Veronica şi Cătălina

[conferinţă prezentată la Sesiunea de comunicări ştiinţifice, Focşani, 6 noiembrie 1989]

(restitutio)

de Amita Bhose

Mitologia indiană ne povesteşte dragostea cuplului veşnic tânăr Krsna şi Radha. Păstorul Krsna îi trimitea chemări de dragoste prinţesei Radha prin melodia flautului. Femeia tânără, căsătorită cu un bărbat în vârstă, venea în crâng prin întuneric, ignorând atât obstacolele naturale, cât şi împotrivirea rudelor. Dintr-o dată veni vestea că prezenţa eroului a fost solicitată într-o urbe apropiată. A pune capăt tiraniei regelui din ţinutul respectiv a fost motivul care a determinat apariţia zeului Visnu pe pământ, sub chip uman. Krsna a plecat pentru a-şi îndeplini datoria faţă de omenire, părăsind-o pe Radha, lăsând-o singură, mistuită de dor. Cei doi nu s-au mai întâlnit niciodată.
De veacuri, Radha a rămas în conştiinţa indiană ca simbolul iubirii profunde, iubire apropiată de jertfă. Poeţii din Evul Mediu au susţinut că ţelul principal al coborârii zeului printre oameni era să cunoască dragostea, fără de care el nu atingea perfecţiunea.
Atât mitul românesc al luceafărului, cât şi viaţa personală a poetului care l-a transformat într-o capodoperă universală ne-au trimis, de când le cunoaştem, la legenda indiană amintită. Decurgând în spaţii paralele, cele trei istorii relevează dragostea între două persoane situate pe două planuri spirituale, două fiinţe pe care iubirea le uneşte şi pe care destinul le desparte. În mitul indian, Krsna reprezintă divinul şi Radha, pământescul; în poemul eminescian, eroul este un astru şi eroina, o muritoare; iar în drama vieţii poetului, el e geniul şi Veronica, o femeie chinuită de problemele vieţii cotidiene.
Este îndeobşte cunoscut şi recunoscut faptul că, pe plan intelectual, Eminescu a fost mult superior contemporanilor săi. Deşi viaţa mizerabilă pe care a trăit-o poate să provoace întrebări despre aprecierea talentului său de către elita vremii, mărturiile din perioada respectivă înlătură orice umbră a îndoielii în acest sens. Graţie Elenei Văcărescu, avem mărturisirea reginei Carmen Sylva: “Ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit din altă lume”1. Suverana i-a povestit poetei de mai multe ori că “ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere (în cursul singurei sale vizite la palat – ), ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare”2.
Titu Maiorescu. mentorul spiritual al poetului, a afirmat că pentru Eminescu, omul înzestrat cu o “inteligenţă excepţională”, “orice coborâre în lumea convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească”3. Aşadar, contemporanii îl priveau ca pe un geniu, figurat vorbind, ca pe un astru rătăcit pe pământ.
Judecata raţională a lui Şerban Cioculescu a infirmat “legenda” cum că Maiorescu ar fi spus că Eminescu îi transfigurase pe el şi pe Caragiale în personajele Demiurg şi, respectiv, Cătălin4. Afirmaţia biografului marelui dramaturg a fost susţinută şi întărită de biografii poetului; totuşi, mulţi lectori, amatori de senzaţional, preferă să se încreadă în “destăinuirea” maioresciană, publicată într-o vreme când nici una dintre cele patru persoane vizate – Eminescu, Veronica, Caragiale şi Maiorescu – nu mai era în viaţă.
Astfel, suprapunerea imaginii Veronicăi Micle asupra celei a Cătălinei a exercitat o influenţă negativă atât asupra uneia, cât şi asupra celeilalte; fiecare dintre ele – iubita poetului şi eroina poemului – a suferit antipatia publică şi critică din cauza celeilalte. Astăzi, la o distanţă de mai bine de o sută de ani de la moartea lui Eminescu şi a Veronicăi Micle, când corespondenţa lor a văzut lumina tiparului, credem că este momentul şi cazul să analizăm elementele biografice care pot fi depistate în capodopera lirică a poetului naţional.
Se ştie că Luceafărul a avut ca bază o legendă românească povestită de Kunisch; poetul i-a dat o nouă înfăţişare. Ca orice artist, Eminescu folosea experienţa personală în creaţia sa, sublimându-le şi încercând mereu să le depersonalizeze. Drama internă a poetului iese la iveală într-o ciornă de scrisoare adresată Veronicăi şi redactată în august 1879: “Tu nu m-ai făcut fericit, şi poate că nu sunt nici capabil de-a fi, tu nu m-ai făcut nici atât de nefericit, încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei. Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc, are să determineze întreaga mea viaţă.” 5 În mod inevitabil, ne aducem aminte de versurile lui Rabindranath Tagore: “În acel amurg purpuriu de primăvară am văzut pieirea mea în ochii tăi”.
Sentimentul poetului român evoluează în cunoscuta adnotare din manuscris: “În înţelesul alegoric ce i-am dat (Luceafărului – n.n.) este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, [nici noaptea uitării] şi nume[le] lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte însă pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric.”6
Proiectarea propriei personalităţi în eroul-astru a fost sesizată de Veronica; ea s-a recunoscut pe sine în Cătălina: “Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,/ Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti, / Apoi dispari: şi-n urmă rămâi la gândul meu./Vedenie iubită la care mă-nchin eu” – Să pot întinde mâna7. Din nou, într-un moment de supărare, ea se referă la el ca luceafăr: “Tu luceafăr mi-ai fost mie/ Ce în zori de ziuă luce,/ Şi-ai apus, – acum la soare /Eu privesc cu mult mai dulce” – Drag mi-ai fost 8.
Poetă cu sensibilitate şi subtilitate artistică, Veronica a apreciat faptul că poetul a zugrăvit-o pe Cătălina cu spiritul ei de dăruire, de devoţiune, cu care se închina la “icoana de iubire” (Să pot întinde mâna).
Din poeziile şi scrisorile sale, ni s-a conturat în minte personalitatea poetei ieşene – blândă, afectuoasă şi devotată, uneori revoltată, chiar şi înfuriată, dar niciodată prefăcută. Sinceritatea ei faţă de ea însăşi şi faţă de alţii stă la baza conştiinciozităţii sale, a sentimentului de datorie – şi de iubire – faţă de copiii săi, trăsătură ce a fost interpretată ca un exces de simţ practic, nepotrivit unei poete, cu atât mai puţin iubitei unui poet genial. Posteritatea o acuză pentru că nu i-a fost indiferentă soarta copiilor ei. Dar s-a întrebat vreodată: Eminescu ar fi putut oare iubi o femeie egoistă, care ar fi pus dragostea – propria-i plăcere – mai presus de sentimentul matern ? Cum ar fi fost apreciată atunci – ne întrebăm – sensibilitatea artistică a poetei, care, în viaţa personală, n-ar fi avut sentimentul uman ? Când sunt îndrăgostite, şi geniile se ceartă şi se iartă ca oamenii de rând; Eminescu putea să o judece pe Veronica aşa cum voia. Dar e drept ca nici istoria să nu aprecieze sacrificiile ei, să nu-i recunoască meritele ?
Întorcându-ne la poem, încercăm să desprindem imaginea ei din Luceafărul. Protagonista este o prinţesă adolescentă, inocentă, care nu cunoaşte drumurile spinoase ale vieţii; iar iubita poetului este o femeie matură, nu atât prin vârstă, cât prin amărăciunile vieţii, mama a doi copii orfani de tată. Este o femeie care se străduieşte să-şi cultive talentul poetic în pofida luptei cu sărăcia şi să nutrească iubirea nelegitimă în împrejurări neprielnice. Pe plan exterior, ele nu au nimic comun; dar calităţile sufleteşti le leagă. În ciuda diferenţelor mai sus menţionate, Veronica este la fel de visătoare şi îndrăzneaţă în dragoste ca prea frumoasa fată din neamul împărătesc. “Poţi reproşa inimei ceva ?” – era argumentul ei 9.
