Deconstrucţia Avangardei

interviu cu poetul Yigru Zeltil
[continuare din EgoPHobia #23]

“Lacrimosa preciosa
velum, delirul albului furnir
cămila conturnată în acustic miel
în boarea serilor de cox
prin fiorul cărţilor, ahh pergamentul dox
cu policarul încordat cât praştie goală
te sun vocal, esti un şofar ţinut în poală
nacelă submarină ce trece prin ecluze
gorneam din lustruite buze
bistrouri galbene de bere
cântam flămânzi, cădeau din ceruri pere…”
(AG)

AG: Câtă nebunie găsim în vorbe… Pentru al doilea interviu cu poetul YZ propusesem iniţial ca subiect tentativ scandalurile şi crizele avangardei. Prompt, fără multă zăbavă YZ plonjează direct în farsa Dadaiştilor, intentată lui Barrès în anul de graţie 1921..
Să-l ascultăm:

YZ:
«În primăvara anului 1921, Dada îi intentează un proces farsă academicianului şi deputatului Maurice Barrès, acuzat de “atentat la siguranţa spiritului”. Această parodie, cu anunţuri, afişe, pregătirea actelor de audiere seamănă excesiv cu un proces veritabil şi îi divizează pe dadaişti. Tzara, Picabia, Georges Ribemont-Dessaignes, Satie, Pansaers nu prea gustă ideea unui tribunal, mai ales unul revoluţionar. Tzara, fidel rolului său de catalizator, observă : « Nu este toată lumea preşedintele mişcării Dada? » El, fondatorul, nu va interveni decât ca “martor”, lăsându-l pe Breton să conducă procesul. În cauză e pusă renegarea de către Barrès, patriot naţionalist anti-dreyfusard, a tinereţii sale anarho-socialiste. E vorba de devenirea oricărei atitudini revoluţionare, dar Barrès nu reprezintă nimic pentru Tzara. Procesul se transformă într-o farsă: Breton e preşedinte, Ribemont-Dessaignes un acuzator public singular, Aragon asigură apărarea împreună cu Soupault, Jacques Rigaut care e martor, refuză să jure. După ce o polemică publică divizase Franţa în privinţa oportunităţii de a înmormânta un soldat necunoscut sub Arcul de Triumf, Benjamin Péret năvăleşte îmbrăcat în soldat necunoscut, cu mască de gaze, întrerupând dezbaterile în germană. Patrioţii, avertizaţi nu se ştie cum, se arată ameninţători. Benjamin Péret se retrage prudent. Tzara împinge cu virtuozitate acţiunea spre deriziune: “N-am nicio încredere în justiţie, chiar dacă această justiţie e făcută de Dada. Veţi fi de acord cu mine, domnule preşedinte, îi spune el lui Breton, că nu suntem cu toţii decât o bandă de ticăloşi şi că, în consecinţă, micile diferenţe, ticăloşi mai mari sau ticăloşi mai mici, n-au nicio importanţă”.
Breton este pe cale să piardă controlul şi, în disperare de cauză, i se adresează lui Tzara: “Martorul vrea să treacă drept un imbecil desăvârşit sau caută să fie închis?”. Tzara ştie încotro bate: “Da, ţin să fiu considerat un imbecil desăvârşit şi nu caut să scap din azilul în care-mi petrec viaţa”. Într-un sens, totul a fost spus între Breton şi Tzara. “Idioţenia pură” reclamată de Dada nu acceptă să cadă în recuperare.
Tzara a ieşit din sală trântind uşa. Picabia a plecat împreună cu prietenii săi când Aragon a început o pledoarie “abilă şi strălucită” (după Soupault), care exprima “mai degrabă o condamnare a tribunalului decât o apărare a acuzatului”. Juriul l-a condamnat pe Barrès la douăzeci de ani de muncă silnică. Ştim din Littérature că, la ora când aprodul întreba cu voce ridicată “Sunteţi prezent, Barrès?”, scriitorul naţionalist “perora la Aix-en-Provence despre sufletul francez în vreme de război. Câţiva tineri provinciali îl ascultau cu gura căscată pe academicianul şi deputatul de la Paris”…

AG:
Scandalul aici pomenit implica doar clica lui Breton. Tzara era la începutul dadaismului, Geo Bogza striga şi el: “Academicieni bărbieriţi-vă pe creier”. Apăruseră câţiva avangardişti declaraţi, revistele Alge prezentau pictori şi tineri poeţi de geniu: Brauner, Voronca, Roll… Am nevoie de ceva ordine în haos, ai putea clasifica poeţii români în ordinea preferinţelor? Bănuiesc că va lipsi din listă numele Gherasim Luca, un preferat al meu, dar propun să lăsăm polemica în jurul lui pentru o altă ocazie.

YZ:
Aş vrea să-ţi menţionez faptul că vorbim aici despre lucruri care s-au întâmplat în câteva decenii, nu s-au întâmplat toate în aceiaşi ani.
Pentru că totuşi acest interviu pare să fie numai despre avangardă (ştii, la un moment dat semăna puţin Bacovia cu avangardiştii! De fapt, toate drumurile literare, în secolul XX, par a ajunge, într-un fel sau altul, la avangardă, iar când nu ajung la avangardă, măcar la modernismul moderat.), hai să-ţi îndeplinesc dorinţa (ai bănuit bine că lipseşte Gherasim Luca, şi lipsesc de asemenea toţii avangardiştii care nu sunt români):
Tristan Tzara
Ilarie Voronca
Saşa Pană
Gellu Naum
Stephan Roll
Ion Vinea
N-am citit totuşi prea multe din ce a scris Bogza, aşa că nu mă pronunţ asupra lui. De fapt, nici de la Tristan Tzara n-am citit multe, dar nici n-aveam cum. În orice caz, mi-a plăcut atitudinea lui. Care a avut poate unele lacune în perioada sa marxistă, dar tot e bine dacă a încercat să balanseze pseudo-proletcultismul şi suprarealismul, deşo pare o combinaţie contradictorie. N-am citit prea multe din acea perioadă, dar dacă este să mă iau după “Phases”, o carte din 1949 din care am tradus nişte fragmente, chiar încerca să menţină un echilibru – fin, dar existent. Totuşi prefer atitudinea lui din perioada în care semnase împreună cu alţi dadaişti un manifest în care se spunea că proletarii, la urma urmei, sunt tot ai burgheziei, ceea ce e perfect adevărat. Isidore Isou, care reluase unele idei şi atitudini ale lui Tzara, spunea că societatea ar trebui în viitor să lase loc şi unei pături sociale aparte, şi anume “creatorii”…
Cam asta e, ordinea acestei liste se schimbă permanent, în unele zile Saşa Pană îmi pare mai tare decât toţi, alteori am senzaţia că Gellu Naum e cel mai mare poet român după Eminescu, uneori Ilarie Voronca mi se pare cel mai savuros, dar mai întotdeauna Tzara este un reper… N-ai zis dacă să-i enumer pe toţi, n-aş avea spaţiu atunci şi nici nu i-am citit pe toţi, deşi am citit cel puţin câte un text de mai toţi.
În ceea ce-i priveşte pe pictori, ordinea ar fi cam aşa:
Victor Brauner
Jacques Herold
Jules Perahim
Jean David
Şi i-aş menţiona şi pe Gellu Naum, Paul Păun şi Dolfi Trost, căci ei toţi făceau şi picturi/desene, nu numai poezii…

Wassily Kandinsky – Pătrate cu cercuri concentrice

AG: Eşti, se pare, un mare admirator al poetului român Gellu Naum. Cum era apreciat poetul în România postbelică? Ai difuzat “Crusta”, poem minimalist, ne atrage imediat atenţia prin reducere, sublimarea textului. Cum scria Gellu Naum în anii de oprimare spirituala?

