libris.ro

Dincolo de zbor nu se poate trece fără înălţare

[Gelu Vlaşin – Poemul turn, Colecţia “Biblioteca Bucureşti” – Editura Muzeul Literaturii Române, 2001, Editura Liternet, 2003]

de Luiza Mitu

„Poemul turn”…mi se pare cel mai bine gândit ciclu de poeme marca Gelu Vlaşin; în primul rând ca structură. Am descoperit la Gelu Vlaşin, şi în special prin acest ciclu, o religie a poeziei gândită bidimensional, ceea ce obligă cititorul la o lectură suprapusă. Textul propriu-zis, care poartă în el toate încărcăturile unui cotidian tranşant, este dublat de titluri care trimit la credinţa hindusă. Numele este, în cazul acesta, destinul poemului, pecetea sa. Totul începe de la tema pe care o dezvoltă în acest ciclu: moartea. Ei bine, ce se mai poate scrie despre moarte? Nu prea multe. Originalitatea poetului nu vine din inventarea unei noi filosofii a morţii, ci din modul în care tratează această temă. Mai întâi inventează un turn. Ca să fie uşor de identificat turnul va fi unul de cristal. Astfel, toţi cei interesaţi să–l viziteze vor exclama cu uşurinţă: Acesta este turnul lui Gelu Vlaşin. Iar eu, care am văzut deja turnul, pot spune: Acesta este manifestul poetic al lui Vlaşin, manifest care poartă numele de „Cuvântul înainte de turn”. Interesantă ar fi o trecere în revistă a semnificaţiilor pe care le comportă metafora „turnul de cristal.” Un turn obişnuit impune prin înălţimea şi rezistenţa sa teamă, admiraţie, dorinţa de adăpostire. Turnul de cristal este altceva. Este sensul poeziei fortificat. Cristalul este un metal în care se acumulează energii pozitive şi negative. Fiecare cuvânt care construieşte turnul de cristal generează o anumită structură energetică. Dar cristalul mă duce şi cu gândul la transparenţă, la golirea de sens a cuvântului, la cuvântul învestit doar cu sonoritate.

Pot fi interceptate în manifestul poetic al autorului trei momente ale poeziei: unul declanşator: cuvântul: „Într-o zi mi-am construit un turn de cristal. Din vârful lui au început să-şi ia zborul cuvintele…unul câte unul, încetul cu încetul, până când aerul a devenit o respiraţie întreagă, până când trecătorii grăbiţi s-au oprit în faţa turnului ca să admire ploaia cuvintelor. Apoi s-a născut un curcubeu cu aripile întinse peste oameni şi turnuri. Culorile lui s-au transformat în fluturi şi-au început să cânte. Era un concert de aripi şi culori şi cuvinte.”; unul tensional: apariţia morţii: „Într-o zi a venit moartea. Era aşa cum mi-o imaginasem. Înaltă, frumoasă şi rece. Avea o rochie de mireasă, albastră şi în mâna stângă ţinea un trandafir alb. S-a urcat în turnul meu de cristal, mi-a zâmbit într-un fel ciudat şi neînţeles apoi şi-a întins aripile şi s-a înălţat la cer. Împreună cu ea şi-au luat zborul câţiva prieteni dragi…” şi unul rezolutiv: „poate că moartea nu-i decât un zbor dintr-un turn de cristal în care s-au născut cuvintele.” Existenţa acestor trei momente apropie poezia lui Vlaşin de teatru. În primul rând prin atmosfera pe care o creează în poezie, întrepătrunderea mitologiei cu banalitatea unei daily existence. De altfel, titlul volumului în care este inclus acest ciclu de poezii, „Omul decor”, îmi confirmă supoziţia.


[Gelu Vlaşin @ premiul Tertulia Cerro Almodovar]

Ceea ce frapează la poezia lui Vlaşin este aparenta neconcordanţă între titlul poemului şi poemul în sine. Însă la o citire atentă ( care face apel la erudiţia cititorului), lucrurile nu mai sunt atât de incerte. În credinţa hindusă pentru ca sufletul să se poată contopi cu universul el trebuie să parcurgă un drum iniţiatic ce conţine mai multe etape ale reincarnării. Aceste etape le-am regăsit în textul lui Vlaşin care, să nu uităm, tratează o mare temă, aceea a morţii, văzută ca reincarnare succesivă a omului, dar şi ca o lipsă de sens a unei existenţe banale, repetitive. Primele poeme ale ciclului sunt scrise într-o tonalitate gravă. Fracturarea poemului prin spaţiul gol dintre cuvinte, care se întâlneşte în celelalte volume, „Tratat la psihiatrie”, „Atac la Panică”, „Ultima suflare”, aici este foarte mult redusă, în unele poeme chiar lipseşte.

