Dona Maria

de Victor Gavrilă Loghin

Regele făcu un gest larg spre ea şi se întoarse cu spatele (cam nepoliticos!) continuând să vorbească pe un ton ridicat cu don Fernando, ministrul său de finanţe, confident şi în acelaşi timp tovarăş de escapade de tot felul. Dona Maria se aşeză pe jilţul generos, ce o cuprinse în braţele sale largi şi îşi acomodă şezutul opulent pe pielea de Cordoba minunat reliefată. Gemu discret, satisfăcută de comoditatea jilţului. Îşi întinse picioarele cam scurte şi butucănoase, căutând cu vârfurile condurilor scăunelul pentru odihna lor. Îl dibui şi le aşeză satisfăcută, strânsoarea greu suportabilă a pantofilor noi, în special peste monturile ce stăteau să explodeze, creându-i suferinţe greu de imaginat. Dar Regele era rege şi în faţa sa trebuia să zâmbeşti, chiar dacă simţeai că vei muri peste câteva clipe. Protocolul Casei regale era extrem de strict, mai ales după ce spiritul german pogorâse peste libertinajul spaniol.

Simţindu-se mai bine, începu să se gândească la ale ei.

Şi Doamne, tare mai avea multe pe cap! Numai taina iubirii dintre prea tânăra infantă Ana şi Manolito, fiul lui don Alesio, cel mai redutabil adversar regal şi era de ajuns pentru a fi expulzată din Spania cale de o mie de leghe, dacă evident, regele ar fi aflat. Sau relaţia plină de echivoc dintre Regină şi ambasadorul francez, plimbările prin parc, sub clar de lună, străjuite de ea de privirile curioşilor şi era suficient să ajungă în temniţele cele mai adânci. Iar dacă Regele ar fi aflat că ea era la curent cu escapadele sale, care numai vânători regale nu erau, totul s-ar fi ruinat aidoma unui castel din cărţi de joc.

Doamne, câte mai avea pe cap şi pe deasupra, nici banii pe care-i dădea cu camătă nu i se întorceau înzecit ca până atunci, zaraful evreu cu care lucra în taină dijmuindu-i câştigul de mult, dar ea de abia acum îşi dăduse seama.

– Al dra…, iartă-mă Doamne de păcatul cel mare! M-oi repara imediat ce scap de griji cu un dar pentru biserica ta, o, Doamne, că numai tu mă mai poţi ajuta! Şi Regele ăsta care nu mai termină odată de sporovăit! Oare de ce m-o fi chemat tocmai acum, în miezul zilei, când până şi el ştie că femeia are cea mai multă treabă. Nu cumva …, Doamne fereşte! Şi îşi duse instantaneu mâna la gură, cu un gest neaoş ţărănesc, ancestral dar total neobişnuit la Curte. O coborî imediat (deh, educaţia!) şi se prefăcu că-şi netezeşte o cută imaginară a rochiei opulente.

– Dona Maria, i se adresă regele şi ea tresări violent, smulsă din gândurile sale (ce-o ţipa omul ăsta aşa tare, că doar nu-s surdă!), te-am chemat să te întreb ceva (vai, nu cumva a aflat ceva!)
– Da Sire, la dispoziţia Voastră!
– Dona Maria, fiica noastră (gata, până aici mi-a fost!) este cam palidă şi pare cam obosită în ultima vreme. Ba mai mult mi se pare cam neatentă, poate chiar cu capul în nori, să mă exprim mai plastic. Ce crezi că are, e obosită de la prea multele ore de învăţare, e vârsta, a venit primăvara pe la ea ?
– Sire, după cum bine grăieşti, câte puţin din toate, dar nimic grav, care să ne pună pe gânduri. Doar stau toată ziua cu ea şi mi-aş da seama, rosti ea dintr-o răsuflare, uşurată de cele auzite, ce erau departe de spaimele ce o cutreierau inclusiv noaptea în vis.
– Bine, îţi mulţumesc că te-ai deranjat şi te rog să stai cu ochii pe ea, doar o creşti de la naştere şi nu cred că ai dori să i se întâmple ceva rău. Avem gânduri mari cu ea, peste un sau doi, când va fi de măritat, cred că mă înţelegi …

– Stop!
– Vă mulţumesc doamnelor şi domnilor pentru concentrare!
– Pauză juma’ de ceas!

Dona Maria se îndreptă cu greutate spre back stage, târându-şi picioarele jignite de pantofii prea strâmţi (trebuie neapărat să-i dau cizmarului să-i mai pună pe calapod, altfel o să mor din cauză de pantofi!)

Râse chinuit, mai mult în sine.

De după un decor prăfuit apăru Titi, cu o cană aburindă în mână.
– Am găsit o priză care funcţiona şi ţi-am făcut un ceai de plante. Ia şi bea, că oi fi îngheţat în curentul ăla de pe scenă.
– Mulţumesc dragă, tot galant şi serviabil ai rămas, ca întotdeauna! (de ce-oi fi fost proastă şi nu m-am măritat cu el când m-a cerut, numai Ăl de sus ştie !)
– Hai, stai aici şi odihneşte-te. Eu mă duc să mă schimb că în actul trei am vreo două intrări.

Dona Maria se aşeză pe un scaun gen Louis XV, din altă piesă şi sorbind din ceaiul parfumat continuă să se gândească la câte avea pe cap.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.