libris.ro

Împotriva previzibilului

[Gelu Vlaşin – Don Quijote Rătăcitorul, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009]

de Patrick Călinescu

De regulă, jocul intertextual, dintre cărţile „cervanteşti” şi cele ale lui Cervantes însuşi, se menţine în parametrii săi ludici şi funcţionează astfel numai dacă respectă două reguli fundamentale. Prima constrânge jocul intertextual să fie direct: legătura dintre textele „cervanteşti” şi cele scrise de Cervantes trebuie să fie nemijlocită. A doua impune jocului intertextual să rămână, pe toată durata sa textuală, contextualizat în însuşi contextul în care l-a fixat Cervantes însuşi. Astfel, cărţile „cervanteşti”, pentru a fi percepute în continuare drept „cărţi cervanteşti”, trebuie atât să păstreze o linie directă cu cele scrise de Cervantes cât şi să nu fie de-contextualizate în trecerea de la Cervantes la autorii lor.

Aceste două reguli, elementare, ale jocului intertextual au fost aplicate şi în una dintre cele mai importante „cărţi cervanteşti” nescrise vreodată, dar care, totuşi, este menţionată, aflându-se în idee, în Pierre Menard, autorul lui Don Quijote a lui Borges. Regula legăturii directe şi cea a păstrării contextului produs de Cervantes au fost respectate cu mare stricteţe de Borges. Cartea „cervantescă” a lui Borges intră nemijlocit în jocul intertextual cu romanul cel mai cunoscut al lui Cervantes, pe care, în ciuda abaterilor de imaginaţie fireşti într-o operă de ficţiune, îl lasă exact în contextul originar produs de însuşi Cervantes. Dimpotrivă, Pierre Menard, acest Cide Hamete Benengeli borgesian, avea o singură ambiţie: „El nu voia să scrie un alt Quijote – ceea ce ar fi simplu – ci pe Quijote”. […] Admirabila sa ambiţie era să producă nişte pagini care să coincidă – cuvânt cu cuvânt şi rând cu rând – cu cele ale lui Miguel de Cervantes”. (1999: 284) (1)


[Gelu Vlaşin, Ioan Bogdan Lefter, Cecilia Ştefănescu & Simona Popescu]

Practic, aceste două reguli de bază ale jocului intertextual, dintre cărţile „cervanteşti” şi cele ale lui Cervantes însuşi, fac mai mult decât să nu permită jocului intertextual în sine să îşi piardă coerenţa ludică sau să se denatureze. De fapt, acest binom regulamentar, ce menţine atât cărţile „cervanteşti”, cât şi pe cele ale lui Cervantes, în limitele jocului intertextual care le pune pe ambele în contact unele cu altele, instaurează ceea ce aş numi legea, dar şi logica previzibilului în materie de intertextualitate, şi nu doar cervantescă sau legată de Cervantes însuşi. Fără aceste două reguli minimale, jocul intertextual, în general, nu ar mai fi posibil. În afara acestor două reguli ale jocului intertextual, indiferent de marca auctorială pe care o poartă, previzibilul ar fi anulat şi chiar aruncat în plin imprevizibil.

Odată suspendat, previzibilul nu mai are nicio putere de a-şi impune propriile reguli asupra jocului textual în sine. În sfârşit, jocul intertextual, chiar şi cel dintre cărţile „cervanteşti” şi cele ale lui Cervantes însuşi, se democratizează şi, democratizându-se, îşi dă sieşi posibilitatea să fie, până la ultima consecinţă, ludic.

Eu mă înscriu în această luptă împotriva previzibilului, dar şi pentru afirmarea, în funcţionarea jocului intertextual, a imprevizibilului. În plus, am impresia că am găsit şi o carte, apărută în 2009, care m-ar putea ajuta în acest demers al meu de marginalizare, dacă nu de înlăturare totală, a previzibilului şi de punere în locul său a imprevizibilului ludic al jocului intertextual în general.

Această carte se numeşte Don Quijote rătăcitorul şi a fost scrisă de Gelu Vlaşin. Volumul este, de fapt, o colecţie (sau o antologie) de eseuri dedicate unor teme culturale, şi nu doar, ale contemporaneităţii noastre eterogene şi heteroclite. Exact la fel sunt şi eseurile ce compun acest „Jurnal iberic”, cum este subintitulată cartea, iar o asemenea alcătuire a volumului vine, şi ea, în sprijinirea ascensiunii imprevizibilului care ar trebui să dicteze jocul intertextual, chiar dacă, într-un fel, în subsidiar.