Tânăra femeie se îndrăgosteşte de portretul unui tânăr: “Privindu-ţi faţa de farmece plină,/ Luci o rază în al meu sin;/ Crudă fu însă a ei lumină,/ Din pieptu-mi scoasă un lung suspin” – La portretul unui poet 10. De la fereastra ei. Cătălina priveşte astrul, căruia îi cade dragă şi care, alunecând în odaia ei, apare mai întâi ca o imagine din oglindă: “Ea îl privea cu un surâs, /El tremura-n oglindă,/ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă”.
Reacţiile Veronicăi sunt asemănătoare: “Şi-a ceriurilor taină adâncă şi divină,/ Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare c-o cuprind,/ Ca s-o-nţeleg mai bine, eu ochii mi-i închid./ Şi atunci văd că de tine e inima mea plină.” – Când noaptea e adâncă 11. Veronica îi trimite chemarea adoratului ei: “De-ai şti, iubite, cât de mult/ Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,/ Ai veni pe-aripi de vânt,/ Şi mi-ai spune un cuvânt.//[…] Vino dar pe-aripi de vânt,/ Vin’ de-mi spune un cuvânt,/ Că mi-i dor atât de mult/ Glasul tău să-l mai ascult.” – De-ai şti 12. Sesizăm ecoul poeziei populare româneşti şi ascultăm mai departe: “Pe tine şi pe mândra lună/ Aş vrea din mers să vă opresc/ Şi în extaz, ca o nebună,/ Un veac întreg să vă privesc” – Pe ceruri13. Nu auzim oare aceeaşi chemare în cunoscutele versuri: “- O, dulce-al nopţii mele domn,/ De ce nu vii tu ? Vină !” Şi Cătălina a vrut să oprească astrul din mers. În versurile poetului indian Vidyapati, Radha îşi exprimă sentimentul: “Deşi-ţi văd chipul de când mă ştiu, te privesc şi azi cu nesaţ. Milioane de ani te-am strâns la piept, nu s-a stins, totuşi, al meu dor.”
O fiinţă pământească nu are, însă, puterea să reziste prezenţei unui corp celest, “un mort frumos cu ochii vii”. Cătălina simte că ochii lui o îngheaţă. (în cântul XI din Bhagavadgita, Arjuna s-a îngrozit la vederea fenomenului cosmic – jocul morţii – ce se petrecea în persoana lui Krsna. L-a rugat să-i preia privirea transcendentă şi să apară din nou sub chip uman, aşa cum îl cunoştea.)
Se ştie că Eminescu suferea de spaima morţii, pe care a transformat-o într-o obsesie în creaţia sa lirică. Presimţirea sfârşitului prematur, sentimentul de bătrâneţe timpurie i le va fi împărtăşit iubitei. La un moment dat, Veronica izbucneşte într-o explozie de frustrare: “De ce-ţi mai numeri anii, să vezi de eşti bătrân/ Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân…//[…] Şi ce-ţi mai foloseşte să ştii azi cum mai eşti,/ Când simţi că tu pe lume de mult nu mai trăieşti,/ Purtând cu moartea-n suflet, străin în orice loc,/ Viaţa ta pustie şi fără de noroc ?!” -De ce-ţi mai numeri anii 14. Şi Eminescu se gândea: “Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!” (Departe sunt de tine).
