Poemele lui Gelu Vlaşin şi acul magnetic al cititorului

[Gelu Vlaşin – Omul decor, Editura Brumar, 2009]

de Petrişor Militaru

După citirea cărţii lui Gelu Vlaşin, structurată în patru episoade lirice relativ distincte, am avut următoarele impresii: pe de o parte, este o carte care ne oferă nişte puncte de reper, poate cele patru puncte cardinale ale universului său poetic, pe de altă parte, mă aştept ca, de aici înainte, să înceapă o nouă vârstă poetică (o nouă suflare, aş zice dacă aş vrea să-l parafrazez pe autor). Prin prisma acestor impresii mi-am propus să ofer o grilă de lectură, grilă care mi s-a parut cea mai potrivită pentru acest tip de poezie şi care este menită să ne facă să vedem poezia lui Vlaşin din alt unchi hermeneutic.

Pentru a avea o viziune ascensivă, vom arunca mai întâi o privire spre sud: Tratat la psihiatrie (1999). Prima jumătate a acestui ciclu de poeme reprezintă probabil cea mai potrivită introducere în deprimism: doisprezece depresii numerotate în ordine inversă, mai întâi cele pare, apoi cele impare, îl familiarizează pe cititor cu universul tematic al lui Gelu Vlaşin: aşteptarea, ezitarea, vacanţa de vis la paris (depresie doisprezece), „sufletul prea plin pentru/ îndeletniciri fără sens” (depresie zece), sau consolarea – „(dar cobori şi oricum n-aveam bani pentru doi)” etc. Versurile sunt inegale, aşezarea lor dă o senzaţie de derută, de ieşire din matcă, de căutarea a sensului, în fond. Există versuri reuşite („nopţile mele au interior”), băuturi care traversează poemele („vin fiert”, „gin tonic”), cuvinte cu o puternică expresivitate patologică (dementa presenilă, parkinson) şi care, în context, dau un anumit ritm şi crează o atmosferă psihedelică mai ales în poemele în care este invocată iubita („tu/ vorbeşti despre/ sălcii/ şi/ filosofie”). Melancolia, ritmul de blues şi erotismul mecanicizat adesea („mecanicii făcând/ sex cu/ locomotiva”) sunt mărci ale acestui volum de versuri.

Apoi, ne vom ridica privirea spre nord: Poemul turn (2001). Aflat la polul opus, acest grupaj de poeme cuprinde texte care, la nivel grafic, formează un bloc (un turn dacă vreţi), fapt ce s-ar traduce, dintr-o perspectivă psihanalitică, printr-o tendinţă de unificare a eului liric în raport cu tendinţa de dispersare din grupajul anterior. Desigur, că discursul liric este fragmetat, în acelaşi timp, de prezenţa barelor care despart grafic versurile. În centrul volumului stă angoasa thanatică, imaginile sunt uşor tenebroase („în visul meu s-a cuibărit moartea”), iar o parte din titluri par să aibă rezonanţe afro (ogoh, bubuk, phlawan, bandung, degung). În tensiunile cu ea, sufletul lui e „alb de nepăsare”.

La est: Atac de panică (2002). Acest grupaj de poeme reprezintă o analiză minuţioasă, dar şi relaxată uneori, a unor stări (antagonice desigur, pe modelul nepăsare/ speranţă între care oscilează de foarte multe ori) din care eul liric îşi extrage energia creatoare. Poemul care deschide acest grupaj de texte este unul al îndoielii („eu/ care iubeam/ singuratatea/ într-o jumătate/ de cameră/ cu o jumătate/ de lumânare”), o apocalipsă personală cuprinsă temporal între 6:17 şi 00:00, aşa cum ne dăm seama din titlul poemelor care au nume de ore. „Spaţiile albe dintre cuvinte”, „disperarea luminii”, „un metrou cu fusta ridicată”, „zâmbetul care ucide într-o discotecă”, „n-am nume să-şi dau cuvinte” , pianul, „programul tv începe cu tine şi se termină prost” – sunt numai câteva din elementele în care eul poetic îşi concentrează tensiunnile exitenţiale „printre ghimpii uitaţi” (19:07): „gândurile/ ca nişte lilieci stau/ gata să-mi cadă din/ gură”. Versurile sunt iarăşi inegale şi spaţiul dintre cuvinte se măreşte din ce în ce mai mult: eul liric are nevoie de un spaţiu tipărit cât mai amplu petru a-şi putea cuprinde nepăsarea şi speranţa „în aşteptarea zborului final”.

Şi la vest: Ultima suflare (2005). Este un fel de anatomie a creaţiei poetice pusă în relaţie cu diferite ipostaze ale eului liric: fiecare parte a corpului care este evocată aduce cu sine imagini din universul poetic al lui Gelu Vlaşin pe care le asociază cu o anumită zonă a trupului: mâna („fără de care/ trupul ar fi o simplă/ salcie”) este asociată cu scrisul, cu sensul, cu acţiunea de a dărui, genunchiul stâng cu rugăciunea, ochiul stâng cu idenficarea iubitei, degetul mare cu un anumit tip de provocări, râsul iubitei cu un gropar al inimii… Versurile au din nou o formă regulată ca în Poemul turn, iar tensiunea poatică se împâmântează, se neutralizează printr-un discurs concentric, autocentrat: „buricul/ degetului mic/ nu-l dau/ penru nimic…” (buricul).

Omul decor reprezintă pentru poezia lui Gelu Vlaşin o piatră de hotar. Parcurgerea, fie şi într-un mod ludic, a celor prime patru etape din creţia sa poetică, ne dezvăluie un douămiist sensibil, relaxat în discurs ca orice poet postmodern, dar capabil să inducă o briză de metafizic („făcându-mă să-mi pierd capul/ părul tău ca o cruce neagră / îmi veghează la căpătâi…”) într-o vară în care poezia tânără pare încă sedusă de mirajul exhibiţionismului, mizarabilismului şi al ostentativului. Din acest motiv, cred ca poemele ce vor urma vor contribui şi mai mult la maturitatea sa poetică şi la impunerea sa în peisajul literaturii tinere.