Prima etapă pe care o traversează poezia este „realitatea” demonilor. În tradiţia hindusă aceasta este o primă treaptă a reincarnării. Vlaşin face trimitere la statuile ogoh ogoh construite pentru paradele Ngrupuk care au loc în ziua de Nyepi, sărbătoare balineză care poartă numele de „Day of Silence”, în Bali, Indonezia. Această zi presupune încetarea oricărei actvităţi care nu are legătură cu meditaţia spirituală. Sunt adepţi care pe parcursul sărbătorii refuză să mănânce şi să vorbească. Ogoh ogoh sunt reprezentate sub forma unor fiinţe mitologice, de obicei demoni. Această tăcere a trupului o impune şi Vlaşin, lăsând loc meditaţiei prin evadarea în vis : „în visul meu / s-a cuibărit /moartea / cu îmbrăţişarea ei / răcoroasă / ca şi când / somnul / s-ar fi prăbuţit / în scorbura timpului /” (ogoh III ) Demonul morţii apare în universul imaginar al lui Vlaşin sub diferite înfăţişări: scorpie neagră, animal de pradă, bufniţă supărată, imensa pasăre Garuda din mitologia hindusă sau budhistă, metamorfozată în ghicitoare de destine: „să-ţi ghicesc / mi-a zis moartea / rânjind / să-ţi ghicesc / printre liniile frânte / din palmă / din palma palmelor tale / din viaţa vieţilor tale / să-ţi ghicesc / hai / hai / hai să-ţi ghicesc odată / s-a supărat moartea / aruncându-şi coasa / peste umărul meu.” ( garuda) Atmosfera pe care o creează este una apocaliptică: „mi-am alungat foamea / cu tine / mi-am luat / chipul / şi / l-am purtat / în lanţuri / până când / lanţurile / s-au transformat în vulturi / şi vulturii / în cearcăne adânci / prin care / se plimbă / nestingherită / întunecimea.” ( ogoh II ) Aceste stihii ale morţii apar de obicei noaptea – care în poezia lui Vlaşin se confundă în noţiunea de moarte: „credeam că moartea / vine pâş pâş ca o bufniţă supărată / credeam că penele ei / strălucesc / credeam că liniştea s-a scurs / printre degetele unei / trambuline verzi / credeam că Dumnezeu / a trimis un fulger înfometat / să-mi înţepe retina / dar moartea nu avea nici o vină / dintr-un colţ / noaptea / plecase pâş pâş / la vânătoare / cu aerul ei boem şi absurd / / într-un târziu / obosită de- atâta căutare / a intrat pe hornul unei case / şi somnul s-a transformat în veşnicie ” ( ngantosan)
Tot în planul acesta al nopţii poetul încercă o experienţă a morţii ca deposedare de propriul trup şi posedare a trupului iubitei: „a fost ieri ziua în care puteam să fiu moartea ta / a fost ieri / ziua în care ne puteam dezbrăca de noi înşine / a fost ieri ziua în care / te tot întrebam / cu cearcăne în gând / a fost ieri / seara în care / creşteam / cât zece etaje / a fost ieri / seara în care / puteam să fiu trupul tău / a fost ieri noaptea / în care / aş fi putut / a fost ieri / în începuturi / o zi oarecare / a fost ieri în paşii tăi / o linişte / a fost / noaptea în care / puteam să fiu mortul tău / moartea mea.”( suryana) Dematerializarea este la Vlaşin o suprapunere a eului nocturn cu cel diurn. Un simbol al ei este oglinda care face posibilă trecerea dincolo : „… şi deodată / o să tresari văzându-ţi stafia-n oglindă / surâzând complice / cu o seceră galbenă / atârnată / pe umărul stâng.” ( karatagan) „… nevoie substanţială / cu faţa oglinzilor veneţiene / când doi şi cu doi / nu mai suntem / noi”. ( degung) Treapta care închide visul nocturn este ascensiunea spre regnul animalelor inferioare. Poetul încearcă experienţa reincarnării într-o insectă: „insecta aia pe care-o înţepi în pântec stă chiar în centrul palmei mele / în centrul mamei mele / în centrul centrului meu / în miezul pământului / în buricul pământului / insecta aia sunt eu.” ( pahlawan). Trezirea din vis coincide cu reincarnarea în om. Primul act al scenariului poetic pe care l-am numit „realitatea demonilor”, se încheie. Tonalitatea gravă în care s-a „jucat” actul este înlocuită de o nouă viziune: ludică, ironică până la cinism, aş spune, care imită poezia-fabulă, poezia cu rimă, poezia- jurnalistică. Gelu Vlaşin pune sub semnul întrebării starea poeziei de astăzi; mereu în transformare, experimentând tot felul de formule, mai mult sau mai puţin reuşite. Protagoniştii poemelor sunt membii unei familii „mari şi insipide”: vecini de bloc, boemi tâmpiţi, aurolaci, trecători flămânzi, amici pofticioşi, hoţi, perverşi, soldaţi, anticari, boschetari, curve, toţi ducând o existenţă stupidă, mizeră, redusă la clişee, hrăniţi cu programe tv de calitate second-hand, intoxicaţi cu sunetul manelelor. Cei care rămân neatinşi de microb fantazează cu gândul la Occident.Toate aceste forme de existenţă corespund sintagmei „a muri cu zile.” Produsul unei astfel de societăţi este omul gol: „Omul gol / stă la coadă să-şi ia un covrig / două cucoane-l ciupesc de corniţe /una-i zurlie / una-i băută / alta-i dusă – răscolesc toate trei prin vitrine / după hainele slute / să-şi îndoape consorţii cu partide cornute cu vaca nebună / omul gol singurel / stă la coadă ascunzându-şi codiţa / este trei după masa / şi pauza urlă prin halbe / vinerea-i mare / un soldat mulge capra vecinului / că prinde bine la decor / ziua de presă e plină / omul nou gol / la câinărie câinii au covrigi în coadă proaspeţi în coadă.”( leunca) ; cel care pune în scenă toată acestă poveste cu saltimbanci este omul hip-hop, noul poet : „noaptea mă plimb poate-poate / vreo tanti sensibilă-n toate / zilnic mănânc pâine prăjită cu sare / privind la tv-ul oroare / e jale / ciorapii-mi sunt rupţi în călcâie mă zbat din ogie-n orgie / măi românie / prietenii-mi spun că viaţa-i nasoală / să nu po-i să pui tu pe tine vreo ţoală / nici chef n-ai de şcoală / fetiţele-s pline de bani la şuetă / prostia-i la rang de mare vedetă eu dorm pe-o mochetă- n-am casă / n-am masă /n- am lucru / n-am scop / n-am viaţă / n-am nume / n-am stare de loc / sunt omul hip-hop.” (garuda II)

Se ghiceşte în poemele lui Vlaşin nostalgia unui eu care se vrea altfel, neatins de mizeria societăţii şi care este în permanentă luptă cu propriul eu social: „…tu nu ştii să / tu nu ştii / tu nu crezi că poate /poate tu eşti altfel / nu mai bei gin / nu mai tremuri / tu tu / nu / tu nuuuu / tu-mi îmbraci poemul / îmi suipi cerneala / înmormântezi cerneala / blestemi cerneala / tu eşti / tu / tu-mi eşti / tu – tu” ( colenak).

Singura şansă de a rămâne un poet de fond este construirea unui turn de cristal a cărui înălţime să nu permită accesul oricui: „ca musca mi-a întors şi obrazul celălalt / n-ar fi nici o chestie – cum ar zice fratele meu / cu inima cât o sticlă de vodkă / dar fratele meu din sala de dans / are bocancii cât un hotel de cinci stele / şi textul lui / de viaţă / scursă din gura poetului deprimist / te-nvaţă ce-nseamnă arta / cu miros / ca să ţii minte odată – şi să nu poţi trece – dincolo de zbor fără înălţare.” ( pimpinan)

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #27

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *