libris.ro

Ioan Slavici – gazetar al extremelor

[fragment]

de Lucian-Vasile Szabo

Prozator, ziarist, editor, folclorist, dascăl şi istoric, ideolog şi promotor cultural, Ioan Slavici este una dintre personalităţile complexe şi novatoare ale culturii române. S-a afirmat puternic în toate aceste arii de cuprindere. Doar că atunci când face un bilanţ, cu puţin timp înainte de moarte, se simte stingher. S-a spus că are sentimentul ratării. Mai degrabă, este dat la o parte şi este judecat de învingători după reguli schimbate din mers. Crede că este luat în bătaie de joc, chiar şi de cei puşi laolaltă cu el, de cei cu care este judecat. Bilanţul vieţii este limpede: „Ştiam că nu li se cuvine să facă aşa ceva, căci eu nu făceam parte din nicio tagmă: Societatea Scriitorilor Români mă exclusese din sânul ei ca nevrednic de a-i fi membru; sindicatul ziariştilor mă declarase şi el nevrednic de a-i fi membru; iar corpul didactic nu m-a socotit niciodată dascăl. Noii mei tovarăşi de suferinţe nu le ştiau însă aceste şi puteau, în toată vinovăţia, să zică: «Iată ziaristul, iată dascălul român, iată scrietorul care face, ca membru corespondent, parte chiar şi din Academia Română». Îmi făceam, fără de vina mea, de ruşine neamul”[1]. Sunt rânduri scrise după trecerea prin universul carceral de la Domneşti, Modern, Luvru şi Văcăreşti. Este contextul în care Gala Galaction lansa o mare provocare. Apărător plin de zel al scriitorului şi gazetarului ardelean, acesta va spune răspicat pe când Slavici era încă închis la Văcăreşti şi se apropia de vârsta de 72 de ani: „Vă prorocesc că peste zece-douăzeci de ani, dacă nu şi mai curând, ne va fi amar şi ciudă că am împins urmăririle şi răzbunările naţionale până peste capetele lui Slavici şi Arghezi”[2]. Va exista părerea de rău, însă valorizarea operei autorului se va face în principal pentru proză…

 

Certitudinea de la care plecăm este că despre Ioan Slavici mai sunt multe lucruri de spus. Unele esenţiale. În ciuda unei bibliografii ce tinde să devină exaustivă, petele de umbră se menţin. Surprizele pot să apară de oriunde, căci suntem încă departe de a cunoaşte tot ce a scris autorul ardelean. Ca o consecinţă, nici nu putem susţine că i-am cunoaşte întreaga activitate şi, mai ales, ideile şi nuanţele, unele care fac diferenţa. Mai sunt încă fragmente rămase inedite, destul de puţine, e drept. Problema cea mare o constuie însă nu editarea, ci reeditarea. Multe, cele mai multe, dintre intervenţiile publicistice ale lui Slavici au rămas acolo, în paginile unor gazete de acum 100-150 de ani. Multe au fost foi efemere, cu o circulaţie restrânsă, tipărite în puţine exemplare…

 

Diversitatea unui mare polemist

Şi aceasta este o certitudine: Ioan Slavici a scris enorm. A ales diversitatea, abordând domenii nu neapărat apropiate între ele. S-a ocupat de creşterea junelor române şi de Confucius, de creşterea salcâmului şi de editarea documentelor istorice, de căruţele pentru război şi de politica în marile cancelarii ale Europei. Toate au fost iniţial păreri exprimate în articole de gazetă. Ziaristica i-a permis să noteze aceste fulguraţii, aceste idei şi opinii. Pe unele le-a dezvoltat în articole scurte, rămase aşa, ori reluate în altele mai ample. Adesea, a dat studii, tipărite şi ele în presă… Toate i-au oferit un cadru de organizare pentru opera de rezistenţă. Iar acum putem formula ipoteza cercetării noastre: care este contribuţia jurnalisticii la conturarea imaginii lui Slavici ca scriitor, om politic (activist, mai degrabă), ca dascăl, memorialist, editor (literar, de documente sau de presă), ca istoric? În ciuda afirmaţiei sale: „Eu m-am simţit viaţa mea întreagă mai presus de toate dascăl”[3], Slavici s-a arătat în toată activitatea sa a fi în primul rând ziarist! A luat pana în mână (la propriu) şi a intervenit energic de câte ori a simţit nevoia. În acelaşi timp, publicistica sa nu este doar o ancoră, doar o suită de crochiuri pentru realizări mai ample. Este un domeniu bine conturat, Slavici ziaristul dovedindu-se cel puţin la fel de solid ca Slavici prozatorul.

 

Din meseria de profesor şi-a câştigat scriitorul pâinea zilnică. O lungă perioadă a predat la Azilul Elena Doamna, din Bucureşti. 14 ani a fost director la Institutul Otteteleşanu al Academiei, la Măgurele, aproape de Bucureşti. Înainte de Primul Război Mondial a fost dascăl la Şcoala Evanghelică, tot din capitala Regatului. A predat şi la alte şcoli. În anii de foc de la Tribuna a avut ore ca profesor la Şcoala de fete din Sibiu, unde directoare era soţia sa, Eleonora Slavici, elevă în anii anteriori la Azilul Elena Doamna. A scris la jurnale chiar şi când o ducea rău cu banii. S-a implicat în luptă şi a dus nenumărate campanii. Publicistica i-a plăcut enorm lui Slavici. Şi să scrie la gazete, dar şi să le facă. Toate celelalte activităţi ale sale, profesoratul sau lucrul la Comisia documentelor istorice, şi acesta din urmă desfăşurat pe parcursul a trei decenii, par plase de siguranţă pentru combatantul ziarist. Rămâne de mirare că a mai dat şi proză, teatru sau studii de gramatică în acest timp!

 

Slavici a scris la ziar toată viaţa lui. A început în 1871, cu apelurile pentru organizarea Serbării de la Putna. A publicat până în ziua în care a murit, în 17 august 1925. Sunt 55 de ani de gazetărie, adică o viaţă de om. Chiar dacă pe parcurs putem identifica episoade din activitatea jurnalistică (la Gura satului, la Telegraful român, la Timpul, la Tribuna, la Minerva şi Ziua, la Gazeta Bucureştilor ori la Adevărul literar şi artistic), delimitarea este doar una metodologică, pentru a uşura analiza. În realitate, geografia sa publicistică indică o legătură continuă. Aproape că nu contează titlul foii, căci autorul ardelean este permanent prezent în paginile uneia!

 

Vom urmări acest traseu gazetăresc de o jumătate de secol folosind intrumentarul pus la dispoziţie de metoda geografiei literare. A fost sistematizată de Cornel Ungureanu, într-o cuprindere ce conturează harta imaginarului celor mai importanţi scriitori români, dar şi central-europeni. O altă direcţie este una terestră, o geografie a călătoriilor şi popasurilor aceloraşi mari scriitori. Din complexitatea vieţii şi din interacţiunile cu toposul diegetic se nasc armonii, dar mai ales dispute. Vor fi traduse în artă, în opere cu pronunţat relief estetic. Metoda poate fi extinsă la o geografie publicistică, urmărind o hartă a raportării despre real, despre factualitatea ce constituie canonul ziaristicii generaliste. În acest mod, se conturează universul creaţiei complexului scriitor Ioan Slavici. Proza jurnalistică nu e doar un domeniu vast şi puţin exploatat, aşa cum am precizat deja, ci şi unul surprinzător, care scoate din umbră laturi importante ale portretului lui Ioan Slavici.

 

Geografia publicistică a acestui autor se completează în sute de articole şi studii ce însumează mii de pagini. Temele sunt diverse, nu doar ale actualităţii gazetăreşti, însă într-o proporţie covârşitoare au fost publicate în periodice, în jurnale cu tematică largă, politice, sociale şi economice, nu doar literar-artistice. Adesea, chiar şi cele declarat literare au găzduit astfel de produse de actualitate cotidiană. În acelaşi timp, relevante sunt polemicile, disputele uneori virulente, în care a intrat Slavici, precum şi sistemul de relaţii dezvoltat cu personalităţile cele mai importante ale lumii româneşti. Iar călătoriile şi popasurile nu înseamnă doar succese, ci şi petreceri în locuri de detenţie, căci scriitorul-jurnalist a cunoscut universul carceral tocmai pentru că era ziarist, unul extrem de incisiv! Sunt motive solide pentru a încerca să descifrăm cât mai exact harta activităţii gazetarului Ioan Slavici.

 

Unde căutăm, cum ne poziţionăm

Cunoscut în special ca prozator, dar şi cu dese referiri la activitatea sa politică (fără a fi cu adevărat om politic ori fiind chiar mai mult decât atât!), Ioan Slavici a avut însă o activitate intensă nu doar în domeniul literar (dramaturg, folclorist, redactor literar) sau gazetăresc (jurnalist şi editor). Apropiată literaturii este memorialistica sa. Oferă informaţii bogate despre viaţa şi activitatea scriitorului, fiind un veritabil capitol de geografie literară. Memorialistica se constituie însă şi ca un pas către geografia publicistică a lui Slavici, dând numeroase date şi despre autorul de studii istorice, economice ori pedagogice. Universul său publicistic este reconstituit doar fragmentar din scrierile reeditate (proză, teatru, amintiri, unele studii). Gazetarul a susţinut şi o bogată corespondenţă. Din scrisori aduna multe informaţii. Le folosea în studii, însă unele constituiau o bază consistentă pentru contribuţiile sale la diferite publicaţii. Redescoperirea diversei sale corespondenţe (epistolele fiind publicate disparat, mai degrabă în volume sau grupaje legate de numele altora!) permite accesul în teritorii nestrăbătute de pe harta gazetărieii. În scrisori, Slavici este mult mai deschis şi aprofundează idei redate adesea sintetic în articole. Acestea din urmă nu lasă să se vadă decât rar strategiile autorului, pe când scrisorile sunt mult mai detaliate, mai explicite asupra întregii sale activităţi. Fără îndoială, sunt aici multe nuanţări, însă goegrafia sa publicistică nu poate fi conturată decât parcurgând articolele, cele de publicstică, grosul lor rămânând dispersat în pagini de ziare şi reviste. Iar, în ziua de astăzi, colecţiile sunt incomplete.

 

Mai mult, paternitatea articolelor este uneori greu de stabilit. Se cunosc cazuri de intervenţii ziaristice atribuite uneori lui Slavici, alteori lui Eminescu, iar altădată lui Caragiale. Cei trei, cel puţin în perioada cât au colaborat la Timpul, aveau obiceiul să discute mult atât înainte, cât şi după ce erau scrise articolele. S-au influenţat reciproc enorm. Există chiar mărturii în privinţa faptului că îşi completau unul altuia articolele, continuând de unde a lăsat celălalt. Apoi, multe dintre textele de gazetă nu au fost semnate. Cercetătorii au încercat (şi au reuşit, în parte) să stabilească paternităţi. Nu toate sunt acceptate. Alte zeci sau poate sute de articole au rămas neidentificate, niciodată regăsite sau cercetate… Însă articolele de ziar, mai mult decât opera literară, mai mult decât memorialistica sau decât studiile pe diferite teme, dau adevărata măsura a lui Slavici ziaristul. Această poziţionare se răsfrânge asupra întregii sale activităţi, aducându-l în prim plan pe gazetar.

 

Ioan Slavici a rămas un „caz”. Dar nu în literatura română, unde a fost fixat definitiv printre clasici, chiar dacă unii teoreticieni au fost de părere că el oferă „un ospăţ mai sărac”, ca să reluăm cunoscuta formulare a lui Tudor Vianu. Într-o epocă în care naţionalimul era în floare, generat şi de nevoia fiecărui neam de a se fixa în istorie, Slavici a fost o figură destul de incomodă. Nu literatura sa a fost cauza modului umilitor în care l-au tratat societatea şi cei mai mulţi dintre mai marii zilei, ci publicistica sa. Om cu desăvârşire european, în sensul pe care astăzi îl desluşim mai bine (chiar dacă o facem cu greutate!), gazetarul s-a manifestat ca român şi mai mult decât atât: a fost cetăţeanul model nu al Imperiului Habsburgic, nu al Austro-Ungariei, ci al Europei Centrale, Mitteleuropa, cum este denumirea în germană.

 

Este un concept care se opune Estului, cu ruşii, cu toată zona aceea tulbure, şi se opune Sudului, Balcanilor, o arie receptată ca turcizată, dar şi slavizată până la un punct. Fără îndoială, Slavici era un om aşezat, iar geopolitica personală pe aceasta s-a bazat mereu: pe civilizaţie! Nu şi-a schimbat viziunea, însă s-au schimbat vremurile şi l-au dat peste cap. Idealul său de ordine şi onoare, de încredere în forţa şi progresul tehnic generate de Mitteleuropa sunt mai uşor de acceptat astăzi, însă în epocă, una a disputelor nationaliste (fireşti, până un punct), putea fi considerat (aşa cum s-a şi întâmplat!) o erezie.

 

Să deschidem dosarele!

Timpurile noastre, deşi încă deosebit de tulburi, lasă însă posibilitatea de a deschide dosarul (dosarele!) Slavici. Şi problema maghiară, şi problema cu imperialii, şi problema evreiască, şi problema cu ruşii (cu slavii). Dar şi problema cu românii. Toate sunt înşirate pe harta activităţii sale gazetăreşti. O geografie publicistică este necesară. Deschiderea a fost făcută prin conceptul de geografie literară, promovat şi argumentat de Cornel Ungureanu[4]. Este un punct de plecare.

 

De-a lungul timpului, concepţiile politice (mai degrabă ideologice) ale ziaristului Slavici au fost analizate de nume importante ale literaturii române, nume care au dat texte de valoare într-o geografie publicistică încă nescrisă temeinic. Mihai Eminescu este primul nume. Poetul îi va fi total favorabil. Va fi susţinut, cel puţin în anii de început, şi de Titu Maiorescu. Se va schimba însă modul de percepţie. Relaţiile cu marele critic şi marele om politic se vor răci. Maiorescu a fost, lucru puţin dezbătut, şi un mare om politic. A condus, în calitate de premier al României, scurtul şi eficientul Război din Balcani, încheiat cu Pacea de la Bucureşti din 1913. Puţin a lipsit să nu fie prim-ministru şi la intrarea României în Primul Război Mondial. Altfel s-a fi scris atunci istoria. Iar istoriile contrafactuale nu-şi au rostul aici, într-un sistem dominat de factual, cum este ziaristica. Poate alta ar fi fost şi soarta lui Slavici…

 

Nu au lipsit însă adversarii. Octavian Goga este un astfel de nume. Va scrie cunoscutul articol A murit un om: Ioan Slavici. Era un necrolog închinat lui Slavici cu 15 ani inainte ca acesta să moară cu adevărat… Nicolae Iorga a fost un alt adversar. Marele istoric a avut însă un comportament oscilantă faţă de marele prozator. Eugen Lovinescu a avut o atitudine de denunţare a lui Slavici, aşa cum avea să se manifeste dur şi faţă de alţi scriitori importanţi. Îi datorăm lui George Călinescu o poziţie echilibrată faţă de scriitorul ardelean. Îl readuce în atenţia publică, mai ales prin referire la activitatea sa literară şi îi fixează locul în monumentala Istorie a literaturii române, de la origini până în prezent, publicată în 1941. Dar nu va fi prea îngăduitor cu ziaristul Slavici. Sau mai degrabă cu presupusul imobilism din ideile sale politice…

 

Perioada comunistă l-a recuperat greu pe Slavici, dar a făcut-o. Desigur, referirile la sfera politică au fost limitate. Ar fi trebuit să se facă apel la publicistică, iar acest lucru era imposibil. Totuşi, în 1968, Dimitrie Vatamaniuc a dat studiul său de referinţă Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut[5]. Rămâne actual şi fundamental în înţelegerea activităţii depuse de gazetar ca jurnalist. Tot Dimitrie Vatamaniuc a mai dat volumul Ioan Slavici. Opera literară, important şi acesta pentru activitatea depusă de scriitor. Fundamental pentru înţelegerea scriitorului este volumul Slavici, scris de Magdalena Popescu[6].

 

În ceea ce priveşte activitatea sa, în mod particular publicistica, pentru că este un domeniu pe care jurnalistul nu l-a abandonat niciodată, revelatoare este corespondenţa sa. Liviu Popeangă a publicat câteva scrisori, altele au fost studiate de Virgil Vintilescu, autor care a dat şi un volum intitulat Ioan Slavici. Alte scrisori au apărut în volumele ce-l au ca titular pe prietenul său Vasile Mangra. Mai sunt şi epistole prezentate disparat. Altele au rămas ascunse prin diferite biblioteci. Dimitrie Vatamaniuc a trecut multe în revistă atunci când şi-a redactat lucrarea fundamentală Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut. Nu le va avea atunci la dispoziţie pe cele editate în volumele Scrisori către Ioan Bianu. Vatamaniuc a pus în evidenţă câteva teme abordate constant de Slavici: relaţiile cu maghiarii, cu imperialii, dar şi cu liderii românilor de la Bucureşti ori din Ardeal. O atenţie aparte este acordată teoriei clasei „superpuse”, desluşită de gazetar în funcţie de fiecare etnie. Cercetătorul deschide şi „dosarul evreiesc” al lui Slavici, rezolvarea găsită fiind prin prisma evreilor deţinători de capital, singurii care ar fi fost condamnaţi de Slavici… Cazul va fi reluat după 1989 de mai mulţi cercetători, când se va pune acut problema antisemitismului autorului. Sugestii pertinente găsim în studiile lui Cornel Ungureanu, istoric literar şi al culturii care aduce „bibliografia” la zi şi oferă interpretări nepartizane. Tot criticul bănăţean este cel care atrage atenţia asupra geografiei literare şi publicistice a gazetarului, făcând şi o încadrare pe harta Mitteleuropei. Pentru perioada tribunistă sunt importante şi volumele Momentul Tribunei sibiene de Elena Stan, precum şi mai recentul Tribunismul (1884 – 1905), semnat de Vlad Popovici.

 

Mitteleuropa sau în căutarea frontierelor

Rămânând la conceptul dilematic reprezentat de Europa Centrală, remarcăm că la Timişoara, una din capitalele importante ale zonei, există ample cercetări în această direcţie. Titulatura este de A Treia Europă, denumire sub care este cunoscut grupul de studiu coordonat de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, precum şi revista editată cu participarea unor tineri cercetători. A Traia Europă nu este doar un alt nume pentru Mitteleuropa, ci şi un vast câmp de studiu. Zona are graniţe variabile şi în timp, şi în spaţiu. Abordarea în sistem multidisciplinar este singura fertilă. Nu doar marginile terestre ale zonei sunt greu de delimitat, ci şi cele literare (artistice, ca arie de cuprindere), ori cele geopolitice, geostrategice sau cele ce ţin de o posibilă geografie publicistică. În acest imperiu fără graniţe fixe a evoluat şi Slavici, alături de alţi mari scriitori şi gazetari ai unor imperii reale ori doar imaginare…

 

Câteva date din „dosarul evreiesc” găsim şi în ampla sa activitate epistolară, multe dintre scrisori fiind reproduse, cum aminteam, în Vasile Mangra, Corespondenţă, II[7]. Volumul oferă date şi pentru evaluarea tezei rusofobe (slavofobe, de fapt!) la publicistul ardelean, precum şi câte ceva despre părerile sale antibritanice. Motivele de mai sus nu fuseseră dezvoltate aproape deloc de D. Vatamaniuc (lucru explicabil în contextul epocii), fiind formulate doar unele referiri la antianglicismul slavician. Dosarul tematic este însă completat de o altă lucrare importantă, „Germanofilii”, semnată de istoricul Lucian Boia[8]. Autorul se mărgineşte la contextul politic al Primului Război Mondial, însă amănunte importante despre gazetarul ardelean oferise şi mai înainte, în volumul dedicat tribunistului Eugen Brote, coleg de redacţie cu Slavici în aventura lor jurnalistică de la Sibiu, iar mai apoi în încercarea de a pune pe picioare o agenţie de presă…

 

Slavici era adeptul ideii că se poate trăi alături de ceilalţi şi nu vedea necesitatea unirii românilor într-un singur stat. Convieţuirea, mai bună sau mai rea, se cerea îmbunătăţită. Aceasta nu excludea însă, dar nici nu impunea neapărat, ieşirea de sub dominaţia Curţii Imperiale de la Viena şi unirea cu Ţara. Astfel, unirea este o posibilitate şi un deziderat. O spune şi Eminescu într-un loc: „Aşadar, idealul românilor din toate ţările Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge”[9].

 

Recunoaştem aici ideile formulate la Serbarea de la Putna şi la congresul studenţesc ţinut cu această ocazie. Se referă la unitatea de limbă şi cultură, căci curentul latinist prinsese rădăcini adânci în Ardeal şi ca o nevoie de identificare în raport cu austriecii şi maghiarii. Exista şi problema diferenţierii de cult religios, între ortodocşi şi greco-catolici. Slavici, la scurt timp, va merge şi mai departe, depăşind spusele lui Eminescu, dar şi ideile de acţiune exprimate la Putna. Geografia publicistică indică acum poziţia sa privind unirea, căci „am fi de necredinţă zicând că nu am vrea să fim cu toţii într-un stat. Da!”

 

Ca profil jurnalistic, dincolo de particularităţile sale evidente, Slavici nu poate evolua decât pornind de la o tradiţie. Este cea a presei de limba română din Transilvania, Banat şi din Austro-Ungaria, căci tiluri importante vor apărea la Viena şi Budapesta. Existau influenţe ale publicaţiilor din Regat, precum şi ale celor în alte limbi, germană şi maghiară în primul rând, cunoscute bine de autor. Este însă o tradiţie modificată prin evoluţie, gazetarul ardelean având meritul de a aduce inovaţii importante la toate publicaţiile intrate pe mâna sa, de la Gura satului, la Timpul, Tribuna, Vatra, Minerva sau chiar Gazeta Bucureştilor. Există o diversitate a temelor, Slavici fiind printre cei care au avut puterea şi cunoştinţele de a aborda probleme economice, pedagogice, interetnice, de politică internă şi externă cu profesionalism. Este o caracteristică subliniată de Nicolae Iorga la presa din Transilvania: „Istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagină din istoria Ardealului de o sută de ani şi mai bine încoace. Filele ei cuprind gândirea şi simţirea celor mai de seamă bărbaţi pe care i-a dat întregul neam românesc în această provincie. Toţi scriitorii, toţi dascălii, în coloanele ei şi-au depus tot ce au avut mai curat în sufletele lor şi le-au socotit mai de preţ pentru vremea lor. Literatură, istorie, economie – tot ce s-a produs pe aceste terene în curs de un veac se găseşte închis în colecţiile colbuite ale vechilor noastre gazete”[10].

 

A înţelege mersul vremii…

Adesea vom întâlni la publicistul ardelean formulări din care vom observa că el a înţeles mersul timpului său. Spre finalul vieţii, vor fi mulţi care îi vor reproşa o neadecvare la timpurile acelea, că s-a cantonat în principii şi credinţe din epoca de plin avânt a Tribunei, fără îndoială, culmea jurnalisticii sale. Consecvenţa în susţinerea ideilor îi va deranja pe mulţi. Va fi judecat după încăpăţânare şi statornicie, după faptul că va fi inomod. Şi nu va fi o analiză de idei, o judecată estetică, de poziţionare ideologică sau de teoria comunicării. Va fi judecat de magistraţi adevăraţi, chiar de Curtea marţială, şi va fi condamnat la temniţă reală. Va surprinde chiar atunci claritatea cu care ziaristul va denunţa mecanismul unor lucruri aşezate prost, unul ce le va genera în continuu, de la o epocă la alta. Criza morală evidenţiată de Slavici la începutul secolului al XX-lea se regăseşte aproape la fel după un secol: „Oameni pociţi, fie proşti, fie mişei, au fost şi vor fi totdeauna şi pretutundeni, căci natura e nesecată-n forme şi intrarea-n fiinţă nu se face după calapoade. Societatea omenească nu s-ar fi închegat însă şi n-ar putea să dăinuiască dacă cei mai mulţi dintre oameni n-ar fi cumsecade şi n-ar avea destulă putere ca să îndrumeze pe cei proşti şi să ţie-n frâu pe cei mişei. Ceea ce lipşeşte, după părerea lui Eminescu, în societatea noastră e această putere a celor mulţi, care tolerează mişelia şi se lasă să fie terorizaţi de mişei”[11].

 



[1] Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 62.

[2] Avântul, I, nr. 39, 12 decembrie 1919, articol reprodus în Gala Galaction, Opinii literare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, p. 270.

[3] Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967.

[4] A se vedea în special Cornel Ungureanu, Geografia literară, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2002, dar şi Ioan Slavici, monografie, Ed. Aula, Braşov, 2002.

[5] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968.

[6] Magdalena Popescu, Slavici, Ed. Cartea românescă, Bucureşti, 1977.

[7] Vasile Mangra, Corespondenţă, II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007.

[8] Lucian Boia, „Germanofolii”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010;

[9] Curierul de Iaşi, IX, nr. 125, 17 (29) noiembrie 1876.

[10] Almanahul presei române, Bucureşti, 1926, p. 3.

[11] Ioan Slavici, op. cit., p. 358.

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #32 / sumar

  2. Pingback: (Oliviu Craznic) Semnal: EgoPHobia nr. 32 « Oliviu Craznic's gothic novel

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *