libris.ro

Stele verzi 39

Chiar dacă era deja în salon, ieşi din el şi intră din nou în el fiindcă dorea să accentueze ce îi era în gând să facă. Ieşi pe uşă şi o închise ferm în spatele său îndreptat înspre ea şi după aceea se opri pe moment, cu mâna dinspre uşă pe clanţă şi cu umărul dinspre ea îndreptat în cădere spre uşă, fiindcă avea la ce să se gândească înainte de a intra în salon pentru a face ce trebuia în consecinţă să facă. Nu pierdu foarte mult timp în această poziţie externabilă salonului fiindcă ceva în el, impermeabil la corpul său încă din când în când indezirabil, îl mâna să intre odată în salon, să se apuce de ce avea de făcut şi numai după aceea să şi termine treaba pe care o va fi început înainte. Nu intră totuşi în salon până ce nu se gândi la toate aceste lucruri şi, după ce le interioriză cu totul în minte, exteriorizându-le după aceea în acţiunea lui imediată, deschise uşa înaintea trupului său biblocat şi o închise instantaneu în blocarea urmei sale.

Era deja în salon, pregătit să facă ce trebuia să facă. Încă nu păşi din umbra uşii şi nici nu înaintă cu vreun pas înspre ce îi era salonului centru. Preferă să mai rămână puţin în prelungirea alb negru a uşii fiindcă, dintr-o dată, deşi ştia precis ce are de făcut atât de curând, simţi cum începe să îşi pună întrebări în legătură cu utilitatea a ceea ce era necesar să facă. Poate se îndoia dacă era bine să facă ce trebuia să facă sau poate nici nu se îndoia, ci avea doar nevoie de un pic mai mult timp pentru a se concentra asupra celei mai bune strategii de înfăptuire a ceea ce avea de făcut, însă poate că atât se îndoia, cât se şi pregătea mai pe îndelete, iar poate că nici nu avea vreun dubiu cu privire la ce trebuia să facă, nici nu avea nevoie de vreo lămurire suplimentară în legătură cu ce era necesar să facă şi, înainte să facă ce trebuia să facă, poate numai se sprijinise pentru o singură clipă de internabilitatea uşii de la salon ca să îşi mai tragă răsuflarea în vederea împlinirii a ce avea oricum de făcut mai mult sau mai puţin fireşte întocmai. Nu mai pierdu şi alt timp cu alte ipoteze şi ieşi din umbra uşii în care se sprijinise puţin şi intră pe loc în centrul salonului unde intuia că avea să îşi ducă la împlinire ce avea de făcut.

Centrul salonului era guvernat, de pe marginile sale, de patul crezut absurd animat de oarece credinţe metalice într-un anumit domn mobilier. Era ciudat să aibă astfel de gânduri despre un simplu articol mobilier din inventarul spitalului şi, totuşi, cu cât avansa mai spre centrul salonului, îndepărtându-se tot mai mult de marginile sale mobiliere, acest gând trecător despre patul în care dormise de atâtea nopţi deja se transforma tot mai vizibil în imaginea ce e foarte posibil să o aibă despre el şi în continuare. Când, în sfârşit, ajunse exact în centrul salonului, patul abia se mai zărea impermeabil la orizontul său marginal. El era departe de el şi la relativă distanţă de orice influenţă pe care ar putea să o aibă asupra lui din momentul în care avea să înceapă să facă tot ce trebuia oricum să facă. Fiindcă nu îl mai simţea în apropierea lui centrală, nici aparent absurda imagine despre el, pe care mintea i-o impermeabilizase în realitatea sa blocantă, nu mai stărui în el şi, fiindcă nu mai putea să stăruie în fiinţa lui, se pierduse destul de treptat în periferiile unui vis pe care să îl tot fi avut cu ochii deschişi în timp ce, din mijlocul central al salonului, încercă, dacă tot se afla în el, să se dumirească cam în ce fel trebuia să facă ce era necesar foarte curând să facă.