“Crusta”
de Gellu Naum

Oraşul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

în tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare
pe când adulţii nedumeriţi şi superbi
scădeau scădeau surâzând

YZ:
Înainte să sar la subiect, vreau să menţionez că Gellu Naum, până în 1968, era foarte puţin cunoscut, şi aproape exclusiv pentru Cartea cu Apolodor. Da, a scris literatură pentru copii, a trebuie să scrie şi câteva cărţi proletcultiste şi multe traduceri ca să supravieţuiască financiar, dar, după ani, nu i-a plăcut să mai deschidă subiectele acestea. Într-un dicţionar de autori al vremii, el era prezent doar ca scriitor de literatură pentru copii. Dar, la nivelul sertarului său, era încă suprarealist. Şi nu oricum, ci un altfel de suprarealist. Criticii au văzut diferenţa când a lansat în 1968 “Athanor” – poezia lui Gellu Naum devenise mai mult decât gumă de mestecat pentru entuziaştii suprarealismului, era chiar poezie în cel mai bun sens al cuvântului.
A început să fie apreciat cu adevărat după anii ’80. Până în anii ’90 a mai luat el premii, dar avalanşa de premii a început abia după ce a luat un premiu… din Republica Zair! Cine mai e în temă ştie că Republica Zair/Congo e o pepinieră de francofonie a Africii – deci, nu e chiar de mirare că a fost premiat pentru ediţia româno-franceză “Partea cealaltă/L’autre côté”, şi totuşi sună de-a dreptul suprarealist. Dar să revin la ce vroiam să spun.
Se spunea la un moment dat că Gellu Naum a publicat chiar în 1958 (sau în 1965, nu ştiu exact) poemul Heraclit, drept consecinţă primind ameninţări din partea Securităţii. N-aveam o sursă sigură, dar am aflat de curând dintr-un interviu cu Lyggia Naum din 2003 povestea integrală:

“Într-o zi (…), Ivaşcu, director pe atunci la Contemporanul, l-a chemat pe Gellu la redacţie, în ideea de a-i publica un poem. Nu i se mai ceruse niciodată vreun text spre publicare, în acea perioadă, dar acum era nevoie să se demonstreze că Gellu Naum nu a fost omorât, ci că, dimpotrivă, e publicat. Poemul care a apărut în Contemporanul se numea Heraclit. După apariţie, am început să primim zi şi noapte nenumărate telefoane cu înjurături, ameninţări cu moartea, din partea unor oameni care spuneau cel mai adesea că sunt ingineri, studenţi, muncitori. Printre toate aceste telefoane îngrozitoare, mai sună şi câte o fată sau un băiat, care vorbeau în şoaptă şi ziceau: “Ştiţi, s-a prelucrat la noi în cămin, dar noi suntem dintre cei care ţinem cu domnul Gellu Naum”. Nu înţelegeam absolut deloc ceea ce se întâmplă. Au apărut scrisori pline de indignare la adresa poemului şi în Scânteia. Am făcut atunci o cerere la Telefoane pentru a avea lista numerelor de la care eram sunaţi. După o zi de la cererea asta, nu ne-a mai sunat nimeni. Ne-au căutat însă cei de la Telefoane şi ne-au întrebat dacă mai suntem sunaţi ca în zilele trecute, am spus că nu şi atunci ne-au răspuns că, în acest caz, dat fiind că nu ne mai deranjează nimeni, nu mai au de ce să ne comunice lista respectivă. Aşa am înţeles ce s-a întâmplat. Şi mai târziu am aflat că ceea ce l-a apărat pe Gellu în mod special a fost faptul că era atât de cunoscut în străinătate. Întimplarea a făcut însă că, în 1995, revista Poesis să realizeze un număr închinat lui Gellu, care împlinea atunci 80 de ani. Am citit în acel număr un text scris de Caius Dobrescu, pe care atunci nici nu-l cunoşteam prea bine. În acel articol, Caius povestea cum, pe când avea 16 ani, a dat de o copie a unei scrisori a tatălui lui, care era inginer la „Tractorul“ Braşov. Era o scrisoare adresată ziarului Scânteia, în care scria că Gellu Naum trebuie trimis la Canal, că asemenea oameni strică tineretul patriei. Caius spune cum a plecat atunci de acasă, ţipând la tatăl lui: „Vrei să-l trimiţi la Canal pe cel mai mare poet al nostru!?“. Asta cu toate că tatăl său încerca să îi explice că a fost pus să scrie acea scrisoare. După cum se vede, problema Gellu Naum a fost prelucrată în şedinţe şi oamenii au fost obligaţi să scrie toate acele scrisori din Scânteia…”
Ulterior, Caius Dobrescu formulează o replică la acest interviu, în care aduce unele precizări despre “Scrisoarea tatălui meu”:
1) n-a fost comandată de nimeni, ci a reprezentat o reacţie de lectură absolut liberă, personală şi spontană;
2 ) nu era adresată organului PCR Scânteia, ci revistei culturale Contemporanul;
( 3 nu conţinea nici un fel de obiecţii din perspectiva ideologiei proletare, ci doar obiecţii estetice, conforme cu un gust, e drept, profund conservator, „burghez “
4 ) nu era redactată în limbă de lemn şi nu conţinea nici un fel de invective la adresa dlui Naum, nici un fel de îndemnuri la linşaj colectiv sau, Doamne fereşte!, la „trimiterea la Canal“, ci era o compunere, e drept, ironică, dar civilizată, care se limita la comentariul versurilor. Singura referire la Canal în relatarea conflictului legat de poezia lui Gellu Naum dintre tatăl meu şi mine (survenit, de altfel, la 17 ani după publicarea sus-amintitului poem) se produce în momentul când mărturisesc că, nereuşind să impresionez cu argumente estetice care mie mi se păreau evidente, recurgeam la strategia culpabilizării şi susţineam că reacţiile negative din partea cititorilor ar fi putut fi folosite (chiar împotriva literei şi spiritului lor) pentru a trimite un poet la Canal.”
Şi, mai departe, susţine că, de fapt, tatăl lui asociase instinctiv dicteul lui Naum cu “confuzia valorilor, haosul moral şi intelectual pe care, asemenea tuturor celor formaţi în structurile şi/sau în spiritul României interbelice, le detesta la lumea comunistă” ş.a.m.d….

AG:
Se ştie că Naum prin valoarea operei sale îşi câştigase dreptul de a nega pe marele Breton. Fără îndoială el ramâne un poet gigantic al secolului XX. Cred că între voi doi există o afinitate despre care Bacovia ne spune:
“Cu gândul meu la tine
Am intâlnit aspecte similare
Părea că eşti chiar tu
Doar sufletul tău mai rămâne să difere..”
Ai scrie o poezie anti-Naum aşa cum ai scris o stanţă “antibacoviană” plină de culoare şi aer burlesc, poznaş?

“antibacoviană”

copacii verzi şi copacii roz
papucii mei sunt monumente ale naturii
copacii verzi şi copacii roz
înălţimea e joasă sublim pântecul pământului
copacii verzi şi copacii roz
în palmieri cântă maimuţele samba hawaiian
copacii verzi şi copacii roz
zâmbetele cresc pe fiecare figură
copacii verzi şi copacii roz..

(20 august 2009)

Jules Perahim – La Marie

YZ :
Trebuie să menţionez faptul că Naum nu îl nega deloc pe Breton, pur şi simplu nu îi mai plăcea poezia lui Breton, care, se ştie, n-avea o stanţă la fel de radicală a lui Naum. El vorbea cu evlavie Simonei Popescu despre Breton în felul următor : «Gândeşte-te, îmi spunea, omul ăsta a coagulat toate marile idei ale secolului, a schimbat mentalităţile, a schimbat lumea. Uită-te puţin în jurul tău. Îmi pare rău că, tânără fiind, n-ai cum să compari. Crede-mă că a reuşit să zdruncine vechile şi falsele certitudini – asta nu-i puţin lucru». Concluzia se impune de la sine…
Acum 20 sau 50 de zile, poate că aş fi fost dispus să fac chiar o poezie anti-Naum. Dar acum sunt puţin prea împăcat cu lucrurile ca să mai am grijă să mă opun la vreo tendinţă sau alta. Realizez că asta este soluţia cea mai bună. În 2008 m-am decis să citesc totuşi şi alte cărţi în afară de cele ale lui Cărtărescu (bibliografia sa părând un soi de cosmos în sine) – şi, astfel, am reuşit, în cele din urmă, să ajung la Gellu Naum şi restul avangardei, înainte de asta la unii dintre simboliştii francezi şi români (oh, Iluminaţiile lui Rimbaud…), la onirişti, chiar la Blaga, am încercat chiar şi câţiva tradiţionalişti, în mod curios nu prea am citit din postmodernişti… În fine, ştii care e ideea? Că ar fi mai bine poate să nu ne mai îndeletnicim aşa de des cu antagonizarea şi opunerea, poate ar trebui să fim ca frunza care se lasă îmbrăţişată de direcţia vântului… Acestea fiind zise, n-aş mai putea scrie acum nici măcar o antibacoviană. N-am nimic împotriva lui Bacovia sau împotriva tradiţionaliştilor sau împotriva fracturiştilor, fiecare îşi croieşte propriul drum. Şi mai e o chestie: oare ideile noastre chiar sunt ale noastre? Poate că există cu adevărat acea inspiraţie, acel suflu divin de care ziceau poeţii antici! Şi atunci n-am face decât să culegem nişte fructe din copaci, şi atunci ar dispărea orgoliul, ar dispărea nevoia de copyright. (Ştiaţi că nu există copyright în industria muzicală din Palau?) Pentru că pe undeva se intersectează toate poeziile, toate cărţile. Într-un imens metatext, cum ar zice textualiştii. La ei (şi nu numai), lumea este un metatext. Şi, la urma urmei, au dreptate. La univers îi se zice UNIVERS. Adică un singur vers. Nu că ar fi un singur vers, o singură partitură, doar că toate partiturile sunt UNA aş zice.

AG:
Întors din Germania la finele lui Oktoberfest, îl gasesc pe YZ expandat şi eflorescent în lipsa mea, activ pe grupul de discuţii Farfuridis. Acolo YZ se desfăşoară cu impetuozitatea sa neparalelă în spaţiul internetic cunoscut, poetul ne invită la cercetare, ţintele sale literare sunt ecologic-futurist-organizate, ne simţim ca într-o grădină zoologică paralelă cu delirul verilor de august petrecute lângă mare. Girafe roz? o odă a nonsensului organizat ce ne trimite în postmodernism? A da… lipseşte doar Ilarie pe Lună cu un aparat Morse legat de casetofonul respiraţiei poetice ..

“sunny side of the moon”
lui ilarie voronca

luna tico zmeură de televizor pe alb
urcă hidrargirul cât în apă caribu
pudră stereofonică în cântar de 5 eclipse
când eram la piaţă am văzut o cutie cu banane din surinam
dovadă existenţială că surinam există
cu cele 162 de kilograme de nisipuri solare în buzunar
cu papaya astrolongata şi assossissanssos
nu se ascunde nimeni sub pături
cerneala urcă plină de încăpăţânare
lumina urcă plină de încăpăţânare
curcubeu de casetofon organic
creaturile lui miró dansează în oraş
spălat
pieptănat
oceanat
ecranat
omul de pepene
cu trei culori sub mustaţă
gustul desăvârşit
pentru foi colorate de napolitană
câte o fântână pe fiecare hectar
podul de sticlă
sintetizator
şi la fiecare semafor
se înalţă muzicile de girafe roz
acum şi în vecii vecilor amin

(1 august 2009/ora 19:10)

Apoi diapazonul se schimbă, YZ focusează pe Leonid Dimov, în rime! O formă, se pare, pe cale de dispariţie.
Ne simţim pierduţi în ambiguul mesajului, tonurile voit imposibile, e oare vers sau poate doar imagine de carnaval? Oricum rămânem în braţe cu întrebarea «ce e viaţa.. pentru un vizigot bufon»?

YZ : Rocă barocă sau Stampă negustorească
lui Leonid Dimov

Fructe de mare, învelite în ciocolată,
Sub împărăţia ambalajelor de parmalată,
Privesc mute – dragi telespectatoare –
Repetiţiile unui spectacol de mare grandoare:

Protagonistul: un şarmant vizigot bufon,
Absolvent al Facultăţii de Circ din Gabon,
Ronţăind un soare copilăresc, la reduceri,
Asistat de curcubeeni la faţă culceri.

În conversaţie cu un şurub bimotor,
O revelaţie îi urcă la cap: “În opinia lui Eu,
Viaţa nu e o întâlnire dintre o casieriţă şi Nabucodonosor.

Chiar de nu candidez la Partidul Esenţelor,
Miner prin nori de cămilă, îl am pe Dumnezeu,
Prin zăcăminte de gânduri, busolă (mie, lor, păianjenilor).

(25 august 2009/ora 18:14)

Robert Delaunay – Femeie portugheză înaltă

AG:
Si iată, tot din această vară fierbinte, Eclabusură, un poem total diferit, impresionist,
amintind de lumiile fantastice inventate de Cortazar :

“eclabusură”

O melibee două un trup uscat la aceeaşi înălţime cu apa
iată mai puţine umbre mai multă zeamă de neon
rufele ce atârnă deasupra piscinei azurii şi munţilor de îngheţată
o pasăre ieşind din gură
şi în pahar bem iubire în dungi
dungi de culori
dungi de soare
dungi de viaţă
dulcele integralism cu bine şi rău nu bine sau rău
şi din nisipuri am putea să ne naştem a doua oară

(27 iulie 2009/ora 14:16)

Noi doi am scris puţin împreună, la 4 mâini, cred că erau nişte colaje abstracte. Este o experienţă deosebită, seamănă mult cu improvizaţia în jazz, un act aleatoriu, imposibil de refăcut. Dacă, ipotetic, ţi s-ar oferi ocazia unui colaj, pe cine ai alege dintre cei mari?

YZ:
Pe Ion Barbu…
Vorbesc serios. Ştiaţi că a colaborat la Contimporanul? Sau că “Ritmuri pentru nunţile necesare” se chemase iniţial “Jazzband pentru nunţile necesare”? Dar nu ştiu dacă ar fi acceptat propunerea mea, aşa că dintre avangardiştii noştri familiari: cu Ilarie Voronca sau cu Saşa Pană. Sau cu Victor Brauner. Ar fi interesant.

AG:
Hai să tăiem firul în 4. ‘Netul de azi e inundat de o literatură destul de îndoielnică, uneori despresiv-viscerală. Găsim autori obsedaţi de introspecţie, de mizeria relaţiilor comunicaţionale. Se simte o deplasare spre extreme, limba e mai săracă, esenţa nu rezidă în calitatea textului cum era cerută de Heidegger, ci mai curând în lamentarea unui drum care nu duce nicăeri, care e minat de dezvăluirea discrepanţelor între real-virtual. Crezi că avangarda e o mişcare apusă, închisă? Care e aportul ei la arta modernă? Ce organizaţie ar trebui să difuzeze materialele încă nepublicate în limba română?

YZ:
Mai întâi, vreau să spun că nu e de ieri, de azi această tendinţă – nu e nimic rău în a fi obsedat de introspecţie, dar poate că lamentarea asta în doze excesiv cam dăunează…
În ceea ce priveşte avangarda (nu ştiu ce legătură are întrebarea cu propoziţiile anterioare), eu cred că avangarda e închisă doar pentru istoricii stricţi…Sau mai bine spus dacă o considerăm o mişcare. Dar avangardiştii o defineau mai degrabă ca pe o stare de spirit.
Şi Shakespeare era avangardist. “Norul acela seamănă cu o cămilă”. Nu ţi se pare asta suprarealist? Sau Heraclit. Era un soi de filozof avangardist. În sensul larg al cuvântului, după cum ţi-ai dat seama. Dar la vremea aceea îţi dai seama că era absolut şocant să vină Heraclit şi să spună că focul e ‘ăl mai tare din elemente, chiar dacă nu e nici pe departe la fel de prezent ca apa, ca aerul, ca pământul. Sau că râul nu rămâne niciodată acelaşi.
Acum, peste tot putem observa influenţa mai mult sau mai puţin subtilă a avangardelor. Care sunt încă studiate superficial la şcoală, deşi, cred eu, impactul lor a fost mult mai mare decât al, să zicem, romanelor neorealiste, neobalzaciene. Romanul balzacian a fost şi el o influenţă de netăgăduit, în măsura în care e un demers oarecum clasicist, iar proza a fost mereu mai puţin permeabilă la inovaţii decât poezia, general vorbind. Şi, oricum, influenţa suprarealismului a pătruns până şi în proză – vezi realiştii magici, vezi Boris Vian sau, pe la noi, prozatorii din grupul oniriştilor…
Acum, mai e o chestiune delicată: de cele mai multe ori, aportul la arta modernă este fie foarte subtil, fie foarte semnificativ, şi atunci ar fi de discutat despre copierea la infinit a reţetei lui Duchamp. Bun, bun, readymade-readymade, dar parcă n-a devenit puţin prea răspândită chestia? Chiar şi unul ca mine poate deveni, după o vreme, iritat de atâtea “sculpturi” gen vulcan din excremente de elefant (aşa am văzut într-un film; în mod evident, protagonistul îşi exprimase opinia nefavorabilă vis-a-vis de sculptură în timp ce artista era în spatele său, iar când îşi dă seama de ce a făcut, ăsta o întoarce şi zice că e minunată…). Stau şi mă întreb: ce diferenţă este atunci între aceste neodadaisme ieftine şi artiştii neremarcabili care, în secolele trecute, foloseau aceeaşi reţetă a tabloului mimetic la infinit? Scuză-mă, dar dacă eşti suprarealist sau dadaist, asta nu te face automat un geniu, oricât de mulţi genii ar fi fost în aceste curente. Există un Institut de Cercetare a Avangardei Române şi Europene, dar, cel puţin aici pe Internet, activitatea acestui institut este cam invizibilă. Şi da, acest institut ar trebui să aibă grijă de răspândirea informaţiilor despre avangardă per total, ca, de pildă, Fundaţia Gellu Naum, care se ocupă, fireşte, doar de Gellu Naum. Ar mai fi Fundaţia Prodan, care prezintă, în engleză, informaţii despre unii dintre avangardişti. Dar, în ansamblu, ar fi de dorit mai multă mişcare în domeniu – mai multe informaţii despre cărţile avangardiştilor se găsesc pe unele siteuri de licitaţii.
Nu-mi prea place să fac publicitate, dar aş ruga cititorii interesaţi să arunce o privire pe site-ul meu http://sites.google.com/site/avangardaromana/. Şi aşa, nu prea i-am făcut reclamă…

AG :
Repet acum o chestiune care mă frământă mai de mult. Ai transpirat din greu să procuri şi să traduci texte avangardiste necunoscute cititorului de limba română, nu ar fi timpul să legi aceste eforturi într-o binemeritată carte?

YZ:
Cred că eşti totuşi conştient, Adriane, că ceea ce fac poate fi numită “piraterie”. Dar cum operele unor mari poeţi precum, să zicem, Eminescu pot fi găsite aproape sau chiar în întregime pe Internet, de ce nu? Şi n-am primit încă nicio scrisoare de la FBI… Nu ştiu câţi ştiu, dar eu am lansat în trecutul apropiat şarje împotriva copyrightului… Astăzi cred că foarte curând se va renunţa definitiv la copyright, cred că nu ajută pe nimeni în afară de factorul “bani storşi de la plagiatori”, oricum nu intenţionez să plagiez de-a dreptul avangardiştii. Am respect pentru ei şi îi crediteaz ca atare, am grijă să informez publicul până şi în carte se poate regăsi o poezie sau alta (cu unele excepţii, când chiar nu ştiu volumul de provenienţă).
Aşadar, nu ştiu dacă voi fi prea curând capabil să scot o astfel de carte, ar trebui să scot aprobări de la Vladimir Pană şi compania… Dar aş putea să încerc să fac ceva î privinţa asta după ce intru la Facultatea de Litere…
Ştii ce ar fi interesant?
Am avea suficient material rar şi poate chiar inedit pentru o antologie a avangardei mai altfel. Toate antologiile în materie de după cea a lui Saşa Pană au încercat să reducă numărul doar la avangardiştii “esenţiali”, indiscutabili. Dar sunt destule nume chiar interesante precum Aurel Zaremba sau Nicolae Oprea Dinu care nu au prea fost discutate după antologia lui Saşa Pană. Şi ar mai fi şi unele care lipsesc din cea a lui Saşa Pană, precum cea a lui Teodor Scarlat, care încercase să publice o carte la editura Unu, dar şi-a pierdut manuscrisele şi le-a găsit abia la începutul anilor ’70, antologia lui Saşa a apărut puţin mai devreme. Şi care conţinea şi unele ilustraţii de avangardişti, dar lipsesc unele nume precum Michonze, iar despre cele menţionate nu se dau informaţii.
Mai vreau să zic ceva: mai bine decât încă o antologie a avangardei ar fi să se începe să se republice în facsimile sau ceva de genul ediţiile originale ale avangardiştilor. Numai să ştie editurile cum să le promoveze, cum să le aloce ediţii frumoase, luxoase, că altminteri se poate găsi interes.
Acestea fiind zise, mai degrabă decât să vorbim iarăşi şi din nou despre avangardă, aş fi vrut să vorbim despre mâncare, de exemplu. Ce zici de pralinele belgiene?

AG:
Praline? Îmi sorb cafeaua cu pai simplu, cu buzele strânse în formă de muon,
miezul deprimat al zilei mă ţine treaz, nu am văzut azi flori şi nici glastre cu muştar înflorit. E o penurie de gesturi şi mirodenii în abstract, lipsesc gusturile simple, mă uimesc lumina polară, biscuiţii fără sare, fetiţele ce nu ies din şotron de teama maturizării imediate. Uneori rumegăm o idee, o molfăim câţiva ani ca să o abandonăm în favoarea unei doctrine de design mai nou. Ne băgam în pat, ne acoperim cu pene bărbia şi genunchii cocârjaţi în poziţie foetală, crezând că vom dormi, dar nu, aurora bate direct din tavan, lasă pete albastre pe tencuiala cortexului, chemăm un specialist în vedenii, eşti bolnav omule, zice dând cu talc peste amintiri, ia şi tu o vacanţă de la avangardă, de când nu ai urcat un catarg, sau căutat în pod polaroidul de vară indiană? Îmi mişc ochelarii de soare, cu gestul unui fermier atacat de capre disperate, în zare fumegă abatorul tuturor speranţelor.
A mai rămas să mă îmbrac, îmi pun o cămaşă de mătase, o cravată “art brut” inventată
de Dubuffet, un ceas cu cuc simbolizând nebunia nefertilă a clanului poetic, o vulpe rapace mă muşcă de glezne, ştiu… e inconştienţa mea care dă târcoale psihicului răpus de prea multă abstractizare… Mai ai praline?

YZ :
Da’ cum să nu!
Din suflet se scot pralinele!…

Tel Aviv / Constanţa – Oct 2009

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #24

  2. Pingback: jules perahim - Daniel Vighi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.