O asemănare, probabil întâmplătoare, între poem şi viaţă a fost că, în ambele cazuri, femeia a făcut primul pas, dar tot ea a respins dorinţa bărbatului de a fi împreună. Luceafărul o invită pe fată să-i fie mireasă, să trăiască în înălţimea cerurilor alături de el şi să fie stăpâna lumii şi a apelor. Eminescu îi pune Veronicăi următoarele condiţii: “Reîntoarcere, din parte-mi, nu e decât c-o unică condiţie. Aceasta e să împarţi soarta rea în care trăiesc eu, să fii a mea oricum aş trăi şi oriunde.[…] De o-mplineşti, bine, de nu, nu.”15 Cuvintele acestea apar într-o ciornă redactată în prima parte a anului 1876.
Fata de împărat refuză categoric să meargă pe calea ce i-a deschis-o astrul; îi mai cere să renunţe la nemurirea lui. Veronica, fire cumpănită şi cu mai multă experienţă lumească, îi scrie poetului: “…tu nu ştii că, pentru ca doi să se iubească, trebuie ca imaginaţia să fie întreţinută continuu prin iluzii şi speranţă, mizeria şi nevoia distrugându-le ?”16 Pentru ca să-şi păstreze “iluziile”, femeia a avut curajul să înfrunte realitatea. Cu toate că argumentul ei provine dintr-un alt plan existenţial decât cel al Cătălinei, mobilul este acelaşi. Nici una nu vrea să iasă din sfera ei, mai degrabă îi cere partenerului să se desprindă de lumea sa. În loc de a fi a lui, fiecare în parte vrea ca el să fie al ei. Cătălina îl convinge pe luceafăr să se desprindă de lumea astrală. Unele scrisori evidenţiază că Veronica îl ademenise pe Eminescu să “coboare” între oamenii obişnuiţi. “De pe acum am aranjat deci, şi aranjamentul e definitiv.[…] De la Sf. Dumitru încoace ştii că e treaba ta să alegi cum ţi-o plăcea ţie. De-atunci întru paj şi cavaler şervet pentru perpetuitate în suita M. Sale Doamnei Veronica, supus ca un câne şi înamorat ca un cărăbuş” – scrie Eminescu în martie 1882 17. Sentimentul exprimat în glumă a fost afirmat în scris în alte scrisori. În luna ianuarie a aceluiaşi an, scrisese: “Va veni o vreme, Nicuţă, o sper că va veni, în care tu vei uita toate durerile ce ţi le-am cauzat.[…] Poate că atunci voi deveni eu însumi alt om – şi pacea, şi liniştea vor fi partea noastră a amândurura.” 18 Eminescu a fost conştient că, pentru a putea avea linişte şi s-o facă fericită pe ea, era nevoie să-şi schimbe personalitatea.
În acest punct crucial, intervine geniul poeziei; eul transcendental, care traversează “căi de mii de ani în tot atâtea clipe”. Astrul se roagă pentru a-i fi reluat nimbul nemuririi, [pentru ] a fi dezlegat de povara veşniciei. Îi spune părintelui cosmic : « Din chaos, Doamne,-am apărut/Şi m-aş întoarce-n chaos… ». Întâlnim, surprinzător, o idee asemănătoare într-o poezie a Veronicăi : « Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urm[ nu va mai rămânea.// […] Căci pulbere, ţărână de tine s-a alege,/ Aceasta e a lumii nestrămutată lege,/ Nimicu-n ea te duce, nimicul te reia,/ Din vecinica ei taină, nimic nu vei afla.” -Şi pulbere, ţărână 19.
Părintele cosmic nu-l dezleagă pe luceafăr “de greul negrei vecinicii”. Nici Eminescu n-a putut să se detaşeze de destinul său de poet, de gânditor, să fie “un alt om”. Aşa cum se ştie, aranjamentul de care vorbise în scrisoarea de mai sus n-a fost definitiv. Conştiinţa lui de artist l-a împins spre o viaţă de zbucium şi i-a stat în calea realizării unui cămin. Motive ca sărăcia, sănătatea precară şi frica de moarte pe care o purta în suflet ani întregi au fost aspecte exterioare, periferice. Toate acestea la un loc, şi în primul rând motivul lăuntric, i-au constituit destinul – Demiurgul. Înzestrată cu un simţ puternic intuitiv, Veronica îi spusese mai înainte: “…ne desparte o prăpastie săpată de împrejurări” 20. Între Radha şi Krsna a existat râul Yamuna, simbolul concursului de împrejurări al destinului.
În poezie se petrece altă scenă. Cătălin, “viclean copil de casă”, o cucereşte pe Cătălina, care, descrisă iniţial ca “mândră-n toate cele”, îl găseşte pe acel “guraliv şi de nimic” pe potriva ei. Epistolele personale, precum şi Scrisoarea IV, relevă cât de chinuit era Eminescu de gelozie şi cum o judeca pe Veronica. Variaţia atitudinii faţă de iubită rezultă din afirmaţii contradictorii privitoare la caracterul eroinei. Totuşi, poetul reafirmă sentimentul adoratoarei: “Luceşte c-un amor nespus,/ Durerea să-mi alunge,/ Dar se înalţă tot mai sus,/ Ca să nu-l pot ajunge”. O astfel de mărturisire i-a făcut-o Veronica într-o scrisoare din 9 februarie 1882: “Lasă-mi-te acolo unde iubirea mea te-a aşezat – pe punctul cel mai înalt în lume şi în sufletul meu” 21, precum şi într-o poezie: “Şi de patimă e arsă/ Inima ce ţi-am dat ţie,/ Dar iubirea-n ea neştearsă/ A rămas pentru vecie” – În cenuşă 22.
Singurătatea Cătălinei îşi găseşte rezonanţa în multiplele scrisori ale poetei, pentru care dragostea a rămas singurul izvor de lumină. Viaţa ei cotidiană, ca şi a Cătălinei, era “pustie ca nişte stepe”, dar trăirea intrinsecă era plină de “un farmec sfânt”.
Se cuvine să ne oprim odată asupra frivolităţii de care sunt acuzate şi femeia, şi protagonista poemului. Dacă cea din urmă era atât de distanţată spiritual faţă de luceafăr, putea să-l atragă pe acesta, să-l coboare pe pământ prin forţa iubirii ? Eminescu a mustrat-o crunt pe Veronica: “Nu crede că-ţi fac imputări. Ce imputări se pot face unei femei uşoare ? Dacă am a imputa cuiva ceva este numai mie, mie care am atât de dobitoc ca să cred o clipă în vorba d-tale.” (Subl. autorului.) 23 Ar fi putut o femeie uşuratică să scoată “la lumina zilei” “ceea ce era mai adânc ascuns” în sufletul unui geniu ? Luceafărul- Eminescu a fost un magnet care a atras-o pe Cătălina-Veronica. Magnetul este, fără îndoială, mai puternic, dar şi metalul respectiv -nu oricare – are capacitatea de a fi magnetizat. La prima vedere, Eminescu a simţit magnetismul latent care zăcea în Veronica şi care îl atrăgea – după propria-i afirmaţie – “într-un mod fatal”.
Dar pe cine a iubit Veronica? Pe Mihai-omul sau pe Eminescu-geniul ? În scrisorile-i intime i se adresa adesea cu Emin decât cu numele lui mic. Se pare că i-ar fi iubit numele – aura poetului. Persoana lui Eminescu “de-poetizat”, în perioada maladivă, nu i-a mai prezentat nici un interes. Dragostea sau admiraţia i-au revenit, după ce omul s-a însănătoşit şi a arătat posibilitatea de a redeveni poet. În nepăsarea ei faţă de destinul bolnavului a fost egoistă, orgolioasă. Din acest punct de vedere, atât reproşul Harietei, cât şi al criticii ulterioare a fost just. Dar… care a fost atitudinea societăţii, elitei, ministrului Titu Maiorescu şi a regelui ţării, faţă de Mihai Eminescu-bolnavul mintal ? Cum a trăit el între anii 1883-1889 ? Cum a murit ? Şi unde ? Numai Veronica, femeie neajutorată, era vinovată de indiferenţă ?
Veronica s-a supus destinului: “Se rupe-un lanţ plin de tărie/ Ca firul cel mai subţirel;/ Când soarta vrea aşa să fie,/ Zadarnic vrei să faci altfel” – Nu plânge 24. Constată: “Să iubesc când nu-s iubită/ Este soarta-mi pe pământ” – Ştii c-amorul tău…25. Şi Cătălina a ajuns să creadă: “În veci îl voi iubi, şi-n veci / Va rămânea departe”.
Într-o “sară-n asfinţit”, Hyperion îi surprinde pe cei doi tineri singuri în pădure. Atmosfera este similară cu cea din Dorinţa sau Lasă-ţi lumea ta uitată. Cătălin a avut grijă de a o face pe Cătălina să uite de “dorul de luceferi”. Încă o poezie, Să fie sara-n asfinţit, seamănă atât de mult cu fragmentul respectiv din Luceafărul, încât unii editori au socotit-o variantă a poemului. Alte ediţii o prezintă ca pe una independentă; aşa a clasat-o cel mai mare editor al poetului, Perpessicius 26. Oricum, nimeni altul decât Eminescu nu putea să spună: “Şi de asupra mea rămâi / Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dintâi/ Şi visul meu din urmă”. Aceeaşi strofă apare în Să fie sara-n asfinţit. Ideea asemănătoare se exprimă într-o scrisoare: “…tu eşti cel întâi amor al meu şi vei fi cel din urmă, unicul, precum unica eşti…” 27 Nu era oare Cătălin “micul eu” al poetului, luceafărul reprezentându-i eul superior, lăuntric? Într-o variantă a poemului, Creatorul îl dojeneşte pe Hyperion: “Tu îţi atârni de micul eu/ Speranţă şi durere” 28. În acest sens, ne amintim şi de o cunoscută poezie a lui R. Tagore, unde se susţine că poetul nu se identifică cu omul pe care îl vede lumea.
Acum câţiva ani, regretatul critic Şerban Cioculescu şi-a exprimat mirarea: “…Cum de n-a observat nimeni (pe câte ştim !) că Eminescu e aci cel ce rosteşte una din cele mai pure cantilene de dragoste, despuiată de orice carnalitate ?…” 29 Menţionăm că această identitate am sesizat-o noi încă din anii ’60, când am tradus cele două opere lirice eminesciene în bengali; Să fie sara-n asfinţit a fost poezia cu care am încheiat volumul Eminescu: Kavita (Poezii) 30. Dar ne-a fost peste mână să lansăm o atare idee inedită.
Din punct de vedere biografic, Eminescu a avut alte muze, dar Veronica îl avea numai pe el. În afară de câteva poezii de ocazie, integrala sa creaţie lirică i-a fost consacrată unicului poet, unicei iubiri. Nici în viaţa personală nu s-a compromis, nu şi-a căutat consolarea lângă un eventual Cătălin. Aşa cum a apreciat criticul şi biograful George Munteanu, dragostea ei “s-a consumat aproape integral într-o lungă (şi vană – ne permitem să adăugăm) aşteptare” 31. Tocmai acest tragism al vieţii ei ne-a îndemnat s-o alăturăm Radhei.
Observaţia satirică, dispreţuitoare a astrului: “- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?”, confirmă presimţirea Veronicăi: “Emin, Emin, tu vei sfârşi prin a mă urî” 32. Sfârşitul iubirii nerealizate a fost cât se poate de firesc, pentru că, aşa cum observă Tagore, “opusul iubirii nu este ne-iubire, ci ură”. Neavând dreptul la căldura dragostei de care se pot bucura muritorii de rând, luceafărul a rămas “nemuritor şi rece”. Nici Eminescu n-a cunoscut moartea; lipsit de luciditate, rănit la cap, a trecut în nemurire fără să simtă moartea corpului.
Dimineaţa zilei de 15 iunie 1889: Veronica este stăpânită de un impuls poetic subit; fără să ştie că Eminescu s-a stins din viaţă, scrie într-un suflet o poezie, începând cu versurile; “Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună !/ Ai zis tu…” – Raze de lună 33.
După aceea a scris doar o singură poezie, care se termină cu versurile: “Şi de adânca mea iubire/ Va rămânea pe-acest pământ,/ Ca o eternă amintire,/ Tristul şi jalnicul meu cânt” – Să ştii că oriunde 34.
Veronica s-a sinucis pe data de 2 august 1889. Ce a determinat-o să facă acest pas fatidic? Dispariţia geniului din zarea vieţii sale ? Remuşcarea pentru indiferenţa cu care îl tratase pe acel om în zilele cele mai grele din viaţa lui? Aspiraţia de a se uni cu iubitul ei în lumea cealaltă?
O ştia numai ea.

Note:
1. Elena Văcărescu, Memorii, Cluj-Napoca, 1989, p. 41.
2. Ibid.,p. 42.
3. Apud George Munteanu, Hyperion I. Viaţa lui Eminescu, Buc, 1973, p. 240.
4. Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale, Buc, 1986, pp. 207-213.
5. M. Eminescu, Opere, vol. XVI, 1988, p. 350.
6. M. Eminescu, ms. 2275 bis, f 56v, apud G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Buc, vol. I, 1969, p. 263; completările în paranteze drepte, de G. Călinescu.
7. Veronica Micle, Poezii, ed. îngrijită de Augustin Z.N. Pop, Buc, 1969, p. 74.
8. Ibid, p. 101.
9. Scrisoarea din 2.IX.1879 în M. Eminescu, Opere, XVI, p. 621.
10. V. Micle, Poezii, ed. cit, p. 63.
11. Ibid., p. 35.
12. Ibid., pp. 22-23.
13.Ibid., p. 34.
14. Ibid., pp. 40-41.
15. M. Eminescu, Opere, XVI, ed. cit., p. 326.
16. Scrisoarea din 27.X.1877, redactată în franceză (v. M. Eminescu, Opere, XVI, p. 617); trad. rom. G. Munteanu, Hyperion…, ed. cit., p. 185.
17. Scrisoarea din martie 1882 (datată de editori), Opere, XVI, p. 192.
18. Scrisoarea din 3.1.1882, Opere, XVI, p. 190.
19. V. Micle, Poezii, ed.cit., pp. 37-39.
20. Scrisoarea din august 1881 (v. M. Eminescu, Opere, XVI, p. 630); trad. rom. G. Munteanu, Hyperion…, ed.cit., p. 248.
21. M. Eminescu, Opere, XVI, p. 634.
22. V. Micle, Poezii, ed.cit., p. 19.
23. Scrisoarea din ianuarie-iunie 1876, în M. Eminescu, Opere, XVI, p. 325 (dată incertă).
24. V. Micle, Poezii, ed. cit., p. 55.
25. Ibid., p. 71.
26. M. Eminescu, Opere, vol. IV, Buc, 1952, p. 448.
27. Scrisoarea din 3.VI.1882, în M. Eminescu, Opere, XVI, p. 194.
28. M. Eminescu, Opere, vol. II, Buc, 1943, p. 386.
29. Apud George Munteanu, Eminescu şi eminescianismul, Buc, 1987, p. 20.
30. Amita Ray, Eminescu: Kavita, Calcutta, 1969, pp. 63-64.
31. George Munteanu, Hyperion…, p. 177.
32. V. nota 20.
33. Augustin Z.N. Pop, Mărturii…/ Eminescu-Veronica Micle, Buc, 1969, p. 179.
34. V. Micle, Poezii, p. 114.