libris.ro

Kumari

by Adrian Sângeorzan [USA]

for the English version, click here

 
A început să-mi placă atunci când am văzut-o cum lua sânge bolnavilor. Când îi înţepa cu acul, care părea o prelungire firească a degetelor ei lungi şi subţiri aceştia nu numai că nu se crispau dar mai şi zâmbeau prosteşte, de parcă le-ar fi injectat în vene elixirul vieţii. Avea în mâini o putere şi-o delicateţe pe care o au doar furnicile care pot căra fără efort frunze care le depăşesc cu mult greutatea şi suprafaţa corpurilor. Într-o noapte în care stăteam goi şi tăcuţi unul lângă altul începuse să-mi spună că ea în altă viaţă a fost furnică şi că sufletul ei va mai trece prin multe alte furnici până va scăpa cu totul. Eu tocmai cumpărasem o casă veche în Queens şi cel ce-mi făcuse expertiza casei îmi spusese că sunt termite în zonă. Un fel de furnici speciale care pot să-ţi roadă casa pe dinăutru până când într-o zi toată lemnăria se poate prăbuşi în jurul tău de rămâi cu cerul desupra capului şi cu un teren viran în care ele, furnicile, vor continua să roadă tot ce se va construi acolo. Chemasem specialistul în termite care pentru 2000 de dolari mi-a promis că le va veni de hac. Nu sunt deloc sigur că va reuşi dar l-am plătit.

Când i-am spus de asta a zâmbit îngăduitor, ochii i-au devenit şi mai oblici şi mi-a spus simplu:

– Ideile astea nu sunt pentru tine iubitule. Tu vii din altă lume în care furnicile sunt doar nişte insecte scăpate de orice numărătoare. Poate-i mai bine aşa.

O chema Uma. De câte ori am încercat s-o întreb despre religia ei mă ducea cu vorba şi mă asigura că într-o zi poate îmi va spune mai multe pentru că religia nu e importantă şi că ăsta e unul din motivele pentru care mă place şi se culcă cu mine. „Tu n-ai niciun Dumnezeu şi nu pari să crezi în nimic.“ M-am simţit jignit dar nu era vina ei că eu nu ştiam încă dacă şi în ce să cred. De când emigrasem în America şi îmi forţasem cât putusem norocul simţeam că trebuie să mai fie şi altceva în afara dolarilor pentru care ne vindem sufletele şi-al muncitului pe brânci.

La început nu vorbeam deloc despre locurile din care venisem ca şi cum am fi venit de niciunde, sau am fi fost amândoi nişte buruieni exotice aduse de două vânturi străine. Ne era clar amândurora că venisem în New York de pe două planete total diferite. Nepal şi România. Pentru ea Europa toată era un paradis uitat al lumii, unul cu mai multe clădiri, biserici şi cimitire decât copaci. Un paradis straniu despre care citise doar în cărţi şi în care trăiau cele mai albe şi mai civilizate furnici. Eu eram una din ele. Acolo fiinţele sunt scutite de reîncarnări pentru că există un Mântuitor care a preluat de unul singur toată corvoada vieţii, morţii şi-a nemuririi. Te referi la Cristos? Am întrebat-o ştiind că nu-i uşor să-i ţină minte numele, aşa cum eu nu puteam ţine minte cine-i Shiva, care-i Vishnu şi alţi mii de zei hindu. Da la El, Isus şi dacă aş avea copii i-aş face creştini să ştii, i-aş da la catolici pentru că au şcoli bune, sunt sobri şi organizaţi, cu toate scandalurile astea pe care le vedem la televizor. Ştiam că atunci când spunea asta nu se gândea la copiii pe care se putea să-i facă cu mine. A înţeles repede că pentru mine contracepţia e un fel de credinţă colaterală, sub forma unor prezervative pe care le purtam în buzunar. N-a reuşit absolut deloc să priceapă care e diferenţa dintre un greco-catolic ca mine şi un catolic sadea şi cum de se căsătoresc preoţii la greco-catolici dacă sunt totuşi catolici. Plus uriaşa diferenţă între aţi face cruce de la stânga la dreapta şi nu altfel. I-am mărturisit că după îndelungi cercetări habar n-aveam nici eu de ce e aşa şi nu altminteri şi că toate astea sunt pentru mine la fel de importante ca spălatul pe dinţi.

Într-o zi de iarnă în care lucram cu ea în spital nu m-am putut abţine şi am rugat-o să-mi ia şi mie puţin sânge. M-a privit mirată neştiind dacă vorbesc serios. Am probleme cu colesterolul am minţit eu şi m-a crezut. La vârsta ta n-ar trebui să ai nicio problemă, a spus ea în timp ce-mi punea acul în venă. N-am simţit nimic, decât o ameţeală plăcută ca pe vremea când eram copil şi credeam în îngeri. O priveam de sus. Fruntea neobişnuit de lată, lucioasă ca o oglindă în care mă puteam vedea, sprâncenele lungi care deşi clipeau regulat păreau perfect încremenite. Avea trăsături rasiale amestecate aşa cum au oamenii din Nepal şi Tibet unde China şi India urcă gâfâind din direcţii opuse pe versantele Himalaiei. Cu toate astea niciun rid la colţul ochilor sau pe frunte. Două mici pe gât şi poate mâinile care-o trădau uşor. Sângele meu năvălea aseptic din fiolă în fiolă şi mă gândeam că aş fi stat aşa privind-o până când aş fi leşinat exanghinat în braţele ei.

 Îţi iau şi pentru ficat, rinichi şi pentru restul dacă tot vrei analize. Câţi ani ai doctore? Numai 30? Munceşti cam mult. Dacă aş fi întrebat-o şi eu câţi ani avea sunt sigur că n-ar fi ieşit cu mine ziua următoare. Era cu siguranţă mai în vârstă ca mine, dar femeile din rasa ei nu-şi arată anii. Mă gândeam că dacă va ajunge vreodata la 80 sau 90 de ani fruntea ei va rămâne la fel de netedă şi de lucioasă.

A doua zi era Crăciunul, eram liber două zile şi al naibii de singur. Mă gândeam că a-mi face Crăciunul cu o fată din Nepal e ceva mai potrivit decât să stau singur cu o bere şi cu golul din stomac care de sărbători se lărgea ca un balon zburător. Eram în New York de patru ani şi dacă gândeam pozitiv, adică aşa cum se obişnuieşte în acest muşuroi, n-aveam de ce mă plânge. Încă câteva luni de sclavie şi aveam să-mi termin rezidenţa. Mereu mi se spunea să tac, să muncesc şi să înghit pentru că ceva din mierea Americii e pusă deoparte şi pentru mine.

La prânz am dus-o la un restaurant thailandez în Village şi asta a cam fost singura concesie pe care i-am făcut-o ca furnică albă europeană. Am sărbătorit Crăciunul cu un red-curry condimentat de mi-au dat lacrimile. Am dus-o apoi la catedrala St. Patrick, să vadă că vin dintr-o lume cu tradiţii şi unde s-a mirat că nu-mi fac cruce. Ea a intrat într-o ciudată şi inclasificabilă stare de pioşenie şi a vrut să stăm puţin pe o bancă ca şi cum am fi vrut să ne reculegem după ceva. Pauza m-a costat cinci dolari pe care i-am pus în coşul cu donaţii care a apărut în faţa mea din senin. De acolo am trecut strada la Rockefeller Center unde probabil credea c-o să-mi iau de undeva nişte patine şi-o să sar sprinţar pe ringul de gheaţă. Seara am dus-o la un spectacol de balet cu trupa Alvin Ailey. Am cumpărat ultimele bilete sus în ultimul rând. Eu eram fascinat de mişcările celor de pe scenă, îi mai văzusem, şi trăgeam cu coada ochiului la reacţiile ei. Părea o statuie inexpresivă. Nu era deloc frig dar ea pe la jumătatea spectacolului a avut un frison puternic pe care nu şi l-a mai putut stăpâni. Părea sau rău răcită sau bântuită de un spirit ce voia să iasă din ea şi nu ştia cum. M-a luat încet de braţ şi am simţit că era rece ca gheaţa. Am cuprins-o după umeri pentru că tremura şi i-am spus prosteşte că dacă are nevoie am Motrin la mine. Nu sunt deloc bolnavă, mi-e doar frig. Nu mi-a mai fost frig de mulţi ani… Vrei să plecăm, am întrebat-o. Nici vorbă, mie frigul îmi face bine! Sunt din Nepal, nu uita. Corpul a început să i se încălzească treptat şi la sfârşitul spectacolului ardea. Ai febră? Nici vorbă, mi-e foarte bine.

După spectacol am realizat că nu mai ştiu ce să fac cu ea. Îmi părea complet străină. Ne-am plimbat o jumătate de ora pe străzi timp în care i-am povestit oarecum nervos ce chefuri senzaţionale făceam în România, unde Crăciunul se sărbătorea trei zile, după care urma Revelionul cu încă trei zile de petreceri. Vremuri interesante, de nerepetat, de care fugisem mâncând pământul. Cum sunt femeile în ţara ta, m-a întrebat suav? Minunate, crede-mă! Atunci de ce ai venit aici? Tocmai din cauza asta. Era greu să te concentrezi acolo. Brusc mi s-a tăiat tot cheful şi aş fi vrut să dispar. Mi-aş fi dorit să pot zbura dintr-odată, să fiu teleportat în munţii în care crescusem şi unde Crăciunul era încă în toi, cu toată diferenţa de fus orar. Dar nu m-a ţinut mult. Uma m-a luat simplu de mână, ca pe un copil pierdut şi mi-a spus că dacă coborâm în staţia de metrou din faţa noastră în 20 de minute putem fi în Jackson Hights unde avea un studio. Ce beţi voi de Crăciun? Orice. Atunci e simplu.

Avea un studio mare, mobilat simplu de la Ikea cu piese tip fusion în care era greu să recunoşti un stil sau o tendinţă. Simţeai că nu era legată sufleteşte de niciunul din obiectele care o înconjurau pentru că zăceau în jur fără nicio viaţă a lor. Doar o poză mică şi înrămată care reprezenta poate curtea unei mănăstiri sau case tibetane. Mi-a luat haina şi a dispărut în bucătărie de unde a adus o sticlă de vin roşu franţuzesc pe care l-am deschis cu greu. Tăceam amândoi. Am ciocnit pentru Crăciunul de trei zile din România. A pus apoi un disc cu o muzică pe care nu puteam s-o identific. Două sau trei instrumente greu de vizualizat. Dă-ţi jos puloverul, mi-a spus simplu. E cald aici nu-i aşa? Da e cald. Mi-a şters delicat broboanele de transpiraţie de pe frunte apoi mi-a descheiat cămaşa pe care mi-am scos-o până la urmă singur, aproape speriat. Femeile mă sperie totdeauna la început. A stins lumina şi când s-a dezbrăcat i-am văzut pielea albă, aproape fosforescentă. Trupul ei în întuneric lumina cu adevărat şi aveam să mă obişnuiesc în curând cu această luminozitate a ei. Ne-am iubit de parcă am mai fi făcut-o de multe ori. Liniştit, relaxat, ca nişte iubiţi care se cunoşteau. În noaptea aceea ea a făcut totul şi doar ea părea să-mi fi cunoscut trupul dinainte. Eu eram prea atins de fosforescenţa ei care părea să-i crească cu fiecare unduire a corpului. La un moment dat am închis ochii, ceea ce nu fac niciodată când sunt în pat cu o femeie pentru că vreau să văd totul. Dacă e să crezi în reîncarnări atunci Uma trebuie să fi fost într-o altă viaţă licurici, nu furnică. Câteva luni mai târziu într-o noapte de vară toridă în care nu puteam să dorm am deshis o carte şi am citit la lumina corpului ei. Am şi astăzi poza aceea de Crăciun făcută pe secţia de Interne a spitalului cu tot personalul din tură. Un adevărat babilon rasial. Uma iradia în jurul capului un mic halou de lumină ca o sfântă bizantină rătăcită.

Pe secţie se purta ca şi cum nu ar fi nimic între noi. La început am fost mulţumit dar după câteva săptămâni atitudinea ei a început să mă irite pentru că în spital nu mă prea băga în seamă. Dormeam de multe ori noaptea la ea. Ne iubeam la culcare, la trezire, uneori în timpul nopţii când ne trezeam deodată să urinăm. Aveam o sincronizare perfectă a corpurilor şi a nevoilor lor. N-avea decât o toaletă. Ea se aşeza pe capac iar eu urinam în chiuvetă. Îi spusesem odată că doctorii din România când sunt de gardă urinează totdeauna în chiuvetă. E ca o tradiţie. Mi-a spus că ideea i se pare strălucită şi să mă ţin de ea. Ne întorceam somnambuli în pat şi ea se urca încet peste mine. Dimineaţa veneam cu maşina şi o lăsam departe de spital pentru că nu voiam să fim văzuţi împreună. Nu puteam să scap de mirosul ei toată ziua şi când treceam pe lângă ea o adulmecam ca un câine credincios. Abia aşteptam să vină noaptea şi să devin singurul ei pacient. Avea ceva nobil în ea deşi era doar o asistentă medicală formată la şcoala americană, unde compasiunea şi dedicaţia şi se învaţă ca orice altceva. În spital avea ceva de prinţesă asiatică, una rătăcită, care încerca să-şi umple timpul cu ceva util, umanitar, în timp ce mintea ei plutea în alte sfere. Noaptea în pat era cu totul altă persoană. Nimic umanitar şi de caritate pentru corpul şi mintea mea, care dezumanizate de trei ani grei de rezidenţă îşi recăpătau pofta de viaţă. Îi plăcea să mă asculte şi după două trei luni ştia aproape totul despre mine în timp ce eu nu ajunsesem cu povestea vieţii ei dincolo de trupul ei supranatural care producea din ce în ce mai multă lumină noptea. M-a pus să-i povestesc despre iubitele mele din România dar nu m-a întrebat niciodată de familie. Vorbea o engleză impecabilă pentru că venise în America de la 15 ani adusă de o mătuşă care murise nu de mult şi cam asta-i tot ce-am putut scoate de la ea. Trecutul ei părea un bagaj inutil pe care îl uitase undeva pe drum. Ca şi mine era singură în America şi asta părea să ne convină la amândoi. Încercam să nu ratez nicio noapte în care puteam fi împreună. Odată când eram de gardă l-am rugat pe un coleg să mă înlocuiască pentru o oră şi am alergat la ea aproape disperat cu o senzaţie de urgenţă în mine, luând astfel o amendă grasă şi trei puncte în carnetul de conducere pentru că trecusem pe roşu fără să-mi pese. Am trăit împreună 6 luni dense, timp în care ajunsesem spaima semafoarelor din Queens şi în care am priceput că timpul însuşi nu se scurge la fel prin toate albiile în care ne scăldăm. În afara unui coleg, un doctor român mai în vârstă care m-a ajutat să intru în spital, n-a observat nimeni că aş avea o iubită în spital. Într-o zi m-a luat de-o parte şi mi-a spus că m-a văzut de câteva ori venind cu ea în maşină dimineaţa.

– Ai grijă cu filipinezele astea! Iţi va spune în curând că-i gravidă şi nu cred că ai nevoie de un scandal chiar inainte de a-ţi termina rezidenţa.

– E din Nepal.

– Totuna. Ziua următoare am întrebat-o dacă îşi doreşte copii şi mi-a spus simplu că nu-şi doreşte nici măcar o familie. În noaptea aceea mi-a întors spatele şi nu ne-am iubit. Eu am privit-o îndelung dormind goală în poziţie de fetus. A doua zi era duminică, nu lucram niciunul şi eu am dormit lung până pe la zece. Când m-am trezit eram singur. Am aşteptat-o aproape două ore cuprins de-o nelinişte ciudată care creştea în mine ca o avalanşă dată cu încetinitorul. Am văzut în munţii sălbateci din ţara mea câteva avalanşe de zăpadă, care pentru mine au devenit simbolul acelor pericole neaşteptate ce ne pot pândi chiar dinăuntrul frumuseţii şi a liniştii. Totdeauna încep cu un zgomot ciudat, suprareal care creşte şi care nu ştii de unde vine. Când îţi dai seama despre ce e vorba e bine să nu fii pe-aproape. De când sunt în America n-am avut niciodată senzaţia unei „avalanşe“ iminente deşi mi-a fost frică aproape tot timpul. Aici lucrurile care te sperie au zgomote şi forme uşor de identificat. Uneori nopţile încă visez avalanşe. Când Uma s-a reîntors tocmai îmi aduceam aminte de mormanele de zăpadă mişcătoare care erau să mă înghită cu ani în urmă undeva în Carpaţi unde schiam până tărziu în mai. N-am recunoscut-o. Era îmbrăcată într-un costum viu colorat iar faţa îi era fardată atât de puternic încât părea o păpuşă vie. Una de care copiii s-ar fi speriat. Am rămas mut.

– Din când în când mă duc la templul nostru, a spus simplu. Ăsta e un costum de Kumari. Nu cred că ţi-am spus că pe vremuri am fost o Kumari. Nu mă întreba nimic pentru că e prea complicat.

– Un fel de călugăriţă?

– Nu. Ceva mai mult. În Nepal o Kumari e găsită aşa cum sunt găsite apele subterane. Nimeni nu te întreabă dacă vrei să ieşi la suprafaţă. Te caută şi te găsesc.Te scot de copil din casă, te pun într-un templu şi te schimbă când sângerezi prima dată. Familia e mândră şi fericită, toţi ţi se închină, până şi regele, pentru că am fost 9 ani Royal Kumari. Apoi nu mai eşti bună de nimic. Devii un fel de sfântă stigmatizată cu care nimeni nu ştie ce să facă.

– Şi tu ce-ai făcut?

– Eu am sângerat mai repede decât trebuia.

A intrat în baie unde i-a luat ceva timp să-şi dea jos costumul complicat. Semăna cu chimonoul unei japoneze. Mai mult i-a luat să scape de fardul gros de pe faţă, un fel de mască care o făcea de nerecunoscut. Pe frunte avea desenat un triunghi roşu. Lăsase uşa băii deschisă iar eu o priveam fascinat încă nesigur că e ea, Uma, cea care dimineaţa ia senină tensiunea şi sângele bolnavilor. Parcă era un fluture nou care ieşea din găoacea viermelui de mătase. În voce avusese un ton nou pe care nu-l cunoşteam şi vorbea brusc cu accent, un accent greu de identificat. Parcă fusese plecată câţiva ani. Am vrut s-o mângâi dar nu m-a lăsat. Când a ieşit de sub duş semăna cu cea pe care-o ştiam şi a venit lângă mine. Mi-a trebuit ceva timp s-o fac să se relaxeze pentru că avea toţi muşchi încordaţi şi frisoane ca un om care fusese ţinut în frig. Până la urmă ne-am iubit chinuit cu spasme şi gemete care nu cred că ieşeau toate din corpurile noastre. Trupul ei părea dintr-o dată altul. Până şi mirosul i se schimbase. În noaptea aceea pielea ei a luminat ca un lampadar cu becul pe terminate. Înainte de-a adormi mi-a spus că-şi luase câteva zile libere şi că în curând va trebui să se întoarcă acasă unde are nişte lucuri de lămurit. Când a spus „acasă“ nu m-am gândit mai departe pentru noţiunea de acasă ştiam că e pentru amândoi una suspendată în aerul care plutea uniform peste lume. Dimineaţa m-am strecurat afară pe vârfuri încercând să n-o scol. Aveam un gust ciudat în mine, de lemn ars şi de incendiu proaspăt stins şi am închis încet uşa după mine, ca un vinovat care nu ştie de ce se căieşte. Parcă mă trezisem dintr-o dată într-un loc foarte îndepărtat şi necunoscut. După noaptea aceea Uma a dispărut fără urmă. De atunci n-am mai văzut-o şi nu am mai primit nicio veste de la ea.

După patru ani am plecat spre Nepal. Între timp reintrasem în vechea mea carcasă de furnică albă, semănând tot mai mult cu o termită americană, gata să-şi roadă până şi grinzile propriei case. În niciun caz nu aş fi acceptat ideea că o aşteptasem patru ani, sau că mă duc acolo s-o caut. Pentru început am luat un zbor spre India unde mă aştepta unul din colegii mei indieni care făcuse rezidenţa cu mine. După New Delhi şi Jaipur am ajuns la Varanasi oraşul sfânt de pe malul Gangelui. Acolo am simţit cu adevărat că aş putea să dispar fără urmă în mulţimea care se scurgea continuu spre râu. Seara pe malul Gangelui se ardeau lumânări care apoi pluteau pe apă, iar dimineaţa ardeau morţii a căror cenuşă încă sfârâia când era măturată în fluviu. Cine murea acolo se ducea direct în cer şi nu se mai reîncarna aşa că stăteau la coadă cu miile. În America mă apropiasem de budism, cu paşii mei mici de furnică. Văzut la faţa locului am dat un pas mare înapoi. De pe aeroportul din Varanasi, care mi-a amintit de gările vechi din România, am sărit în primul avion spre Kathmandu, lăsându-l pe colegul meu singur şi nedumerit. La hotel am angajat un ghid priceput, gata să mă ducă până sus spre zăpezile veşnice ale Himalaiei. L-am dezamăgit enorm spunându-i că venisem doar s-o văd pe Kumari. Care din ele? În Kathmandu fiecare templu mare are o Kumari. I-am arătat poza templului înrămat, singurul lucru rămas de la Uma. O primisem prin poştă câteva zile după dispariţia ei. Aha, Royal Kumari, pentru asta trebuie aprobare specială.

L-am invitat la masă unde l-am descusut tot timpul despre Kumari. Mi-era clar că nu mai avusese aşa un turist aşa că devenise aproape cinic. Da domnule, sunt nişte sfinte temporare, alese cu mare grijă de către bătrânii călugări. Un fel de Dalai Lama infantile, dacă vreţi. Ele reprezintă curăţenia sufletului şi-a trupului. A fugit vreodată vreuna, l-am întrerupt brusc? Hm, cu mulţi ani în urmă a fost un scandal în care era amestecat şi regele. În Nepal regele nu e prea iubit; prea multe scandaluri şi crime, aşa că sper să scăpăm de el la noile alegeri. Fata a dispărut fără urmă.

La întoarcere m-a condus spre hotel şi mi-a arătat palatul regal. N-am văzut un palat mai sumbru. Înconjurat de ziduri înalte de pe care din loc în loc se vedeau lucind ţevi de mitralieră. În curte copacii n-aveau frunze ci un amestec de corbi şi egrete albe care făceau o gălăgie ciudată. A doua zi în lumina soarelui totul părea frumos. Munţii din jur cu zăpadă în vârfuri, străzile mai curate ca în India şi templul Kth… în care intrând am simţit că păşesc într-o altă lume. Am recunoscut amestecul de lemn filigramat al ferestrelor şi grinzilor care se continua imperceptibil pe piatră. Lumnul era înegrit şi deşi nu fusese niciun incendiu mirosea a ars ca în acea ultimă dimineaţă din New York cu Uma. Am mers printr-un coridor unde nu mai era urmă de turişti. Doi călugări raşi în cap cu mantale portocali au trecut tăcuţi pe lângă noi sau prin noi, părea să le fie totuna. Veneau dintr-o curte interioară decorată cu elefanţi de piatră de unde se auzeau voci mormăite de bărbaţi care se roagă. Ghidul mi-a făcut semn să-l urmez în tăcere. Ce-o să vezi nu e pentru turişti. Curtea interioară în care-am ajuns îmi era deja cunoscută din poza care-o purtam. Câţiva localnici şedeau în genunchi şi se rugau. În spate erau trei japonezi şi doi americani cărora ghidul le spunea în şoaptă că trebuie să-şi ascundă aparatele de fotografiat şi să privească în linişte. Păreau cei mai frustraţi oameni.

În curând va apărea la fereastra din mijloc, mi-a spus omul meu. Era trecut de prânz şi un vânt uşor venit din munţi mişca frunzele copacilor şi limbile miilor de clopoţei care păreau să atârne direct din cer. Mirosea tot mai puternic a lemn ars. A apărut costumată exact aşa cum o văzusem înainte de-a dispare. S-a uitat la mine cu o privire rece ca gheaţa şi am început involuntar să am frisoane.

– Uma, iubit-o ce-i cu tine? Uma, Uma, furnica mea iubită. Ghidul m-a tras ferm de mâneca hainei făcându-mi semn să tac. Vă rog domnule, nu puteţi vorbi.

– E ea o cunosc, e Uma…

– Liniştiţi-vă domnule. Nu e Uma, aici toate arată la fel.

libris.ro

5 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » KUMARI

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | BoomLIT

  3. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | FDL.ro

  4. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Notă Editorială

  5. Pingback: www.egophobia.ro NOTĂ EDITORIALĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *