Androginie

 

de Robert Fenhagen [USA] 

traducere din engleză de Manuela Cazan 

for the English version, click here

Statuia numărul unu.

– La mine te uiţi?

Am privit în jur să mă asigur că nu se uita nimeni. N-am spus nimic.

Am spus, „la mine te uiţi?”

Din nou, m-am uitat în jur încercând să identific sursa acestei interpelări verbale agresive şi grosolane, când o voce calda feminină gânguri:  

– Salut. Vii des pe-aici? Mă cheamă Pasiune. 

      Avea vocea dădacei mele, la fel de electrizantă ca aceea a unei vibratii moi, senzuale, de potenţială voluptate şi potenţială căldură maternă- dacă e posibil aşa ceva, si pe cat de automată reactia mea, m-am simţit la fel de ciudat şi bizar că orice alt locuitor din Quebec care crede în fleur des lyses. Vocea, vocea Tiei, pe care se pare ca am ascuns-o într-un cotlon niciodată uitat al eului meu interior.

Era Tia din Anglia, cu toti cei 165 de centimetri ai ei, cu părul lung, pana corbului, Tia care mă învăţase să vorbesc corect engleza. Deşi sunt născut francez în Quebec, multe dintre sensibilitatile mele au fost împrumutate de la ea, ceea ce mi-a permis să mă prezint adecvat în faţa oamenilor de afaceri de-aici, din Montreal. 

(Suspectul Gilles Talbot îşi descrie experienţa. Extras din documentele Poliţiei din Montreal)  

      Îi spusese numele încet, moale, aproape inecat de larma maşinilor şi a câte unui autobuz ce trecea ocazional de-a lungul strazii Sherbrooke. Abia îi auzeam vocea, dar era Tia, fiinţa uluitor de frumoasă care venise să lucreze pentru mama când divorţase de schizofrenicul de tata.

      Mergeam pe strada Sherbrooke, uitându-mă la diverse magazine şi galerii de artă şi mă oprisem să văd mai bine  statuia destul de neobişnuită din faţa de la Le Memory Art Emporium, pe Sherbrook la numărul 6411,  când, interesant, intrebari ce-ţi pot schimba viaţa începuseră să plutească în aer, căutând urechea caldă a statuii pentru a se odihni acolo. Îmi cer scuze pentru frazarea poetică, dar la urma urmei eram totuşi în zona artistică.

      Era frig, dar cu o tocă bine trasă pe vârful capului, mă simţeam foarte confortabil – fericitul, bine hrănitul, si bine plasatul manager al restaurantului Le Jardin de pe strada Cressent. Nu prea contează, dar îmi place mult să gust din creaţiile zilnice ale maestrului bucătar Jean Cretin. Dacă nu vă supăraţi, domnule sergent, cred că şi cineva ca dumneavoastră le-ar savura. 

– Allez-vous, frog man! Vocea evident masculină ricană golănesc in cel mai absurd accent   pe care l-am auzit vreodată. Era prietenul ei, revenit de prin cine stie ce iad in care eşuase pentru a se stabili în această statuie în loc de vreo casă prapadita din Montreal West.

Credeam că murise de câţiva ani – de fapt, trebuie că şi ea murise. Poate nu. Ea ar fi avut vreo 50 de ani acum, dacă mai trăia. Nu ştiu.

      Auzind-o, sau părind că-i aud vocea de mult pierdută,  mi-a reamintit si de momentele cele mai dezagreabile, în care il ascultam pe Fred, prietenul ei, englezul idiot din East London, care  făcuse parte din viaţa mea. Era violent atat verbal cat şi, cred eu, fizic. Era un taraie-brau scarbos. Mă scuzaţi, domnule.

– Vino încoace, gânguri Tia sau a cui o fi fost vocea, ce părea din ce în ce mai asemanatoare  cu vocea  blândă a preafrumoasei Tia. M-am uitat din nou la statuia de pe marginea aleii ce ducea de pe strada Sherbrooke catre  M.M. Pe lângă faptul că în Montreal era o dupăamiază blândă de ianuarie, in aer plutea ceva foarte ciudat.

      Statuia avea părul scurt, auriu, care ar fi putut fi închis la culoare, pe de altă parte statuia ar fi putut la fel de bine să fie băiat sau fată.

Cine dracu’ era tipul care-i spunea să se care de-acolo şi cine era tipa care-i spunea să se apropie de ea? Era statuia, sau vocile nu erau decât în capul meu?

      Era foarte aiuritor şi îmi amintesc că m-am scărpinat în cap. Purtăm o pălărie Expos şi cred că aveam ochii mijiţi. După cum vedeţi, am ochi albaştrii şi mama obisnuia  sa imi spuna că sunt un băiat hipersensibil.  

Pe placa de bronz de sub statuie scria „Androginie”.

O siluetă subţire din bronz, fără  sex identificabil, până am văzut că  avea pieptul feminin.

Mi-a amintit de ziua când am văzut-o pe Tia la duş. Ce sâni perfecţi.

“Domnişoară sau domnule, cu mine vorbiţi?” am întrebat, amintindu-mi brusc vocile.

“Da, eu eram” spuse uşor vocea feminină. Era Tia! Nu, nu. Nu era–era o statuie pe marginea străzii în Montreal, Canada.   Încercam din toate puterile să-mi păstrez clare în minte trecutul şi prezentul, masculinul şi femininul! Vă imaginaţi cât de încurcat eram?  

      M-am îndreptat din spate şi m-am uitat la statuia întradevăr senzuală.

       „Androginie”  

“Asta nu e bisexualitate?” m-am întrebat. Poate ambele sexe?

“Eu sunt Pasiune” şopti statuia, acum cu o voce clar feminină. Tia nu-mi vorbise niciodată aşa deşi, o Doamne cum îmi dorisem s-o facă.

      Asa, deodata, părul scurt al statuii îmi părea brusc foarte senzual. Cred că doar îmi imaginasem, când mă uitasem mai înainte la statuie, că  părea mai degrabă masculină.

      Chiloţii mi se înfiorară din nou in timp ce  am încercat să zâmbesc seducător, ceea ce era destul de dificil cu toate maşinile şi traficul gălăgios ce trecea pe lângă noi, întrerupându-ne. M-am aplecat spre statuie.

– Ăăă… eşti o statuie, n’est-ce-pas?   Am întrebat, privind în jur, fără să fiu sigur că era o statuie franceză şi, în caz că vreun gardian din Montreal m-ar fi văzut şi s-ar fi întrebat ce face nebunul ăla care vorbeşte cu o statuie în faţa la A.M. – numele dat de localnici Amintirilor din Montreal, cel mai nou magazin de artă avangardistă. Cum fusesem crescut de o dădacă englezoaică, deşi mersesem la o şcoală franţuzească, gândurile mele erau deseori cam schizofrenice. Ambele limbi şi nuanţe se amestecau, conştient şi subconştient, în funcţie de contextul social.

      Cum stăteam pe strada Sherbrooke în mijlocul iernii din Montreal, aveam o dilemă.

      Se cuvine să răspunzi la două voci distincte ce vin dinspre statuia unei fiinţe umane cu un bust clar masculin, cu muşchii pectorali bine dezvoltaţi şi cu zona genitală feminină –  cu pubisul vizibil?

Dacă eşti surprins vorbind cu o statuie, ăsta e un motiv întemeiat pentru o excursie la balamuc, unde dădaca mea britanică mă asigura ca mă îndrept, mai ales după ce am încercasem s-o seduc folosindu-mi cel mai rafinat limbaj d’amoure pe care-l stăpâneam în franceză. 

– Da, spuse cea sexy.

– Şi eu, părosule, grohăi cea grosolană. 

      În acel moment mi-am amintit că androginia se referea la o sexualitate amestecată, aşa că nu era logic că o voce masculină şi una feminină să îmi vorbească?

      M-am aplecat mai aproape, simţind în spate zăpada topită împroşcată de un autobuz ce trecea pe lângă mine. Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc că era autobuzul 105 spre Montreal West.

      Altă  dată îmi imaginam un dicţionar francez – englez –  o tehnică pe care mi-o însuşisem când Tia îmi vorbea in accentual ei britanic impecabil. Dictionary meu imaginar prin care încercam să înţeleg tot ce îmi zicea idiotul ei de prieten cu accent grosolan.

      Unchiul meu Claude obişnuia să spună, arătând din cap spre careva care se purta nebuneşte: “La machine est brise.” S-a stricat maşinăria. Prietenul Tiei era foarte stricat. 

      Dicţionarul meu imaginar se numea „Clouseau”, după detectivul buimac şi cu toate astea inexplicabil de intuitiv şi eficient.

În el, cum dădeam paginile în faţa ochilor minţii era A pentru „act”, A pentru „androginie”, antilopă… Să vedem,

Androginie: „nici feminin, nici masculin, ci…”  Hm-mm.

Statuia părea englezească, ceea ce sună aproape nostalgic  în Montreal, unde  de-acum predomina franceza. Vorbea cu vocea Tiei, jur!  

      De fapt, ador englezoaicele. Cred că de la Tia mi se trage. Erau aşa de unice, de… internaţionale. Asta e o idee năstruşnică.

Chicoteşte. (notă în documentele Poliţiei)  

– La dracu’, tot la mine te uiţi? Habar n-am de ce am adoptat vocea lui Robert De Niro în Şoferul de taxi.

– Nu, adică Da.

– De ce? Am întrebat statuia. Nu vă  supăraţi, domnule, dar de ce se uită gardianul aşa la mine?  

– Pentru că eu sunt din nenorocitul de East End în Londra şi am să-ţi dau o mamă de bătaie cum n-ai mai primit în VIAŢA VIEŢII TALE, bulangiule de pitic francez.

– Dar nu fac decât să mă  uit. Şi în plus, nu eşti decât o statuie, nici măcar rodul imaginaţiei mele nu mai eşti. Probabil că oricum eşti deja mort, după cum te purtai. Te tot dădeai mare, ca un cretin de buldog englez.

– Te uitai la prietena mea, avorton greţos.

– Tia era dădaca mea, idiotule.

– Te-ai îndrăgostit de ea de cum ai văzut-o prima dată.

Trebuia să recunosc, aşa era. Era atât de frumoasă, cu părul ei lung, castaniu, dar acum, aici, în galeria asta de artă, statuia asta nu putea fi ea. Sigur că nu. Sigur că n…

– Aproape că am ţipat ca o fetiţa. Chiar aşa!

– Mă uit la o statuie. Eşti o statuie. Nu doresc să te ajut cu nimic, deşi îmi aminteşti de preafrumoasa mea dădacă de când eram mic, dar te asigur că  eu sunt muritor, iar tu eşti, tu… o statuie, şi în mod cert nu eşti vie.

– Am nevoie să mă ajuţi. Nu-ţi place dădaca ta? Cum o chema – pe dădaca ta?

– O chema, o cheamă Tia.

– Şi unde era, unde este ea? Zise uşor statuia Pasiune, şi totuşi pe un ton ciudat de familiar.

Am oftat, m-am uitat în jur, convins că înghiţisem vreo substanţă psihedelică. Probabil idiotul de Marc, la servici. Mă dispreţuieşte, m-am gândit nefericit, dar şi, trebuie să adaug, cu ranchiună.

– Am nevoie să mă ajuţi. Pe bune. Cealaltă latură a mea e un animal. E foarte mânios şi agresiv. Va trebui să ai multă grijă.

– Cine eşti şi despre ce vorbeşti?

– Vrea să mă bată. Crede că flirtez cu tine, când ştim foarte bine că nu sunt decât o statuie sculptată după modelul meu după ce am plecat din serviciul părinţilor tăi.

      LaForest, sculptorul nebun din Olde Montreal m-a făcut şi femeie şi bărbat, din cine ştie ce motiv artistic dar pe deplin scandalos. Sunt Tia, dădaca ta. Când m-ai văzut goală, m-am uitat în ochii tăi şi am ştiut că vreau să fim împreună. Îţi aminteşti când m-ai văzut goală?

      Am înghiţit în sec, fără să spun nimic.

– E atâta tandreţe în ochii tăi.

– Asta e o nebunie, am murmurat, din nefericire suficient de tare ca să mă sesizeze unul din gardieni.

Un alt gardian venea spre noi, adică  spre mine. Am fugit.

– De ce îţi spui Pasiune? Am strigat peste umăr.

– LaForest mi-a spus aşa, nu eu, mi-a strigat dădaca.

– Ai face bine s-o ştergi, laşule, mi-a strigat vocea masculină, insultătoare şi foarte neplăcută.

Uitându-mă peste umăr, am văzut că porţiunea evident masculină a statuii se dădea mare, cu penisul de alabastru în erecţie. Ce dezgustător!

Ce chestie, ca el să fie atât de aproape de cea mai încântătoare femeie pe care o văzusem vreodată. Tia. 

Înghiţind lacom după oxigen, m-am rezemat de unul din stâlpii de-afară. Mi-era frig şi eram foarte confuz, dar am intrat înapoi şi m-am dus direct la statuia Tiei, gata să vorbesc cu masculul acesta, dacă începea ceva. Am spus emoţionat:

– N-am idee cum e posibil aşa ceva, dar m-am gândit la tine în fiecare zi de când te-am văzut atunci la baie.

– Ce-ai zis?

– Nu ştiu cine sunteţi, monsieur, dar eu sunt un vechi prieten al Tiei şi o respect foarte mult, cum sunt sigur că vă doriţi şi dumneavoastră.

– A dracu’ ce-o respect. O  s-o respect cât îmi trimit bocancii spre curul tău sfrijit. Curvă! Paraşută!

– Ţi-am spus, scânci dragostea mea Tia.

– Ba n-ai să faci aşa ceva, am strigat şi, înainte să-mi dau seama ce se întâmplă eram scos afară de poliţiştii dumneavoastră care, trebuie să  adaug, sunt excelenţi. Vă mulţumesc că m-aţi scos de-acolo. 

– Deci, ce părere ai? Îl întrebă ofiţerul de patrulare William Davis pe sergentul care conducea secţia de poliţie nr. 24 din Westmount.

– Cred că la machine est brise.   Nebun, cum spuneţi voi – de legat?

– De ce-a încercat să fure statuia?

– Cine ştie? A fost nostim, nu-i aşa – cum ţipa să luăm mâna de pe ea. Ce dement.

– Credea că statuia era prietena lui, sau cum?

– Nu ştiu.

4 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Androgyny

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Editorial Note [III]

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Sticky: Notă Editorială

  4. Pingback: www.egophobia.ro NOTĂ EDITORIALĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *