Depresii, fobii, amnezii

[Gelu Vlaşin – Tratat la psihiatrie, Editura Vinea, Bucureşti, 1999, Editura Liternet, 2006]

de Cristina Nemerovschi

Motto: “eu/n-o să mai fac/poze voalate cu/vieţile tale/triste şi tu/n-o să/mai fii/albă ca zăpada pentru/piticii mei” [Gelu Vlaşin, acromegalie, tratat la psihiatrie]

Tratat la psihiatrie, volumul de debut al poetului Gelu Vlaşin, s-a intitulat iniţial Tratat de psihiatrie şi, după cum mărturiseşte autorul, a fost o trecere în revistă a unor simptome de boli psihice de care tânărul poet era convins că suferă, la acea vreme. Volumul îşi poartă lectorul prin intimitatea unor senzaţii stranii şi puternice care, pentru un neiniţiat, pot fi deprimante sau chiar înfricoşătoare prin îndepărtarea lor de explicabilul, raţionalul şi normalul cu care acesta se întâlneşte în experienţele sale cotidiene şi mai ales printr-o spargere a acestor senzaţii, printr-o discontinuitate care, întrerupând şirul firesc al curgerii, scoate la iveală asocieri mai rar întâlnite. Când este vorba de poezie însă, normalitatea şi nebunia conspiră la relativizarea graniţei dintre ele, făcând schimb de senzaţii asemeni unor vechi prieteni care se întâlnesc la un păhărel şi îşi deapănă ultimele întâmplări şi gânduri. Dacă simptomele enumerate şi intens poetizate (în sensul bun al termenului) de Vlaşin în Tratat la psihiatrie ar trebui să aibă şi o coloană sonoră, aceasta ar fi, fără-ndoială, un blues monoton, repetitiv, colorat în mov sau poate gri.

[Gelu Vlaşin, Ştefan Manasia, Claudiu Komartin, Ioan Groşan]

Volumul de debut al lui Vlaşin pendulează între tristeţi şi nostalgii, pe de o parte (tu nu mai eşti simplista/care-mi tulbură ochiul îngust/şi decorul absent când/lumea danseză […] şi nici/femeia fatală/confundată cu o târfă de/cartier mărginaş […] şi nu pot/să te simt/aproape când/tu nu mai eşti ; de la etaj/priveşti/raftul de praf şi/zilele care-au fost), dar trecând şi prin pasaje uşor ironice şi autoironice sau, pur şi simplu, prin înregistrarea unor fapte aparent banale care însă, pentru cel ce le trăieşte, poartă o grea semnificaţie afectivă: vin fiert în/so what când/arina dansa din/priviri cu/barmanul bărbos şi/boem ca/un stâlp de/beton sau la tineretului/noaptea târziu/sunt flori strecurate/lângă/uşi prea bine/păzite când/liftul stratifică/între etaje/nuga şi cocos.

Este interesant cum, deşi îşi poartă cititorul prin întregul registru al tulburărilor psihice (probabil că toate cele descrise de autor se regăsesc într-un veritabil tratat de pshiatrie), feeling-ul volumului păstrează aceeaşi culoare, palidă şi calmă, ce dă senzaţia unei alienări în timp ce îţi contempli trecutul care a fost şi nu mai este, al lucrurilor care, deşi au rămas acolo unde au fost totdeauna, nu-ţi mai oferă ceea ce-ţi oferiseră cândva. În poeziile lui Vlaşin din Tratat la psihiatrie nu există revoltă; tonul poemelor rămâne trist şi reflexiv de la un capăt la altul, vorbind despre o resemnare tocmai în faţa acestor lucruri care îşi pierd tot ceea ce le-a făcut să însemne mai mult decât înseamnă ele de fapt. Autorul are un mod aparte de a exprima tristeţile din care se nasc cele 13 depresii la care ne face părtaş: nebunul/aleargă/prin sufrageriile/tale/cu vin alb şi/covrigi calzi/pe balustrada/unde/ firimiturile/s-au împrăştiat/în noaptea-n care/trebuia să-mi/cunosc destinul […] muzică/italiană la radio/contact şi/fantoma care-ţi/agresează uneori/patul îngust/când nebuniadin/ochiul tău stâng/doarme sau dar eu/ştiu că/tu eşti/un coşmar dintr-un vis/de mulţi ani/rătăcit/într-o groapă/comună.

Din poemele Tratatului se desprinde, pe lângă tristeţe şi nostalgie, o familiaritate şi o simplitate a modului în care poetul îşi priveşte şi descrie trăirile. Dotat cu o adâncă – şi probabil uneori chinuitoare – aplecare către introspecţie, poetul se raportează firesc la trăirile sale, de orice natură ar fi acestea: tu/ priveşti cu/ un ochi care/ râde stupid şi în/ mână-ţi creşte/o/sămânţă de/cactus ce-mi/străpunge/venele şi/stomacul/vagon de/dormit când/priveşti/pe fereastra dementă/ziua ce n-o să/mai fie. Surprinde familiaritatea autorului cu sentimentele sale, cu întâmplările care le potenţează, cu decorul auditiv peste care se petrec, şi nu în ultimul rând firescul cu care Vlaşin introduce personajele poemelor în scenă. Facilitatea cu care pare să se exprime tânărul autor captivează, şi îl face cu uşurinţă pe cititor să ia parte la toate “tulburările psihice” prezente şi prezentate aici. Nu e nimic forţat în versurile sale, iar acest sentiment pare să ne spună că aşse insinuează nebunia, tocmai lipindu-se de firescul vieţii noastre, proiectându-se pe normalitate şi în final înfuând-o lacom, fără avertismente şi artificii care să ne distragă atenţia de la lumea prin care trecem în fiecare clipă.

Ideile care vor deveni mai târziu un fel de ars poetica, crezul artistic al poetului, pot fi surprinse în forma lor primară în acest volum. Poezia se naşte numai din trăiri, ea nu este o construcţie premeditată şi tributară exclusiv mataforelor şi artificiilor lingvistice, este de părere Vlaşin, iar firescul curgerii poemelor din Tratat la psihiatrie spune chiar acest lucru. De asemenea, ideea că o poezie îşi transmite cu atât mai bine starea care i-a dat naştere dacă este însoțită de imagini şi sunet este la rândul ei prezentă în volum.

Poezia volumului de debut al autorului este şi o poezie a culorii: să respiri/proaspăt cu/ochii mari bolnavi de/mirare şi/unghiile vopsite în/alb şi spaţiile/neclare dintre/liniile/delicate ale/sprâncenelor când/nasul tău roz/prevesteşte zăpada sau de pildă minciuna/ cu pânze pictate în mov întregesc tabloul deopotrivă firesc dar şi straniu pe care îl pictează Vlaşin.

Dacă în volumele ce urmează Tratatului la psihiatrie, Gelu Vlaşin va analiza faţetele unor alte trăiri, la fel de intense şi esenţiale, cum ar fi moartea sau dragostea, primul volum de versuri poate fi privit ca un repertoriu dedicat nebuniei, în diferite forme de manifestare ale sale. Aşa cum remarca Paul Cernat, poeziile lui Vlaşin din volumul de debut au un “caracter monocord” şi cred că acesta este meritul autorului de a fi surprins exact esenţa acestei stări fascinante asupra căreia se apleacă.

[Gelu Vlaşin & Claudiu Komartin]

Nu lipseşte, din poeziile incluse în volumul de debut al lui Vlaşin, nici sentimentul care este în definitiv mai pregnantă marcă a instalării unei anumite stări ruptă de normalul cotidian – acel moment în care priveşti lucrurile familiare şi îţi par străine, sentimentul că tot ceea ce îţi era cunoscut s-a evaporat într-o clipă din ele: iată/ ziua/ când nu privesc prin/ gaura cheii/ cuvântul care/ muşcă din/ creierul/ tău. Oglinda este un obiect prezent în Tratat la psihiatrie, ea fiind acel semnal al ruperii de tine însuţi, leitmotivul clipei în care te priveşti şi nu te mai recunoşti: am/ două oglinzi care/ strigă din/ baie/chipul tău gri. Nu trebuie ignorată nici melodicitatea specială dată de versurile scurte, fragmentate, care par să spună că, într-un anume moment, liniarul s-a destrămat iar viaţa nu mai poate fi trăită decât reflectată în aceste cioburi desprinse din ceva ce a fost odată un întreg.