirat de jur împrejur, dovedindu-i că nu e doar o halucinație.. chiar este brusc mai cald.

          — S-a stricat matricea iar? Întreabă curios pe Hart.

          — Nu. O așa modificare bruscă nu poate veni de la o eroare. E nevoie de un set complex de proceduri pentru a modifica ceva în valorile de bază. Nici măcar noi nu avem acces. Ea se stabilizează singură electromagnetic. E ca o baterie.. foarte adaptabilă. Daca are parametri schimbați în consecință unei erori în flux, ea se schimbă și se recalibrează în funcție de nevoi. Se regenerează singură dacă nu o supra-soliciți și îi dai tip suficient.… cam ca..

          Se ridică brusc în picioare.

          —Specimenul! Are acces la tot sistemul nostru!

Ochii îi ies din orbite și inima amenință să îi rupă coastele.

          — Hart, așază-te, respiră și explică ce zici, pentru că nu înțeleg nimic.

          — Nu mă așez, deschide ușa imediat. Trebuie să merg acum în laborator. Trebuie deconectată. Contactează tu! De pe consola ta!

          Se întinde peste masă și încearcă să apuce tableta medicului însă acesta e mai rapid și reușește să se retragă strângând tableta la piept.

          — Te rog, calmează-te! Nu gândești limpede!

          Se întinde să apese butonul de panică de sub birou însă Hart se aruncă peste masă și doborându-l reușește să îl oprească.

          —Serios?! Mă jignești încercând să chemi echipa de securitate, chiar crezi că sunt periculos și aș vrea sa-ți fac ceva?!?! Încerc să ne salvăm pe toți și TU stai în calea mea!

          —DA-MI TABLETA, ACUM!

          Brusc temperatura se răcește și luminile toate se sting. Ușor simte cum greutatea i se ia de pe umeri și piept… se oprește gravitația inerțială… rotația încetinește. Luminile se sting și ledurile roșiatice de avarie se aprind peste tot. Ușile sunt activate simultan pe toată nava. Totul se deschide. Uși, panouri, hublouri… Panica pune încet stăpânire pe amândoi și Stone se uită speriat la Hart.

          — Acum îmi dai tableta?

          Acesta i-o întinde în timp ce încep amândoi să plutească prin biroul acum într-un haos complet. Toate plutesc în derivă în compartimentul micuț, mai puțin biroul, care e fixat de podea.

          Încearcă să intre în sistemul central însă este blocat peste tot. Nu poate opera nimic, nu are autorizație pentru nimic. O aruncă în lături exasperat  în timp ce-și croiește drum spre coridoarele exterioare.

          Câțiva membri ai echipajului apar speriați, neînțelegând ce se petrece, nimeni nu pricepe de ce   s-a oprit rotația. Aburi albi le ies pe gură, pesemne temperatura a alunecat vertiginos spre zero.

          Toate ușile, toate panourile, căile de acces, toate s-au deschis și trepidații încep să miște încheieturile navei. Bâzâitul inconfundabil de turație electromagnetică se aude surd… dacă stă să asculte atent, pare să crească în intensitate. Oamenii încep să se agite, și speriați, încep să se retragă către echipamentele de protecție în caz de depresurizare bruscă. Bun. Măcar vom fi pregătiți de data asta.

          Nu are timp să piardă, se îndreaptă direct spre laborator. Cincizeci de bătăi de inimă până la intersecția cu sala motorului, face stânga, cincisprezece până la ușa de acces a liftul intermediar din  rotorul secundar. Camera mobilă a liftului e deja cuplată, ușile larg deschise și contactul deja stabilit cu rotorul principal îi oferă vizibilitate perfectă până în camera de decontaminare.

          Ezită să înainteze. Are nevoie de un plan… nu e ca și cum au proceduri sau arme gândite pentru situații de genul acesta.

          Sunt complet nepregătiți.

          Se uită în jur după lt. Elena, pe care o zărește printre tehnicienii adunați lângă puntea de acces spre laborator.

          — Cpt. Hart?! Se petrece ceea ce cred eu că se petrece?!

          — Creatura a preluat controlul navei. Cumva  a reușit să folosească bucla de feedback și să ne acceseze toate sistemele.

          Trepidațiile cresc din ce în ce mai tare în intensitate și luminile difuze, roșiatice încep să clipească amenințător. Temperatura momentan a stagnat. Bun. Brusc în difuzoare se aude o voce mecanizată:

          ,,Tot echipajul e rugat să se îndrepte spre compartimentele personale pe timp nedefinit până la următoarea transmisie. Condițiile optime de ambient vor fi restabilite la regenerare matricială 100%. Timp rămas 35 de minute.”

 

          — Elena! Cum putem opri un câmp electromagnetic, să destabilizăm undele? Specimenul comunică și controlează tot prin unde. Trebuie sa întrerupem bucla de feedback… pentru asta trebuie să  desincronizăm undele.

          Lt. Elena se încruntă și se întoarce să se uite  spre culoarul laboratorului. Se gândește câteva secunde și apoi îi răspunde cu voce nesigură.

          —Purjare…

          —Poftim? Purjare electromagnetică de volum?

          —Da, domnule… Bruiem câmpul… forțăm  reinițializarea buclelor de control…  câștigăm minute bune cât să o scoatem offline. Până se recalibrează câmpul, oprim bucla de feedback, o izolăm complet.   Pentru câteva momente, vom putea avea acces la sistem…. și apoi întrerupem resursele vitale.

          Brusc se deschid ușile compartimentului de decontaminare simultan cu cele din laborator. Acum poate vedea direct în inima navei, unde acvariul creaturii străjuie haosul. Difuzoarele bubuie din nou cu sunet plin de distorsiuni de frecvență:

          ,,Cpt. Hart, te rog sa te prezinți pe puntea de comandă secundară.”

          De după acvariu vede o silueta subțire pășind elegant în dreptul intrării. Lt. Maria zâmbește blând și face lent semn cu mâna, poftindu-l înăuntru.

          Fiori îl trec pe șira spinării și e surprins de gradul de alertă în care e forțat fizic. Cumva a reușit decuplarea senzorială… poate gândi limpede în sfârșit.

          — Elena, trebuie să ajungi la panoul matricei și să forțezi procedura de purjare. Ia echipajul tehnic cu tine și mergeți, acum!

          —Da domnule! Se întoarce și plutește însoțită de tehnicieni către vintrele navei.

          Se uită de-a lungul coridorului, direct în compartimentul laboratorului, ezită o clipă, apoi începe să plutească către el.

          Imediat cum trece de camera de decontaminare, simte familiaritatea greutății punând stăpânire pe membrele sale. Încet, tălpile sale fac contact cu podeaua dură. Aici cumva se menține un strat de compresie fragil, destul cât corpul să poată percepe ceva familiar.

          Maria stătea neclintită în fața acvariului creaturii. Avea o mină răbdătoare parcă, nicio emoție nu i se citea pe figură. Făptură din acvariu în schimb era schimbată.. Părea mai fragilă ca niciodată. Era slabă, pielea care oricum era străvezie în mod normal, acum părea ca o pojghiță de hârtie atât de transparentă ca părea sticlă. Toată imaginea ei îi stârnea în piept milă și  durere. Parcă se chinuia să respire, să existe…

          — Pășește mai aproape Hart, fără frică! Nu avem mult timp la dispoziție. Pe figura neclintită începe vag să se creioneze un zâmbet discret în colțul gurii. Curaj… Nucleul e aproape regenerat, în aproximativ cinsprezece minute va fi complet funcțional. Să speram că Lt. Elena nu va iniția purjarea până atunci. Știi ce se întâmplă când faci purjare de volum pe o matrice avariată?

          Privirea lui Hart trădează teamă. În nicio simulare nu a avut de resetat o matrice electromagnetică avariată, sau incomplet regenerată. Implicațiile pot fi de la inexistente la daună majoră incompatibilă cu regenerarea ulterioară.

          — Te ajut eu. Nimic bun. Purjarea degradează grav chiar și un nucleu perfect funcțional, dai peste cap toate sistemele. Dar e de înțeles. Preferați un rău cunoscut, cu probabilitate de moarte 50% decât un potențial rău perceput cu probabilitate necunoscută a șanselor… Pentru că până la urmă… eu asta sunt: un potențial rău perceput. Nu am demonstrat cu nimic intenție malițioasă.

          Acțiunile voastre sunt bazate pe emoții, nu pe argumente sau fapte. De ce?

          V-am protejat, și totuși vă simt frica.

De la tine în mod special simt frică. Nu doar acum. Mereu, constant, apăsător. Uneori simți o frică atât de intensă încât îmi bruiezi câmpul. De ce te lași copleșit de frica?

          Hart se uită zăpăcit când la creatură, când la Maria și nu poate să nu fie fascinat de abilitatea incredibilă de care dă dovadă. Da, este un om într-o  situație limită, în care instinctul de supraviețuire ar trebui să pună stăpânire pe el.

          Însă în momentul ăsta… tot ce poate fi, este un om de știință în extaz absolut…

          Un om care a căutat o urmă de formă superioară de viață , a teoretizat, a visat și a imaginat la așa ceva. Acum i se desfășoară în fata ochilor și tot ce vrea este să afle mai mult. Viața și-o simte în pericol, însă nu și-ar dori să fie în altă parte.

          Când se uită din nou la figura Mariei observă că  zâmbetul de pe fața ei s-a lărgit.

          — Dacă mături frica, rămâi cu fascinația și curiozitatea. Rămâi cu spiritul inovator. Frica paralizează. Frica e pentru cei ce se lasă conduși, nu pentru cei care conduc. Tu, Hart, trebuie să conduci. Frica, nu-și are rostul. Am deschis toate ușile. Toate în afară de una…

          O deschidem împreună.

          De-o dată Maria tresare ascultând parcă ceva atent.

          —Lt. Elena a ajuns la panoul central. Din păcate nu mai avem timp. Matricea nu e încă stabilă însă mă voi strădui să amân cât mai mult inevitabilul.  Regenerarea nucleului nu este un proces al navei, Hart. Este al meu. … Voi avea grijă!

          Apoi, un sunet înfundat începe să se audă distant, crescând tot mai mult în intensitate. Aerul se încarcă static și tensiunea e atât de palpabilă încât își simte părul de pe brațe ridicându-se. Pieptul i se tensionează și urechile i se înfundă… atât de mult zgomot și totuși nu se aude nimic. Gravitația începe să fluctueze și corpul și-l simte atât de zăpăcit că nu mai înțelege ce e jos sau sus.

          Scântei sar de peste tot și consola o ia razna cu erori declanșate și zeci de scurt circuite ard totul în lanț. Simte de parcă ar fi în vârful unui vulcan și începe să aibă dubii în legătură cu propria decizie. Nu poate scăpa de senzația că tocmai i-a condamnat pe toți la moarte, din nou..

          Silueta Mariei începe să-și piardă conturul, însă zâmbetul rămâne discret pe fata ei…

          Și dispare.

          Creatura din acvariu începe să se miște spasmodic. Deschide brusc ochii și îl fixează pe Hart cu o privire intensă. Se simte citit până în măduva oaselor de niște ochi albaștri imenși. Irisurile pline de pete colorate, se contractă violent.

           Totul în jur e atât de haotic încât nu înțelege cum mai rezistă încheieturile navei de la trepidațiile scăpate de sub control. Nu înțelege cum creatura reușește să mai fie conștientă când a fost lovită cu așa o putere. Reușește să contracareze într-un mod greu de imaginat, în mod normal ar fi trebuit să fie inconștientă deja.

          Apoi, ca la un semnal, panourile cupolei sunt declanșate și încep unul câte unul să se  deschidă.                             Rând pe rând cristalele își schimbă consistența și dezvăluie imensitatea cosmosului de necuprins.                         Senzația de gravitație se modifică brusc sub tălpile lui și o simte ca pe o funie care-l ancorează, neavând nici măcar timp să perceapă senzația de panică declanșată de cupolă. Închide ochii strâns și încearcă să se concentreze doar pe senzația tălpilor care fac contactul cu podeaua dură. E în siguranță… E în siguranță. Se simte atât de conectat de podea.. Nu ar fi crezut niciodată că o valoare mărită de gravitație va asigura confort…

          Creatura se izbește de peretele acvariului chinuindu-se să mențină câmpul inerțial cu puținul control pe care-l mai are..

          Apoi, panourile se deschid complet.

          Creatura se oprește din zvârcolit și își îndreaptă privirea curioasă către neant ca un magnet.                                  Imensitatea dezvăluită parcă fură momentul și îl oprește în loc.

          Timpul si pupilele i se dilată. Totul se oprește.

          Percepția lui Hart se distorsionează și se împletește cu ceva nedefinit. Simte că își pierde conturul, pielea se dezintegrează…

          Conștiințe se întrepătrund și fuzionează apoi se desprind ca-ntr-un dans. În jur nu se mai simte aer, se simte doar lichid vâscos în care se dizolvă și își pierde identitatea. Se descompune și se reconstruiește la fiecare respirație sacadată. Pieptul și mintea îi sunt invadate de emoții pe care nu le recunoaște. Îl copleșesc și nu poate digera coerent o așa trăire.  E un spectator fără control asupra propriului corp, nu poate decât să se privească și să simtă tot ce îi este permis să simtă.

          Începe să-i perceapă creaturii emoțiile, așa cum ea le percepea pe ale lor. La fel ca o buclă de feedback… Și sunt inimaginabil de intense. E absolut copleșit de fascinația pură cu care e învăluită mintea ei.

          Stând în coconul ei a crezut că a citit toate emoțiile posibile intrând în mințile oamenilor din jurul ei. Însă asta… asta i se pare o nedreptate. Să fie privată de frumusețea universului din spatele unui panou subțire de metal. Un panou atât de ușor de distrus și totuși atât de greu de întreținut.

          Își simte întreagă minte absorbită de imaginea desfășurată deasupra lor: Stele, constelații, nebuloase… toate se întind în fașa lor ca o tapițerie de nuanțe și forme. O frumusețe atât de mortală pentru orice formă de viață… însă atât de seducătoare…

          Întinde mâna slăbită, plină de echimoze, către partea superioară a acvariului ei… încercând să ajungă la ceva de neatins… nepermis… O cheamă, simte atracția inevitabilă. Vidul, necunoscutul, de o frumusețe dureroasă, o trage în sânul său..

          Frică, și ea simte frică… Frică să fie din nou singură… frică să nu simtă nimic… frică de a fi blocată în neputință…. izolată și lăsată departe de intensitatea trăirilor vieții.

          Culorile se împletesc și luminile taie brutal întunericul într‐un tablou în care te pierzi, te descompui și te renaști. Rămâne umilită și pierdută în fața imensității…

          Hart deschide ochii și surprinde creatura care a cedat controlul câmpului, a cedat lupta cu inevitabilul. E aflată la capătul ultimei, fragile picături de viață, dar încă privește cu îndârjire neantul refuzând să piardă vreun detaliu.

          Totul în jur se liniștește când trepidațiile încetează lent. I se limpezește brusc mintea și privește și el în sus spre cupolă.

          Frumusețea e de nedescris. Un spectacol atât de complex… atât de neexplorat și atât de misterios. Nu înțelege cum și-a dat voie să ajungă până aici fără să vadă cu adevărat frumusețea. Să nu-și mai îngăduie să se minuneze de tot ce se află chiar lângă el…

          Frica dispare. Rămâne doar el…

          Panoul consolei luminează în disperare mesaje de avarie și updateuri din toate sistemele afectate de purjare. Starea navei este degradată cu siguranță. Începe să gliseze ecranul tabletei cu mișcări mecanizate și forțează dezactivarea buclei de feedback între navă și creatură.

          Privește din nou acvariul și vede tuburile  de alimentare schimbându-și culoarea. Pesemne începea privarea metabolică și făptură urma să moară asfixiată.

          O stare de anxietate pune stăpânire pe el și nu poate scăpa de senzația că nu așa ar trebui… totul este greșit.

          Acum că a dispărut frica si s-a ridicat ca un strat de praf suflat de pe propriile gânduri, perspectiva e schimbată. Decizia pare greșită. Acum i se pare o insultă să fi ajuns până aici, să înfrunte tot, ca să ia o decizie mânată doar de frică.

          Butonează pe consolă încercând  să găsească  o metodă de a opri procesul, când dă de statusul matricei inerțiale…

          ,,Matrice regenerată 98%”

          Oroarea pune stăpânire pe el când realizează imensitatea crimei pe care tocmai au făcut-o.

          Regenerarea nucleului nu este un proces al navei, Hart. Este al meu.

          Nu poate opri procesul de asfixiere. Caută cu disperare o cale, dar nu reușește nici să găsească, nici să se concentreze pe o soluție.

          Se uită în jur și nu e nimic care să îi fie de folos. Privirea îi cade peste creatură. Încă stă nemișcată și absoarbe frumusețea cerului părând un copil mic care vede luminițele aprinse de Crăciun pentru prima dată în brad. Chipul brusc i se contorsionează și ochii îi ies din orbite … vene și capilare încep să crape și îl privește chinuită din spatele sticlei. Expresia dureroasă e pătată de trădare dar totuși împăcată cu propria soartă. Imaginea îl umple de furie pe propria-i neputință.

          O furie arzătoare.

          Apucă un scaun metalic căzut pe jos și începe să izbească peretele acvariului. Abia la a patra izbitură începe să se crape… lichid de suspensie țâșnește prin fisuri. Apoi presiunea e prea mare ca să mai fie oprită. Cedează brusc și împrăștie lichidul peste tot pe podeaua laboratorului. Hart se aruncă și prinde creatura care parcă nu cântărește nimic în brațele sale.  Îi smulge tuburile de alimentare cuplate peste tot pe corpul ei. O strânge la piept și caută semne vitale.

          Atât de fragilă și delicată. Îi atinge pielea acum răcită și vineție…

          Nu știe ce sa facă.. nu înțelege cum a lăsat totul să se ajungă aici.

          Îi urmărește trăsăturile chipului și încearcă să le memoreze. În brațele lui, creatura are ochii larg deschiși și privește fix, același lucru pe care l-a privit în acvariu, în timp ce viața îi era suptă din ea.

          Privește neantul. Nimic altceva nu mai contează.

          Rămâne captată de imensitatea de deasupra lor.

          O privește în timp ce absoarbe cu foame toate punctele luminoase și toate culorile. Le absoarbe până când din întregul ochi nu a mai rămas decât o pupilă atât de imensă… și totuși neîncăpătoare pentru ce își dorește cu ardoare să cuprindă. Privește cu nesăț până ultima suflare o părăsește.

          Hart o tine strâns și rămâne marcat de imensitatea cosmosului reflectat în pupila lipsită de viață a creaturii.. rămâne fixat pe acea oglindă a necunoscutului în care vede creionate propriile frici și nesiguranțe. Le vede și totuși le înțelege, și pentru prima oară … nu se mai simte paralizat.

          Se uită în jurul său și vede haosul creat. Tot ce îi crea o falsă stare de calm și control, acum distrus. Totul contaminat, semnale de alertă gălăgioase, atât de mult zgomot, panouri distruse, circuite arse…scântei încă mai sar din consolă.

          Cupola larg deschisă.. nimic rămas ascuns. Întreg laboratorul, universul propriu, în plină disecție, cu toate intestinele expuse. Forțat să-și vadă inutilitatea mecanismelor de apărare în fața vieții…

          În tot haosul, clipește intermitent pe ecranul de bord un simplu mesaj:

           ,,Matricea complet regenerată și funcțională.”

                                          *

          — Cum dormi?

          — Perfect. Deep o oră. Șase ore solide fără fragmentare.

          — Mă bucur. Semnele vitale arată mai bine. Începem sa micșorăm treptat doza de tratament.

          — Bun.

          — Pari relaxat și stăpân pe tine, mă bucur. Am văzut că suntem la stare de funcțională aproape optimă.

          Hart doar privește ceasul cu nerăbdare și se uită discret spre propriul buzunar. Ecusonul îi arde o gaură în piept așteptând să fie scos afară. Îl așteaptă o întreagă serie de teste noi și analize de probe de țesut.

          — În regulă. Ne vedem în cinci rotații.

                                          *

          — Lt. Elena, status progres analize de țesut în spațiu vidat.

          — Neconcludente domnule. Așteptăm valori suplimentare. Memoria țesutului excizat  se pare că nu se menține dacă e  preluat post mortem.

          — În regulă. Continuă cu celelalte etape discutate.

          Lt. Elena se întoarce pe călcâie și pornește spre camera de prelevare.

          Totul în jur e atât de organizat și curățat încât nici nu ai bănui haosul care a clocotit aici. Aproape toate sunt în stare perfectă de funcționare. S-au remediat, conform graficului, toate avariile. Toată munca colosală a durat mai mult decât au preconizat, însă cu matricea neregenerată complet ar fi fost o muncă imposibilă. Nimeni nu bănuiește cum a fost posibilă regenerarea. Unii bănuiesc că resetarea a avut de-a face cu asta, dar nici nu-i corectează, chiar dacă nu are logică o asemenea presupunere… Adevarul e prea greu de gestionat.

          Cupola e deschisă.

          Trece ușor cu degetele peste ecranul consolei, trecând în revistă toate update-urile venite din sistem.

          Își face propriile adnotări când surprinde un update nou venit de la panoul central. I se face ușor cald și își dă halatul jos sprijinindu-l pe marginea consolei.

          Simte cum gravitația își pierde brusc din intensitate parcă.… ciudat.  Când  deschide mesajul, îl ia prin surprindere o stare de anxietate. Îl citește… și aerul i se oprește în gât.

          ,,Ți-am zis ca voi avea grijă”