În schimb, ce e cu adevărat important şi esenţial în această carte, din perspectiva luptei împotriva previzibilului, nu e cuprinsul său, ci însăşi vocea ludică ce o străbate, intertextual, de la un capăt la altul. După cum am zis, trăiesc, încă, sub impresia că această carte m-ar putea ajuta în efortul meu de afirmare a imprevizibilului care ar trebui să fie norma oricărei mărci auctoriale a jocului intertextual.

Ajutorul concret pe care această carte de eseuri cred să mi-l fi şi dat constă în descoperirea, în paginile sale, a ambianţei corespunzătoare pentru infirmarea celor două reguli ale jocului intertextual, căruia, în cazul jocului intertextual dintre cărţile „cervanteşti” şi cele ale lui Cervantes, Borges nu a făcut decât să-i dea o aparenţă de imuabilitate.

În primul rând, între Don Quijote rătăcitorul şi Don Quijote nu mai există nicio legătură directă, aşa cum există între cartea „cervantescă” a lui Borges şi romanul însuşi al lui Cervantes. Don Quijote nu mai este un personaj, fie şi central, în cartea lui Vlaşin. Dimpotrivă, cavalerul rătăcitor al lui Cervantes a ajuns, la Vlaşin, un simplu rătăcitor prin diferite oraşe şi prin tot felul de muzee şi alte locuri ale elitei culturalo-turistice, însă lipsit de futilitatea, aproape mistică, a originalului. Iar legătura dintre cei doi Don Quijote devine şi mai indirectă: cel al lui Vlaşin, la apogeul peregrinărilor sale iberice, se transformă în turistul ideal: „Ca să-i mai treacă supărarea, Don Quijote face turul oraşului Madrid într-un autobus special: MADRID VISION”. (2009: 24) Practic, Don Quijote ajunge un fel de arhetip al lumii moderne: un martor tăcut al ei. Un adevărat arheu.

În al doilea rând, acest Don Quijote al lui Vlaşin, spre deosebire de cel spre care aspira Pierre Menard al lui Borges, este complet de-contextualizat. Între el şi cel al lui Cervantes există o ruptură totală. În fond, ruperea lui Don Quijote din contextul originar este anunţată, ca un fel de artă poetică valabilă pentru toate eseurile în care va fi redus la un simplu invariant al tipului modern de peregrinare cultural-turistică, în chiar a cincea propoziţie cu care îşi începe Vlaşin cartea: „Don Quijote fără Sancho Panza, Rocinante şi mai ales fără Dulcineea”. (2009: 7) De-contextualizat în întregime, înstrăinat, până la ultima consecinţă, de contextul – lumea – care l-a consacrat, Don Quijote rămâne, cine ştie câtă vreme, arhetipul inevitabil al modernităţii: un martor tăcut al ei. Un adevărat arheu.

Aşadar, imprevizibilitatea funciară a noului joc intertextual pare să-şi fi câştigat, în şi prin cartea lui Gelu Vlaşin, un punct de plecare şi de rezistenţă, în faţa tradiţionalei previzibilităţi a jocului intertextual, mai mult decât necesar şi de bine-venit.


[Gelu Vlaşin, Stoian G. Bogdan & Livia Ştefan]

Păcat, doar, că întreaga erudiţie, pusă de autor la dispoziţia combaterii previzibilului jocului textual împotriva căruia a luptat şi Don Quijote rătăcitorul, e oarecum sărăcită, în strălucirea ei iniţială, de asemenea scăpări nefericite:

Se aşează [sublinierea mea] pe o băncuţă din faţa muzeului şi rămâne aşa, nemişcat, minute şi minute în şir. (2009: 28)

Don Quijote Rătăcitorul îşi ia delirul şi-l îmbracă în haine noi, apoi se aşează [sublinierea mea] în faţa Palatului Regal în aşteptarea ceremoniei de schimbare a Gărzii Regale. (2009: 57)

Păi cu asmenea [sublinierea mea] cifre – cugetă Don Quijote, într-adevăr că se poate trăi numai din scris. (2009: 94)

Don Quijote ar mai putea vorbii [sublinierea mea] şi despre fraţii Richard şi Maurice McDonald… (2009: 105)

Citiţi poemele Norei Iuga sau [?] Angelei Marinescu… (2009: 151)

(1) Jorge Luis Borges, Opere 1, Univers, Bucureşti, 1999.

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #27

Comments are closed.