E foarte adevărat şi că rămăsese aproape pironit în centrul salonului ale cărui vizavii supărător de metalice le cerceta una după alta în căutarea unui început pentru ce avea el de dus la sfârşit. Îşi vârî degetele în pumni şi pe ei şi-i băgă în buzunare, numai pentru a şi le putea ascunde de propria lor deşirare, şi se uită de jur împrejur cu intenţia sigură de a identifica ce tot avea de făcut şi se pare că încă nu făcuse. În salon, cu excepţia patului, la care prefera nici să nu se uite de teamă să nu îi cadă la picioarele din vizaviile metalice, mai era şi taburetul pe care se aşeza ciudata doamnă asistentă ce îi spusese într-o altă ocazie că e de fapt una dintre bucătăresele de la cantină, întotdeauna în tura de cină şi, în afara acestor două piese mobiliere precis identificabile şi, ciudat cel puţin pentru el, cu o istorie aproape umană, nu mai putu să vadă şi nimic altceva. Nu mai era foarte sigur dacă, şi în realitatea ce îi blocase până şi salonul, în salon nu mai exista nimic în afară de pat şi de taburet, cu toate că i se părea oarecum logic ca nimic altceva să nu mai fie în el cu excepţia lor fiindcă cel puţin acestor două lucruri mobiliere putea să le atribuie o istorie, fie şi cam umană, cu siguranţă mult mai umană şi decât propria lor istorie. Nici nu putea să se îndoiască, aşa cum se prea putea îndoi de natura lucrului pe care îl avea de făcut, de faptul că patul îi revenea lui, iar ei taburetul, şi că însăşi propria lui istorie se alinia în istoria centrală a patului, făcându-i-o şi pe a lui destul de centrală, şi că însăşi propria ei istorie se aşeza în istoria marginală a taburetului, făcându-i-o şi pe a ei destul de marginală, ca şi cum ar chiar exista un gol firesc între ei şi propriile lor istorii, pe care l-ar putea umple numai aliniindu-se pe acest pat, lângă marginea taburetului ei, şi pe care ar putea să îl umple numai aşezându-se pe acest taburet, lângă centrul patului lui. Reflectând la toate aceste lucruri stranii, uită pe moment că avea de făcut ceva, dar îşi şi dădu seama, şi credea în ce îşi dăduse seama, de ce venea în fiecare după amiază în salonul său şi de ce rămânea mai mult pentru a se aşeza pe taburet şi mai puţin pentru a-l vedea pe el, cu toate că, îşi dădea ea seama de totul, îşi mascase foarte bine adevăratul motiv al venirilor ei la el sub pretextul, ce i se păruse dintotdeauna ciudat, de a-l fi cunoscut dintr-o internabilitate anterioară, în timpul căreia el îşi pierduse memoria că nu o mai ţinuse minte deloc. Înaintea ei probabil că fuseseră foarte apropiaţi, iar tot vizitându-l de câte ori îi venea din nou în salon practic încerca să recupereze ce pierduse din cauza amneziei lui cu adevărat destul de interogativă. Dar ea minţise despre totul altceva. Îl minţise în toate celelalte privinţe şi, în timp ce îşi dădea seama de toate aceste lucruri, ce avea de făcut părea să prindă contur din ce în ce mai liniar. Îşi inspectă pe loc toate vizaviile corpului său indezirabil, în care o realitate anonimă îl blocase, şi întreaga ei realitate îi devenea tot mai clară. Simţea cum, într-un fel pe care încă nu îl înţelegea, ce trebuia el să facă avea legătură cu adevărata ei realitate. Deocamdată încerca să descurce legătura dintre el şi ea fiindcă nu dorea nicio legătură între ei, dar, pe moment, nu contenea să nu îşi tot dea seama că ea îl minţise, totul în consecinţă pictându-i-se momentan în minte până în cele mai mici detalii iluzoriu nuanţate. Continuă să repete în sine, în sinea lui atât de punctată de persoanele ce le era ca şi de persoanele ce nu le era, în funcţie de gradul de impermeabilitate al acestor treptate persoane la propriul său corp din timp în timp indezirabil, cât de mult îl minţise ea şi în câte alte rânduri şi de câte ori şi în câte alte circumstanţe şi nu putea să îşi revină, centrat cum rămăsese în mijlocul salonului, din şocul descoperirii sale prezente. Nu mai făcuse niciun singur pas către vreuna dintre vizaviile mobiliere ale salonului de când minciuna ei se ridicase la suprafaţa realităţii şi de când alunecase pe întreaga ei întindere fără nici cea mai infimă posibilitate de a se fixa în colţurile ei ciudat de hipoplanetoide. Rămăsese în acelaşi pas în care intrase când înseşi vizaviile minciunii începuseră să i se concentreze în adevărul pe care începuse din acel moment să îl vadă în toată realitatea lui. Înainte se tot întrebase, fără să îşi şi poată răspunde, de ce venea ea la el chiar zilnic, iar acum părea să aibă toate explicaţiile de care avea nevoie. Ea nu venea pentru el, ştia el deja, ci pentru a se aşeza din nou şi din nou în propria ei istorie, de care părea să nu se mai poată detaşa. Probabil că un eveniment din viaţa ei, cine ştie cu adevărat ce, produsese dislocarea istorică a propriei ei persoane de ea însăşi şi, de atunci înainte, ea nu mai putuse să îşi aibă propria istorie şi, în consecinţă, nu mai putea să trăiască decât în istoriile celorlalte persoane ce foarte posibil să le chiar şi fost. De aceea, se gândea el, şi inventase ea povestea cu amnezia, pe care după aceea şi încercă să o imprime persoanei lui actuale. Dar, pe moment, se sperie de fluxul din ce în ce mai accelerat de explicaţii ce îi veneau din toate periferiile centrului salonului în care se blocase. Totul era prea rapid şi deconspirarea minciunii ei, deşi benefică, decurgea prea repede şi risca să nu lase în propria urmă nicio fundaţie pe care adevărul despre ea să se poată construi cu temeinicie. Perspectiva îl făcu să nu mai vrea să facă nimic, nici chiar ce avea de făcut, şi în consecinţă ieşi din mijlocul salonului şi se îndreptă către periferiile lui metalice, în întinderea cărora se urcă pe moment fiindcă prea obosise să tot facă ce oricum trebuia să facă şi în acelaşi timp să fie minţit că deja şi face ce e necesar să facă, când, în realitate, singurul lucru pe care îl făcuse era momentan să tot intre şi să tot iasă din salonul practic impermeabil la probabila pulsaţie a perimetrului său originar.

(va urma)

libris.ro%20