De partea cealaltă a geamului

(ca prin oglindă)

[Cristina Nemerovschi, Sânge satanic, Herg Benet Publishers, 2010]

de Marius-Iulian Stancu
 
“falsitatea lumii în care ne închipuim că trăim este lucrul
cel mai cert și mai stabil pe care îl poate sesiza ochiul nostru…”
[Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău]

Citatul ales de Cristina Nemerovschi în deschiderea romanului Sânge satanic ne avertizează de la bun început că tărâmul narativ în care vom pătrunde a fost modelat cu ciocanul nietzschean, din punct de vedere etic, iar singura validare estetică, post-literară, o mai constituie doar emoția, gradul de intensitate al trăirilor pe care le provoacă în cititor. Asistăm la o revoltă a Sinelui împotriva valorilor, obiectivelor și restricțiilor de tip parental, împotriva Supraeului social, aspru, punitiv, ce trebuie distrus, atacat. “Nu am criterii, nu am principii, trăiesc doar pentru plăcerea de moment, pentru frumusețe, pentru iubire, pentru ură, pentru răzbunare, pentru a desfide legile universului pe care toți orbii le urmează” – oameni ce încearcă să mascheze “lipsa” oribilă, lipsa unor caracteristici definitorii, “lipsa” unor trupuri purtate funcțional de o ființă bolnavă, pe moarte. O existență impersonală, de marionete, de sclavi, de oameni îngrijorați, preocupați, obosiți, maturi, resemnați.

Asistăm la o inversare a stadiilor existențiale kierkegaardiene, la o abandonare a eticului și a religiosului pentru estetic. În lipsa unor opinii întemeiate, “le alegem pe alea care se potrivesc personalității noastre, care ne atrag. Totul se reduce la o chestie estetică.” Caracteristice pentru acest stadiu existențial sunt trăirea în imediatul clipei și al simțurilor, o viață de aventurier rătăcitor, în care fugi de tot și de toate, fără puncte de reper, demonicul (spiritual și senzual), melancolia și neliniștea provocată de tragicul existenței, trăirea în imaginație. Pe toate le putem recunoaște cu ușurință la M, personajul principal al romanului Sânge satanic, romanticul nocturn, luciferic (“cea mai mișto ființă care a existat vreodată pe pământ”). Satanismul său este prometeic, metaforic, corespunde părții teribiliste din noi – individualistă, rebelă, anarhistă – părții ce se redescoperă întru animalic, în instinctualul netrucat de umanitate, inocent. O existență ce își asumă până la ultimele consecințe moartea lui Dumnezeu, o existență lipsită de substanță, rea (potrivit neo-platonismului creștin răul este lipsit de substanță); Tot ce avem și Nimic în același timp.

Un roman al furiei provocată de dinamica sine (M) – obiect (R), slăbiciunea erotică din cauza căreia sinele se simte expus, lipsit de apărare, devenind agresiv (tristețe, moarte, iubire, slăbiciune, R, adică lirism). Iubirea este resimțită ca un fel de aneantizare (“Simt că în fiecare zi care trece îmi explodează bucăți din corp, se evaporă și dispar pentru totdeauna.”), încurcă totul, reprezintă obstacolul ultim din calea libertății totale, te atașează (de propria ființă și de ființa ta reflectată într-un celălalt) de ceva contingent, de ceva ce nu îți poate fi de-ajuns, ceva ireal. Un roman al violenței (“i-aș electrocuta, le-aș tăia gâtul cu un ciob, i-aș împinge sub roțile mașinilor, Fuck the world”), a cărei origine se află într-un sentiment de sine anesteziat (“pentru că vroiam să simt”), după principiul mă tai, simt, deci exist. Un roman în care sunt înregistrate întâmplări și senzații “sparte în cioburi”, clipe moarte din care a mai rămas doar scheletul, al nostalgiei originilor, a existenței larvare, lipsită de determinații, în care nu eram decât “un morman de carne și sânge așteptând să primească sens și viață.” Un roman solipsist (așa cum îi stă bine oricărui roman scris la persoana întâi), într-un univers ficțional ale cărui trăsături se modifică în funcție de trăirile personajului principal, într-o lume “afectată” de ce crede, de ce simte M („Am o iubită R., și un iubit B. Mă văd pe mine reflectat în ei, așa cum și ei supraviețuiesc într-un fel datorită mie, prin mine”). Subiectul este condamnat de însăși subiectivitatea sa la lipsa de perspectivă, de obiectivitate (“nu îmi pot privi viața din afară”).

Experiența din tramvai, în care M conștientizează izgonirea din paradisul copilăriei și poziționarea sa “de partea cealaltă a geamului” în ceea ce privește raportul cu lumea, îi marchează existența definitiv, constituindu-se într-un simbol al vieții ca un roman, care durează doar pentru că a fost scrisă.