O zi bună

 

                                                  de Mircea Daneliuc [România] 

for the English version, click here 

Ştefi coborî din tramvai şi deschise umbrela. Ploua de dimineaţă. De fapt, plouase şi noaptea; dormise prost şi, de cîteva ori, tresărind din aţipeli, auzise burlanul cum picura. Traversă şi intră în spital.

Marcela era într-un salon cu opt paturi. O găsi întoarsă pe-o parte, cu jumătate de cap vîrît sub cearşaf şi cu perfuzia-n stînga. Avea două tuburi şi-n nas. Nu se clinti nici cînd deschise ochii, în timp ce el îşi agăţa umbrela de un colţ al noptierei. Ştefi îndepărtă puţin aşternutul şi se lăsă stingherit pe marginea aia de fier. Îi adusese nişte fructe, iaurt, dar rămăsese cu punga în poală. Ştia că femeile din încăpere pîndesc şi se simţi stînjenit.

Nu-i venea s-o privească şi-n acelaşi timp ştia c-ar fi bine. Un aer deopotrivă lovit, aşa cum se aştepta de la el, ar fi putut să pară cuviincios. Afectat, desigur, era, n-avea de ce să se prefacă în situaţia asta. Pentru că te turteşte, ăsta-i şi adevărul, nu rezişti, te consumi. Marcela plîngea în tăcere. Nu-i vedea decît un obraz învineţit oribil sub ochi, probabil de la o lovitură în creştet. Aşa faci cearcăne negre, cînd te pocneşte în cap… Îi luă mîna-n palme şi o simţi lipsită de viaţă, uscată. O mîngîie, dar destul de stîngaci. Băgă de seamă c-avea şi falca umflată. I-e jenă, gîndi.

– Te doare?

Fata încercă să-i răspundă, iar mîna-i tremură scurt, o dată, semn că se controla anevoie. Hohotea cu faţa în pernă. Se uita la ea şi-l podidi o duioşie neaşteptată. Se temu chiar să nu lăcrimeze – asta ar mai fi lipsit! –, şi-şi mişcă un genunchi. Auzi punga, lucru ce-i abătu emoţia de care se temea instinctiv, Dumnezeu ştie de ce, poate pentru că resimţea simultan o repulsie nelămurită.

– Sigur c-o doare, auzi de undeva dintr-un pat, îi dă terapie, vine domn’ doctor Nanu.

Probabil, îşi spuse, vreun ăsta, vreun psiholog, şi mută sacoşa pe tăblia noptierei, acolo unde-şi pusese şi umbrela la scurs. Ezită un moment dacă s-o întrerupă din lăcrimat, să-i spună ceva ori s-o lase.

– Ce-i în tubul ăla, ce-ţi pune?

Făcu spre perfuzie, dar Marcela nu reuşi decît să mişte din buze a zădărnicie şi se întoarse pe spate. Acum se vedeau bine şi echimozele de pe partea cealaltă şi gît; arăta groaznic, bineînţeles. Nu-i arătă, ca să n-o mai chinuiască şi el, şi-şi mută privirea spre pat. Îi văzu un picior dezvelit. Ştefi trase de pînza mototolită şi băgă de seamă că-i goală. Cămaşa de noapte i se ghemuise la piept. Avu o tresărire moale, sub stern, dar trecu. Ştia ce-i acolo, putea să-i reconstituie trupul cu ochii deschişi, în detaliu. Locul acela, mai ales, locul ei făcea trei perniţe. Două pe coapse, în partea de sus, dacă şi-o amintea cu picioarele prietenoase şi, desigur, cealaltă…

Întoarse capul către fereastră. Reprezentarea pe care-o stîrnise era supărătoare între paturile alea de fier cu vopseaua sărită. Şi indecentă, serios; băltea deja o sîcîială călîie şi nu mai dori decît să iasă de-acolo. Făcu chiar un gest de-a se ridica.

– Uite c-a stat…

De ploaie vorbea.

– Mă duc, că-ncepe la unşpe treaba cu ăia. Mai vin după-masă. Vrei un compot?

Îşi dădu seama – nici nu era greu –, că celelalte îl privesc cu reproş. Mă doare-n cureaua la ceas.

Porumbeii ăştia de căcat se cacă şi-atît! Nu-s buni de nimic… se revoltă în timp ce se îndrepta către staţie şi călca printre triburi de guguştiuci abia sinchisindu-se de trecerea lui. Doar doi se ridicară în aer, formal, la vreo treizeci de centimetri, lăsîndu-se la loc, plictisiţi. Îşi uitase umbrela-n spital, dar nu-şi dădea încă seama. Cînd pusese punga pe aia, o astupase vederii. Dar nu mai ploua, aşa că nu-şi aminti. Veni şi cinşpe, într-un tîrziu.

Reuşi să înainteze pînă la ”oameni în vîrstă” şi se ţinea de spătarul din faţă. Aşezat, un individ cu breton şi cu părul vopsit; nu părea din cale-afară de pensionar, dacă avea vreo cincizeci. Îşi agăţase umbrela de aceeaşi bară pe care ţinea şi el mîna. Mai era un loc, mai încolo, dar nu-i venea să stea jos. Se uita afară prin geamul plouat. Băltoace şi maşini stropite pe parbriz şi la fund. O iubea. Acum, se gîndi, acum ar vrea ea să-i propun hai la Starea Civilă. Nu adusese vorba, cei drept, şi nici el, dar cred că acum ar fi vrut mai mult ca oricînd. Cu toate că ştie în sufletul ei că nu se mai poate. După rahatul care a fost. De asta plîngea. Ce vreme împuţită…

Veni şi staţia lui. Nu se grăbi, era mai aproape prin spate, aşteptă să deschidă. Apoi înşfăcă din reflex umbrela care se legăna şi-o luă spre ieşire.

– Alo! Domnu’! îl întoarse un glas.

Ăla vopsit, cu breton.

– Dă umbrela!

– Pardon, bîigui Ştefi, făcînd un pas înapoi. Seamănă toate…

– Ce spui? Nu ţi-e ruşine puţin la obraz?

Nu mai stătu la discuţie, pentru că lumea deja se-ntorcea înspre el. Cedă obiectul şi coborî precum sfecla, în timp ce mai auzea în spate vociferări.

– Pe noptieră, gura mă-sii de gioarsă, şi scuipă pentru că se pusese şi ploaia, din nou.

Unde avea de ajuns nu era chiar departe, dar nu putea să urce-n ceva, pentru că transportu-n comun e numai pe unde-l pun ăia. Decît cu taxiul. Îşi inspectă mental portmoneul şi, evident, renunţă. O luă la picior, în timp ce ploaia se înteţea. Nici timp nu mai era să se poată adăposti în vreun gang, trebuia să fie acolo la unşpe. Îşi ridică gulerul şi mări compasul. Trecu pe lîngă o tonetă cu mărunţişuri şi observă din mers că aveau şi umbrele. Tot din alea pliabile, mici. Cred că le vînd şi la dublu pe mizeria asta. După cîţiva paşi, se întoarse. Risca să-l ude la piele. Asta e, ce să fac? Dacă-s bou?! Şi cumpără o umbrelă.

– Nu că toate-s la fel, băga-mi-aş? se întrebă, în timp ce trăgea de ţipla în care-o luase. Nu-i nimic, i-o dau ei.

Marcela locuia într-o chichineaţă din fundul curţii, nu se vedea cînd treceai. Două încăperi, tip vagon. Proprietarul stătea în casa de-alături, mai era şi asta, spre stradă; aia din spate o moştenise şi-o închiria la studente. Colega nu era de văzut, cînd s-a produs porcăria fusese la Dej, la părinţi. Încă nu se-ntorsese, pesemne că nici nu ştia.

Văzu maşina Procuraturii în faţă şi doi inşi înăuntru. Laborator, citi, Criminalistic, pe uşi. Poarta deschisă, putu să vadă în curte cîţiva fumînd zgribuliţi cu cafele în mîini. N-aveau umbrele chiar toţi. Nişte vecini şi găzdoiul… Frecau menta. Pe ăla nu-l aduseseră încă de la penitenciar.

– Dumneata cine eşti? îşi scoase unul ţigara din gură.

– Din partea familiei. N-are cine să vină, zise Ştefi. Sunt prietenul ei.

Procurorul sau poliţistul, naiba să-l ia, că era în civil, îl privi şi nu spuse nimic. Sorbi din pahar.

– Vrei o cafea? întrebă o femeie în capot. Remarcă şi-o privire complezentă, însă destul de grăbită. Încuviinţă, dar aia se luă cu vorba şi uită să-i aducă.

În sfîrşit, se auzi o maşină oprind. L-au dat jos în cătuşe. Nu era ce-şi închipuise. Se aşteptase să vadă un infractor, o brută neagră, din alea. Tipul era subţirel şi tuns foarte cool, cu părul pe spate, întins, şi luat mult în sus pe lîngă urechi. Aşa am vrut să-mi fac şi eu, se pomeni că aude în gînd.

Cei din curte s-au pus oarecum în mişcare, adică şi-au dat cafeaua pe gît, au mai stins din ţigări, dar tot întîrziau să iasă în ploaie, mai mult îndemnau.

– Hai, să-i dăm drumul…

– Cheamă-i, mă, pe ăia din casă!

Ştefi îl fixa cu luare-aminte pe noul sosit, ca şi cum ar fi urmat să descopere ceva familiar, urma ei. Se uita de sub umbrela lăsată pe frunte. Tipul se păstra la dispoziţie, nu îndrăznea să se arate vioi, pentru că dacă eşti în cercetare penală, stai în banca ta, că nu se acceptă.

– Şi fata unde-i? făcu un civil.

– La spital, lămuri Ştefi, fiind sigur că-i vorba de ea.

– Nu aia, dom’le! Tu eşti…?

– Da. Din familie.

– Nu aia.

Şi se uită spre gardian.

– N-a mai vrut să vină, am fost s-o luăm şi de-acasă. Că se plăteşte puţin.

– Da’ ce-o plătesc io? Cine e?

– O artistă de la Ansamblu.

– Artistă? O agentă de ce n-ai adus?

– Nu pot s-o oblig. Dacă vrea, bine, dacă nu, nu.

– Şi ce mă-sa facem? În cinci minute să fii aici cu una, nu mă priveşte!

– Nu vrea, ce să-i fac?

– Îţi fac raport. Ce facem, mă? adăugă imediat.

Cei din curte se uitau la el c-un aer suferind.

– Artiste.

– Acu’ ce să mai? îndrăzni cineva. Declaraţia victimei oricum s-a luat. Poate vrea doamna şi gata.

– Da, făcu mamaşa-n capot, dar destul de nesigură.

Procurorul se uită la ea şi avu un gest de lehamite.

– Bine, lăsaţi… Unde-i ăla?

Pe Ştefi îl căuta. Îi făcu semn să se dea mai aproape.

– Eşti la curent cu problema?

– Da.

– Ţi-a spus ce şi cum?

– E-n spital, dar cunosc.

– Foarte bine. Poţi să fii ea?

– Dacă… eu ştiu? Nu ştiu dacă-s bun. Am venit să asist din partea familiei.

– Închide umbrela.

Primul lucru pe care l-au pus să facă, pe derbedeu, a fost să spargă uşa. Treaba era aşa: omul se iţea pe lîngă ferestre şi după aceea baf! în uşă. Cu călcîiul, cătuşele nu i le scoseseră încă. Ăia de la criminalişti îl filmau cu o cameră digitală şi-i făceau foto; o repetiţie – poze. Repetiţie şi poze. Poftim, îşi spuse Ştefi, se uită pe geam şi Marcela-i în casă. Eu ce fac? Stau afară? întrebă prin gesturi, în general. Stai acolo, i se răspunse, la fel.

– Dar Marcela era înăuntru…

– Ştiu, nu-i nimic. Ai răbdare. Hai, mă, spargi uşa aia, ce faci?

– Mai tare ca adineaori?

– Dă în ea! hotărî procurorul.

Şi delincventul, pentru că ăştia abia aşteaptă ocazii din astea, îi dădu un picior de-o rupse din broască. Cine se uita în momentul acela la proprietar, putea să vadă expresia resemnării.

– Bun, hai în casă. Aprindeţi lumina.

– De ce s-aprindă lumina? întrebă surprins criminalistul cu aparatul.

– Nu-i noaptea?

– Păi, spuneţi, atunci, ca să ştim ce vorbim. Am filmat fără bec.

– Tot nu se vede nimic.

– Cum nu se vede?

– Ziua-n amiaza mare?

– Şi ce? Se lucrează corect. Ca să n-avem discuţii.

– Bine, dom’le, lucreaz-o corect. Închide uşa aia cumva. Mai dă-i un picior.

Nu mai vroia să şadă închisă, au proptit-o c-un taburet. Hai iar cu filmatul, şi cînd i-a tras ăla una, a zburat pînă-n casă, din balamale.

– Ce faci, mă?

– Păi n-aţi spus?

– Bine, lasă… Hai, băiatu’, suie-te-n pat.

Ştefi începu să se şteargă atent pe picioare.

– Lasă, n-are nimic! Hai, odată! Stai în pat, tu eşti ea şi te sperii. L-ai văzut pe ăsta cum a făcut…

 Şi-o închipui pe Marcela. Cum stătea ea în pat cu conspectul şi cum a dat nemernicul buzna. Trebuie că te sperii îngrozitor…

– Ia să văd, îi cerură s-arate.

Ştefi se concentră o secundă şi exprimă.

– Merge, hai.

L-au filmat. Criminalistul rămase pe gînduri.

– Ce n-a fost bine? făcu un gardian.

– N-am putea să-i acoperim faţa cu ceva, că tot nu contează?

– Da? Cu ce?

Tînărul se uita de la unul la altul. Ce n-a fost bine? Nici măcar nu-ţi spune nimeni ca lumea.

– Un prosop sau orice.

– Uite-un fes.

Un fes de-al Marcelei. Şi-l trase pînă pe gură. Auzi nişte rîsete, undeva, pe la geam: alea de-afară.

– Gata! strigă cineva. Gălăgia! Nu ne jucăm! Vezi ceva prin el?

– Un pic… făcu Ştefi.

– Bun. Eşti în pat şi tu dai buzna pe ea, după ce-ai rupt uşa de la intrare. Întîi cauţi prin dulap şi-n sertar; el, adică ea se opune şi te arunci peste ea. Cum ştii c-ai făcut.

– Păi, staţi aşa, că nu la prăduit am intrat.

– Nu?

– Ast-am şi declarat. Nu mă puneţi. Mă băgaţi la tîlhărie cu violare de domiciliu?

– Ai venit, adică, chitit să i-o tragi, vrei să spui…

Băiatul asculta ţeapăn, cu fesul pe ochi. Trecutul la care se refereau nu-i era chiar străin.

– Am venit, a zis ăla, să mă simt şi eu bine.

Înseamnă c-o cunoştea, deduse Ştefi îngîndurat. Nenorociţi! O pîndise. O urmărise.

– Te mînca undeva… Bun, şi cum facem?

– Nu mă-ncărcaţi şi cu zula că nu pun botu’, v-am spus. Sunt coperant, dar fără, că asta!

– Atunci, de ce-ai spart-o?

– Am spart-o acu! Nu era întreagă şi se închidea?

– Uşa, bă, uşa asta nu-i spartă!?

– Păi, cine m-a pus? Domn’ procuror, am dat mîna, ce naiba!

– Bun, stai aşa, fără nervi… Atunci, cum de-ai intrat?

– Am bătut şi ea a venit să se uite. Şi eu am băgat un picior.

– Şi n-ai spart-o…

– Păi, nu era întreagă, cum naiba era?

– Hai de la capăt. Înc-o dată, cu becul aprins! Căscaţi ochii-n naşterea mă-sii! La loc, cu uşa închisă! Tu stai în pat şi vii să vezi cine bate. Nu te mai sperii.

Cum adică nu mă mai sperii? reflectă Ştefi, după ce auzi ciocănitul. Ce-i asta, înseamnă că-l aştepta?

Cu această îndoială pe chipul mascat de căciulă apăru la intrare. Uşa căzu la prima atingere. Se auziră cîteva rîsete în curtea murată.

– Alo! N-am nevoie de garagaţă aici, strigă un oficial dintre ăia. Lucrăm! Ia, zece paşi mai în spate, la gard!

Spectatorii vicinali nu avură obiecţii, iar borfaşul simulă că introduce piciorul în uşă, după care se repezi înăuntru cu mîinile-n poală.

– Dezleagă-l, hotărî cel ce ratase artista de la Ansamblu. Dacă-ţi spun, dezleagă-l, nu te uita! N-are pe unde ieşi.

– Ei, cum? făcu arestatul, întinzînd cătuşa spre cheie.

– Hai! Pune-l să facă! Staţi la ferestre, adu uşa la loc!

Acum, cu încheieturile libere, mergea mult mai bine. Învinuitul se căţărase pe el. În mijlocul patului, Ştefi resimţea o ruşine de parcă vomase pe el; faptul c-avea fesul tras peste ochi putea fi socotit un noroc. Înainte, îl cam băşicase ideea; destul de stînjenitor să te laşi în felul acela mascat, dar, uite că acum prinde bine. Cum puteau să arate doi bărbaţi suprapuşi? Oribil, nici nu vreau să concep! Se privi, imaginativ, din afară: ăla pe el şi el dedesubt băgat în căciulă; o greaţă. Încerca să zărească ceva prin ţesătura mulată, sub care deja transpira. Desluşi siluete rupte de mijloc. Trase de chipileaucă şi văzu mult mai mult: se pişau de rîs, între ei, cu mîna la gură. Ăsta, banditul, îi alimenta.

– Care-i problema, n-am înţeles? Mă ridic şi-am plecat.

– Nu, nu, staţi aşa! Acuşi terminăm.

– Da’ nu-nţeleg care-i treaba… Facem circ, ce-i aici?

– Mă, se răsti procurorul la violator, ia bagă-ţi minţile-n cap!

Dar se ţinea să nu explodeze.

– Da’ ce i-am făcut?

Abia se ţineau. Ştefi nu insistă. Dacă lăsa totul baltă, cine ştie cînd îi mai prindea înapoi? El avea interesul. Şi pe urmă, stai aşa, cum nu venise javra la jaf? Adică, venise la fix? Un lucru ca ăsta te indignează. Bă, o cunoşti pe Marcela de undeva? ar fi vrut să-l întrebe. Dar cum? Cît o fi urlat, săraca, şi s-a zbătut… Nu te-aude nici cucu! Putea s-o şi strîngă de gît.

Îi simţi mîna între picioare, cum făcuse la fel şi cu ea. Îngheţă. Nenorocitul reproducea cum se cade, nu se juca. Îl prinse de braţ şi-l zvîrli la o parte, dar îi ieşi, cumva, femeieşte. Plus fesul pe moacă. Iar chicoteli înfundate… Nu mai protestă, vroia să scape de-acolo. Îi ardea faţa sub căciuliţă, putea să-şi închipuie cum se uită nesimţiţii la el, tîrşeala aia cretină, dar cel mai neplăcut era gîndul că atingerea lui nu fusese exact aşa cum i se păruse din prima, adică scîrboasă. Fusese aşa şi aşa… Asta i se părea de nesuportat. Dacă şi ea?… Poate că-n timp ce te zbaţi, corpul e atent la atingeri, creşte simţul tactil.

– Hai, dom’le, ce facem aici? îl auzi pe ăla cu foto.

– Păi, dacă nu stă!

– Auzi, fără chestii. Arăţi tot ce ştii, cum a fost. Ce-am vorbit?

– Da, şefu’…

– Să n-avem discuţii.

– Am înţeles.

Ştefi strînse din dinţi şi răbdă. Ăla, băgăcios, un mîrlan, îşi reluă explorările, lucru ce-i stîrni viziunea a trei colţunaşi pe care ea îi poseda într-o localizare a ei. O zonă ce-i era dedicată cu drag. Îngrozitor, numai gîndul că a putut intra încălţat, cum se spune, în spaţiul acela pe care-l simţea ca pe un lucru deja sufletesc, era nemilos! De nesuportat! Cînd îi mai puse şi burta deasupra, începu să se zbată în disperare. Îl ura. Îi scăpă şi-l pocni o dată, mai hotărît. Aşa, se gîndi, aşa s-a chinuit, săraca, şi ea.

– Nu, nu… îl temperă procurorul. Nu-i nevoie prea mult.

Ce anume? Ce-i, adică, prea mult? S-a zbătut, sau nu s-a zbătut? Ştiu ăştia ceva ce nu ştiu? Vrea să spună că Marcela nu s-a zbătut? Nesimţiţi. Atunci, de unde şi-a luat vînătăi? Mă rog, poate-am exagerat în interpretare.

Şi se zvîrcoli mai domol. Ăla încerca să-l sărute pe la urechi. Ştefi se ferea din reflex, dar, oricum, era cu fesul pe faţă, n-avea decît. Treaba e, se gîndea în tot acest timp, violul e un lucru infect şi stresant. Dar plăcerea? Pentru că plăcutul şi vrutul n-au totdeauna un numitor. Poţi să te revolţi, să respingi, să spui nu, însă plăcerea te-ascultă? Pentru că trupul se duce de capul lui, n-are treabă cu ce-ţi propui tu. Există şi viol cu plăcere, s-a mai văzut.

Îl străbătu un frison, cu toată căldura celuilalt corp întins peste el. Îşi dădu seama că ideea îl munceşte de ieri. Chiar şi la spital, dimineaţa. Cine ştie dac-a avut, probabil că da, o fi avut vreun orgasm, că nu ţine de tine şi nu degeaba-mi spune şi omul s-o iau mai moale puţin. Or fi ştiind ei ceva, din ce-a declarat mîrla asta, s-o fi zvîrcolit, dar nu mult. Ea singură ştie. Totuşi, nu cred c-a simţit foarte mult, c-o cunosc, e serioasă. Poate un şoc limitat. L-aş întreba, dar n-am cum. O fi avut, cine ştie?, şi din cauza asta se urăşte acuma şi plînge. Ne urăşte pe toţi. Da, cred c-a simţit, sunt aproape convins.

Îndoiala îi nărui încrederea-n sine şi rămase inert, pradă acestui abuz simulat împotriva căruia nu mai opunea rezistenţă. Aştepta împăcat violenţa şi restul.

– Bun, opri camera criminalistul – vezi, telepatia! –, ia-l acuma la pumni!

– Da’ nu aici am…

– Da’ unde?

– Acolo, la telefon.

Cum?! Nu aici a învineţit-o, cînd se zbătea să scape curată?… La telefon?!

– La telefon? se pomeni că întreabă.

– Dacă zicea că sună la gardă? Şi i-am spus cu frumosu’, acuma-i tot aia, ori că suni, ori că nu, da’ nu suna că te sparg!

– Şi-a sunat?

– Ei, a sunat… Eu unde eram?

Deci, treaba cu bătaia, la urmă… Foarte drăguţ. Ai văzut?!

Se ridică de pe pat şi-şi aranjă căciulia. Apoi se îndreptă cu tristeţe spre telefon şi aşteptă să se-ntîmple ceva.

– Cum ai dat? auzi undeva.

Percepu fîşîitul prin aer, dar lovitura întîrzia.

– Şi mai cum?

Un alt vîjîit. Căscă ochii prin ţesătură, atît cît putea. Ticălosul îşi permitea luxul să-l menajeze. Executa un fel de balet, aruncîndu-şi pumnul din lateral şi oprindu-l atent, exact în secunda cînd ar fi trebuit să-l stîlcească. Şi-n burtă la fel. Deci o lovise şi-n burtă!… Pe urmă, iarăşi o scatoalcă fictivă, în falcă. Ce lucru idiot! Şi, din nou, ceva ce s-ar fi numit o bastîrcă. Ştefi îndură acest dans un timp de. Nu se mai hlizea nimeni, observă că începură să caşte. Se plictisi şi el, în cele din urmă.

Prefăcută nenorocită, ai avut, pot să jur, spune-mi în faţă c-a făcut-o cu sila! Mă crezi prostul tău?! Nici nu contează dacă-i cu forţa. Am terminat-o! Mai ai tupeul să mă tîmpeşti cu căldura unui cămin? Ai simţit, taci din gură! Mă duc şi-ţi scot ácele alea din vene, să te văd cum te uiţi ochi în ochi.

În clipa care veni simţi pe mînă călduţ. Un plici. Găinaţ!… Guguştiuci de CĂCAT!! Îi distrug, vă pun şoricioaică! Sunt momente cînd îţi vine să rupi. Cu ce să mă şterg?! Tocmai trecea prin spatele unei dughene acoperită de ploaie cu plastic; apucă de folie şi-o trase spre mînă. Uău! se auzi dinăuntru florăreasa înspăimîntată, odată cu foşnetul de naufragiu. Nu mai răspunse la boscorodeli, mai făcu cîţiva paşi şi-şi frecă mîna de-un stîlp. Fără rezultate notabile. Se duse furios. Dispăru în mulţime.

Nu mai ploua. Intră în spital gesticulînd cu umbrela pliată. Gîndurile i se buluceau ca pensionarii la coadă, aşa încît dădea din mînă destul. Pe măsură ce urca la etaj, începea să se tragă înapoi. Cum s-o iei la-ntrebări de faţă cu alea-n salon? Dar dacă-i de rupt, mai bine-o rupi la-nceput, cînd e verde. Pe urmă-i mai greu. Şi-aşa te gîndeşti cu oroare că te expui unde s-a expus şi s-a desfătat jigodia aia… A avut, a avut şi fiorul, sunt sigur! ”Să mă simt bine”, doişpe ani i-aş da ca nimica, nici nu-mi vine să cred… Aoleu, am uitat de compot!

Deschise uşa încet şi privi înăuntru. Fu ţintuit imediat din cîteva paturi. Dădu din cap şi aşteptă ca femeile să facă gestul convenţional al acoperirii. Un semn de bună-cuviinţă care nu trecu neobservat. Marcela nu se mişcă. Făcu un pas într-acolo şi văzu că dormea. Nu se aşteptase. Ce faci în situaţia asta?

– Vrei s-o scoli? Pune mîna pe ea, îl încurajă o bolnavă.

Nu, nu vroia. N-apucase să se spele pe mîini, şi-aici, la chiuvetă, nu se făcea. Se uita la ea, adormită şi cu perfuzia-n venă. Schimbaseră între timp şi flaconul, era de altă culoare. Dormea atît de adînc şi-şi dădu seama că n-are s-o poată întreba în veci de treaba cu aia. Ce răspuns crezi că-ţi dă? Te mai faci şi de… Exact ca şi cum ea greşeşte într-o cabină la ştrand şi tu stai afară pe cearşaf şi-o aştepţi. Mai bine nu-ntrebi. Nu, că acolo fusese cu forţa şi cînd e cu forţa e complet altceva. De obicei, nu se pune. Dar, Doamne, cum să te mai atingi de ea, înţelegi?, că-l simţi acolo ca moroiul, pe ăla, ca pe un gonococ. Şi ţi se pare că-l iei. Chiar dacă cu forţa… Ea se gîndeşte acum că n-a avut încotro, că fusese cu forţa, şi tu te frămînţi. Ea e liniştită. Uite cum doarme.

Îşi dădu seama că alea-n salon îl urmăreau curioase să facă ceva, nu să stea acolo ca mutu; s-o deştepte, să se aşeze pe pat. Curioase, de cîte ori vezi un fraier care vine-n spital la aleasa lui violată? Ce se aşteaptă s-arăţi e dacă ai sentimente. Asta vrea omul, pe urmă se potoleşte şi uită. Nu-i venea s-o trezească; bine că dormi, mai vorbim. Zări umbrela unde-o lăsase, pe colţul noptierei, şi se întinse spre ea.

– Am venit să iau asta. Lăsaţi-o să doarmă, şopti, trec şi mîine.

Bătu uşurat în retragere.

Ce-l agasa, totuşi, e că nu hotărîse nimic. Mîine, la rece, ar putea să-l pască o idee mai laşă, umilitoare. Şi iar n-am să pot dormi noaptea asta. Sunt rupt.

Ploaia încetase de-a binelea. Se şi subţia, la apus. Îşi atîrnă cele două umbrele pe braţ şi sări prin băltoace, căci venea şi tramvaiul. Ajuns la uşă, se puse la rînd, aşteptînd să se verse cei masaţi lîngă scară. Avea şi-n faţă cîţiva.

– Ţi-a mers bine azi… auzi lîngă el.

O voce care părea cunoscută.

Ăla, vopsitul la păr, cu breton, de azi-dimineaţă. Se uita la umbrelele lui.