libris.ro

De ce este Reducţia fenomenologică o Meditaţie radicală?

occident & orient [1]

de Gorun Manolescu [1]

 

Abstract. This text emphasizes that the Husserl’s Phenomenological Reduction is a special form of meditation. And it is as such because, unlike ordinary meditation, which involves the mind, this more radical form requires a blocking of the mind, and a radical transformation of the individual performing it. Husserl discovered the need for such a regime once it became clear to him that the foundation upon which scientific inquiry rested was compromised by the very framework of science itself and the psychological assumptions of the scientist.

Finnaly it is emphasized some main characteristics of Phenomenological reduction as Radical meditation. Also some similarities between Phenomenological reduction as Radical meditation, and extreme-oriental techniques of meditation are suggested.

KEYWORDS: Husserl, Phenomenological reduction , Radical meditation, thing in itself, phenomenon, «I» , Self, ontological foundation.

 

0. Preambul

 

Conturarea şi definitivarea Reducţiei fenomenologice se realizează, istoric, începând de la primele lucrări ale lui Husserl şi până la ultimele. Dar acest proces nu se desfăşoară în mod liniar ci cu tot feluri de feedback-uri. Este meritul lui Fink, elevul lui Husserll care, pe baza discuţiilor cu acesta, s-a încumetat să scrie A şasea Meditaţie Carteziană [1]. Cea pe care maestrul n-a mai apucat să o aștearnă pe hârtie. Meditaţie care luminează multe dintre zig-zagurile gândirii husserliene care au făcut ca Reducţia fenomenologică să fie, de multe ori, greşit înţeleasă. Iar în alte lucrări, Fink reuşeşte să pună în evidenţă o serie de noi aspecte ale abordării huserliene, până atunci încă nerelevate de comentatori. Şi mă refer în mod special la “Acomplish…”[2]. Dar nu se pot trece cu vederea nici alte texte, unele publicate în zilele noastre, care scot în evidenţă valenţe nebănuite ale gândirii husserliene. Cum ar fi [3] al cărui pattern îl voi folosi, în mare măsură, în cele ce urmează.

Având în vedere cele de mai sus, în cadrul acestui text, nu îmi propun să urmăresc firul istoric ci mersul firesc al constituirii Reducţiei fenomenologice ca «Meditaţie radicală» . Prin urmare voi porni de la (1) premisele care au condus la necesitatea apariţiei acestei Reducţii; voi continua cu (2) prezentarea ei pe scurt, ca să ajung la (3) modul în care această Reducţie devine o «Meditaţie radicală» – cum o consideră chiar Husserl.

 

1. Premisele Reducţiei fenomenologice

 

Husserl (Husserl, Filosofia ca ştiinţă riguroasă [4]) consideră că în interogarea ştiinţifică se pleacă de la ce este dat ca entităţi din lumea noastră de toate zilele. Prin urmare aceste entităţi şi lumea însăşi nu trebuie niciodată să fie interogate ci trebuie luate ca fiind fundamentul de la care investigaţia științifică trebuie să plece. Cu alte cuvinte scientiştii consider că lumea trebuie să constituie propria axiomă. Pentru această raţiune Husserl spune că în măsura în care dorim să avem acces la această lume noi trebuie, conform empirismului pozitivist al interogării de sorginte ştiinţifică, să o considerăm, într-un fel, drept lucru în sine [die Sache selbst].

Cogito ergo sum spune Descartes. Husserl, deconstruindu-l pe Descartes, «ca filosof debutant» cum spune el, cu mintea lipsită de orice prejudecată, schimbă accentual de pe Cogito pe Sum, adică pe existenţa noastră în lume înainte de a ajunge să «cugetăm» [5].

Husserl [6] începe critica sa a ştiinţelor naturale (empirice) notând anumite absurdităţi care devin evidente când un asemenea empirism este adoptat prin efortul de a «naturaliza» conştiinţa şi raţiunea; aceste absurdităţi sunt atât teoretice cât şi practice. Husserl spune că atunci când principiile logico-formale, aşa numitele «legi ale gândirii» sunt interpretate de naturalism chiar drept «legi ale gândirii», apare o inevitabilă absurditate proprie unei inconsistenţe inerente implicate în poziţia naturalist-empiristă.

Ştiinţele naturale sunt ştiinţe evident empirice şi astfel ele au de-a face cu fapte empirice. Prin urmare atunci când principiile logic-formale sunt subsumate legilor Naturii ca «legi ale gândirii», aceasta conduce la considerarea lor ca unele dintre multele legi ale naturii. Dacă am proceda în acest fel, ar trebui să ţinem seama că “modul în care o lege naturală poate fi stabilită şi justificată este, prin inducţie, din fapte singulare ale experienţei” [7]. Inducţia însă nu stabileşte certitudinea legii “ci numai o mai mare sau mai mică probabilitate a acesteia; probabilitatea şi nu legea este astfel stabilită” [8]. Aceasta ar înseamnă că legile (logice) ale gândirii trebuie, fără excepţie, să posede un anumit grad de probabilitate. Dar lucrurile sunt mult mai grave. Şi aceasta deoarece legile gândirii nu au fost nici măcar stabilite prin inducţie ci printr-un fel de evidenţă internă apodictică. Astfel Husserl observă că atunci când abordăm filosofia în mod inductiv empiric sau cu atât mai mult apodictic “naturalismul se refuză pe el însuşi” [9]. Aceasta este o absurditate teoretică care conduce la o absurditate similară în practică.

Absurditatea în practică devine efectivă când notăm că naturalistul este “dominat de scopul de a considera cunoaşterea ştiinţifică (epistemologia) întotdeauna ca un adevăr autentic”[10]. “Astfel naturalistul crede că prin ştiinţa naturală şi prin filosofia bazată pe o asemenea ştiinţă scopul este atins; dar naturalistul este departe de acest scop.” [11]. Această stare a lucrurilor îl conduce pe Husserl la observaţia că “naturalistul este «idealist şi obiectivist» în modul în care procedează” [12]. Husserl susţine că filosoful naturalist (ştiinţific) nu este conştient de această absurditate atunci când „naturalizează judecata” (bazată pe logică formală). Şi adaugă “Cine vede numai ştiinţa empirică nu va fi deranjat de consecinţele absurde care, uneori, nu pot fi probate empiric şi care contrazic faptele naturale” [13]. Aceasta nu înseamnă că el argumentează împotriva ştiinţei actuale, din contră spune că nu există “în viaţa modernă nicio idee mai puternică, mai irezistibil progresistă decât cea a ştiinţei” [14] (cu alte cuvinte ea, ştiinţa, se auto-reglează fie prin falsificarea ipotezelor – Popper – fie prin schimbarea paradigmelor – Khun). Problema este că naturalismul care urmăreşte să stabilească filosofia pe baze strict științifice şi, în acelaşi timp ca o ştiinţa strictă, apare ca fiind discreditat chiar de metoda sa. Punctând argumentul, Husserl spune pur şi simplu că modul fundamental pe care se bazează interogarea filosofică de sorginte ştiinţifică este contradictoriu în sine şi capotează în a oferi un fundament adecvat.

*

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu psihologia empirică (naturală?!) în domeniul conştiinţei. Astfel ea nu se ocupă de dependenţele (rădăcinile) conştiinţei pentru că le consider «nechestionabile» (lucruri în sine). Căci “fiecare judecată psihologică implică un statut existenţial de natură obiectiv experimentală care în mod expres îl are sau nu” [15]. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a văzut, «judecăţile» se bazează pe o logică ne-justificată măcar prin inducţie, ci printr-o evidenţă internă, apodictică.

Husserl a construit poziţia sa epistemologică notând iniţial un fapt foarte evident şi anume că orice conștiință este conştiinţa a «ceva»; şi acest insight a fost cel care a stabilit relaţia intre noesis (cunoaştere) şi noema (obiectul de cunoscut). Dacă trebuie să stabilim ceva despre cunoaştere, trebuie să vedem ce este conştiinţa; problema epistemologică pentru el este de a descrie conştiinţa deoarece, fără conştiinţă, nici o cunoaştere nu este posibilă. Şi pentru aceasta vorbeşte despre întoarcere [ruckfrage] deoarece trebuie început cu unde suntem; şi unde suntem include un sens al self-ului (sinelui) a cărui identitate este conţinută în profunzimea conştiinţei peste care s-au depus straturile experienţei noastre temporale. Prin urmare atunci când întâlnim «Eul» trebuie să îndepărtăm acele straturi, adică trebuie să ne aflăm în faţa întrebării: „Cine Sunt Eu”?

*

În concluzie, Fink punctează şi rezumă foarte bine cele spuse anterior despre ştiinţă, psihologie şi filosofie (toate subsumate empirismului, cu excepţia logicii care un statul şi mai inadecvat dar care este tacit acceptat): “viaţa pe care o trăim în lumea de toate zilele (cea empirică) este trăită împreună cu această lume; lumea este numai ceea ce ea este (aşa cum o gândim noi că este) în virtutea faptului că noi suntem în ea; adică ea este o totalitate care ne conţine când o gândim” [16] – ceea ce ne duce cu gândul la paradoxul lui Russel care se rezolvă prin faptul că o clasă nu trebuie să se auto-conţină. Altfel ajungem la un cerc vicios.

Acest «cerc vicios» ne duce, în cazul nostru, la o «acceptare» prin obişnuinţă a unei «închisori» similare cu cea platonică (de care chiar Husserl vorbeşte) pentru că noi privim lumea în care trăim ca fiind incluşi în ea şi nu detaşaţi pe un nivel superior care condiţionează empiricul/naturalul (ştiinţelor inclusiv al psihologiei şi filosofiei «naturale»). De aici necesitatea de a ne distanţa şi nu teoretic ci prin experienţă internă, privind empiricul din transcendent. Apare astfel, din această necesitate, găsirea unei metode care să ne permită o astfel de ieșire din empiricul «natural». Ea este Reducţia fenomenologică.

 

2. Reducţia fenomenologică

 

Reducţia fenomenologică este înţeleasă drept un proces desemnat să transforme un filosof într-un fenomenologist în sensul atingerii unei noi perspective asupra fenomenelor lumii care, în contradicţie cu Kant, ar putea fi considerate tot «lucruri în sine»; în sensul că fenomenele sunt, pur şi simplu, efecte ale unor asemenea «lucruri» mai profunde, invizibile. În plus, “cunoaşterea se realizează prin confruntarea dintre theoretic (aprioric) şi empiric (aposterioric), la comanda şi în cadrul aprioric al raţiunii, ajungându-se astfel inevitabil la o contradicţie majoră: conştiinţa de sine, originar empirică ar trebui să fie simultan şi apriorică…. Nejustificate apar astfel despărţirile dintre lucru în sine şi fenomen” [17], [18]. Calea pentru atingerea acestei perspective este o specie de meditaţie care cere un efort persistent şi riguros şi nu un simplu exerciţiu mental. Şi este o specie aparte de meditaţie deoarece “iniţial conduce la o radicală transformare a individului comparabilă la început cu o conversie religioasă” cum spune însuşi Husserl [19] . Şi, mai departe: “Căci, conform acestei metode, certitudinea obţinută prin experienţă senzorială în care ne este dată lumea în viaţa naturală nu rezistă criticii; prin urmare, în acest stadiu de început, experienţa lumii nu trebuie admisă ca valabilă. Cel care meditează nu se consideră decât pe sine însuşi ca absolut indubitabil, în calitate de ego pur al cogniţiei sale care nu poate fi suprimat chiar dacă această lume n-ar exista. … El caută căi apodictice certe, prin care se va putea constitui în interioritatea sa pură o exterioritate obiectivă. Aceasta are loc în modul cunoscut prin care mai întâi vor fi deduse existenţa şi veracitatea lui Dumnezeu şi apoi, prin intermediul lor, natura obiectivă, pe scurt fundamentul obiectiv al metafizicii şi al ştiinţelor pozitive precum şi acestea însele.” [20]. Cât despre «solipsismul» husserlian, acesta va fi îndepărtat ulterior prin inter-subiectivitatea transcendentală aşa cum se va vedea altă dată, în cadrul altui text.

Reducţia fenomenologică constă în două moment: epoché şi reducţia propriu zisă. Epoché este momentul în care abandonăm acceptarea lumii ca atare care ne ţine captivi. Reducţia propriu zisă indică momentul în care ajungem la insight-ul transcendental şi anume că acceptarea lumii ca atare este doar o acceptare şi nu ceva absolut.

Ea (Reducţia) în ansamblu aparţine «Eului» uman care ajunge într-o atitudine naturală de privitor/spectator/martor al spectacolului Empiricului, devenind un Eu transcendental (un «Sine»). Fink spune că “Eul redus este privitorul fenomenologic. Aceasta înseamnă că el este, în primul rând, unul care practică epoché şi apoi unul care reduce în sens propriu zis” [21] .

Astfel, prin epoché şi reducţia propriu zisă, Eul uman fenomenologic devine diferit de «Eul empiric» (care reprezintă imaginea proprie despre el ca Eu) sau de «Eul-personalitate» (imagine altora despre el). Deci prin această perspectivă fenomenologistul este în măsură să vadă lumea fără încadrarea în presupunerile ştiinţei sau psihologiei, ambele empiriste, în legătură cu individul.

 

3. De ce este Reducţia fenomenologică o „Meditaţie radicală” şi care sunt caracteristicile ei?

 

Ea este o “Meditaţie radicală” deoarece:

(a) Nu este o meditaţie obişnuită care implică mintea; ea nu este un «experiment mental» [22].

(b) Asumă sustragerea corpului, minţii şi emoţiilor pentru a face lumea (empirică) să “iasă din joc, lăsând numai meditaţiei sarcina de a ocupa întreaga atenţie” [23]. Transformă filosoful în «Privitor»/ «Martor»/ «Spectator»…”Cel care filosofează porneşte de la Eul său (părerea cuiva despre el însuşi)… în raport de care el devine un spectator” [24]. Aici intervine metafora “white paper” a lui Locke [25] căreia Husserl îi dă altă semnificaţie [26]. Dar şi despre asta, în alt text.

(c) Este auto-meditaţie care face ca Eu-l (părerea cuiva despre el însuşi) să dispară forţându-l în el însuşi şi astfel apare «sinele». Aceasta poate fi dată de o afirmare treptată, mai degrabă spunându-mi “Eu sunt” în timp ce încerc să experimentez, adică să prind “Eul” în prezent în loc să mi-l reamintesc. În încercarea de a experimenta “Eul” în prezent, cineva va fi forţat să simtă sinele acestuia; aceasta este modul în care Fink spune că performanţa tehnicii „Reducţiei…” depăşeşte umanul” şi vorbeşte despre “patosul cuiva care filosofează”.

(d) Aduce Eul, transformat în Sine transcendental, în «Fiinţare».

(e) Pregăteşte realizarea ulterioară a «fundamentului» ontologic al unui sistem de gândire. Nu este “o metodă subiectivă pentru descoperirea, ca un fundament al interpretării filosofice a lumii, ci o schiţă obiectivă din spiritul nostru, o obiectivă esenţă a raţiunii”; mai curând ea re-delimitează solul fundamentului pe care problemele filosofice ale lumii pot să apară. Subiectivitatea apare ulterior când se stabileşte «fundamentul», adică premisele sistemului de gândire şi când se va încerca să se facă experienţa (reducţia) fenomenologică comunicabilă prin limbaj. Iar în această etapă intervine, la stabilirea fundamentului, raţiunea (inclusiv logica) (vezi, de exemplu, independenţa axiomelor şi necontradicţia acestora una faţă de alta ca în cazul axiomatizării clasice, aristotelice). O astfel de pregătire, prealabilă stabilirii fundamentului, se află în spatele oricărei doctrine filosofice chiar dacă autorul nu este conştient de ea. “ Pregătirea stabilirii fundamentului unei filosofii (şi nu stabilirea acestuia) este începutul original al filosofului însuşi care este capabil să interpreteze filosofic lumea” [27].

În sensul celor de mai sus se poate vedea că o asemenea «pregătire» nu este considerată a însemna emiterea de propoziţii, idei sau altceva de acest fel, ci este precis self-ul filosofului. Iar Fink spune “ este o eroare să se presupună că principiile, în acord cu care fundamentul unei filosofii (originale) este realizat, pot fi transportate, aşa cum sunt ele, din conflictul filosofilor – ca un ideal normativ anterior” [28]. Prin urmare privitor la “modul în care se stabileşte un astfel de fundament, acesta nu este un fel de întoarcere la legile care stau la baza raţiunii sau o avansare progresivă către esenţă, ci meditaţia prin care un astfel de fundament este pregătit şi constituie întotdeauna prima decizie fundamentală a filosofării”.

(f) Este o transformare personală completă, comparabilă la început cu o conversie religioasă căci: Eul redus „caută căi apodictice certe, prin care se va putea constitui în interioritatea sa pură o exterioritate obiectivă. Aceasta are loc în modul cunoscut prin care mai întâi vor fi deduse existenţa şi veracitatea lui Dumnezeu şi apoi, prin intermediul lor, natura obiectivă, pe scurt fundamentul obiectiv al metafizicii şi al ştiinţelor pozitive precum şi acestea însele” [29]. Dar a spune că: “acesta este o mişcare spirituală a sinelui care cuprinde întreg omul, ceea ce indică ceva mai radical nu mai puţin straniu decât recitirea unei incantaţii” [30] mi se pare, cel puţin, aventuros.

(g) În urma unei asemenea experienţe meditative, stabilirea fundamentului unui sistem de gândire depinde acum de individul care încearcă să-l comunice (mai mult sau mai puţin «raţional») dându-i un sens filosofic sau unul teologic sau, de ce nu, artistic, în funcţie de paradigma nouă care vrea s-o transmită sau de paradigma care o acceptă. Pentru că, trebuie să ne reamintim, o paradigmă nu este o revoluţie a gândirii prin „falsificarea ipotezelor” aşa cum afirmă Popper, ci „o constelaţie de convingeri, valori şi tehnici împărtăşite de membrii unei anumite comunităţi (comunitate care, iniţial, poate fi formată dintr-un singur individ)” cum zice Khun. Prin urmare, repet, trebuie să se facă clar distincţie între pregătirea fundamentului prin „Reducţie fenomenologică” şi stabilirea acestuia. Deoarece stabilirea, în afară de faptul că reţine unele insight-uri ontologice provocate de «Reducţie», ea poate fi (şi este) denaturată atât de „convingeri şi valori acceptate” cât şi de unele restricţii «logice» de limbaj – aşa numitele «tehnicii» din definiţia anterioară – (nu neapărat aristotelice; pot, de exemplu, să fie şi hegeliene în cadrul unui discurs bazat pe o logică speculativă sau de altă natură, cum ar fi «Logica transcendentală» a lui Kant sau «Logica dogmelor» a lui Blaga, etc., etc.). Lucrul acesta, într-un alt registru, este spus şi de intuiţionismul matematic prin vocea lui Heyting: „Limbajul în care ea se exprimă, fie acel obişnuit, fie cel formalizat, nu serveşte decât la comunicarea rezultatelor matematice obţinute şi oferă numai o imagine – Bild – a matematicii, dar matematica nu este această imagine şi, cu atât mai puţin, limbajul în care ea se exprimă” [31]. Aici, se poate spune că teologia, filosofia, ştiinţa şi arta (pentru că şi ea are «logica» ei), converg în sensul că, o operă adevărată, volens nolens, este rezultatul unui ceva de natura unei Reducţii fenomenologice; dar ele diverg în funcţie de scopul urmărit cât şi de modul specific de exprimare. În acest sens se pot da nenumărate exemple din lucrările elevilor lui Husserl şi ale altora care au fost puternic influenţaţi de opera husserliană, deşi activau în varii domenii, mai mult sau mai puţin legate de filosofie [32].
 
4. Remarci finale şi rezumat

 

1. Reducţia fenomenologică este o tehnică prin care ne ridicăm pe un alt nivel care condiţionează nivelul Empiric (ceea ce Mihai Şora numeşte „desituare” [33]).

2. În contextul occidental, din Reducţia fenomenologică (dar nu numai) a derivat şi aşa numita filozofie «First person» bazată, în subtext, pe «What I Am». Cum, tot aşa, s-a conturat mai precis şi «Alteritatea» pornind de la intersubiectivitate.

3. Reducţia fenomenologică nu stabileşte fundamentul unui sistem de gândire ci pregăteşte/ premerge (uneori implicit) stabilirea unui asemenea fundament.

4. După insight-ul produs de o Reducţie fenomenologică, intervine, la stabilirea fundamentului unui sistem de gândire, paradigma acceptată sau propusă care ţine acum de „o constelaţia de convingeri, valori şi tehnici împărtăşite de membrii unei anumite comunităţi (care poate, la limită, să fie alcătuită de un singur membru atunci când se propune o nouă paradigmă)”; dar, în cadrul fundamentului se regăsesc şi urme substanţiale, uneori vizibile, alte ocultate, ale insight-ului Reducţiei.

5. În acest moment apare diferenţa dintre o abordare religioasă, una filosofică, matematică, ştiinţifică sau artistică (inclusiv mixturi ale celor anterioare). Aici, se poate spune că teologia, filosofia, matematica, ştiinţa şi arta (pentru că şi ea are «logica» ei), converg în sensul că, fundamentul unei opere adevărate, volens nolens, este, întotdeauna, rezultatul unui „ceva” de natura unei Reducţii fenomenologice; dar ele diverg în funcţie de scopul urmărit cât şi de modul specific de exprimare.

6. Transformă subiectul într-un «Privitor»/«Martor»/«Spectator» care, prin neimplicarea sa, poate privi cu ochi critic lumea (empirică) care a fost «scoasă din joc».

7. Caracteristicile (a)…(g) constituie şi o grilă de verificare dacă o Reducţie fenomenologică este reală sau este doar o iluzie transcendentală (ceva de genul unei auto-hipnoze patologice sau un fenomen de tip «fata morgana»).

*

Nu pot să închei fără a menţiona alte aspecte ale Reducţiei fenomenologice, legate de: “Apofatic şi catafatic” (Părintele A. Scrima [34] şi Părintele Dumitru Stăniloaie [35]), psihologia lacaniană care-l face pe Richir să introducă în fenomenologie un alt fel de analitică a limbajului [36] şi nu în ultimul rând, Virgil Ciomoş cu a sa De la Experienţa sublimului la starea de excepţie [37].

Şi, mai adaug: nu se poate să nu se observe că Reducţia fenomenologică este similară, dar nu identică, cu tehnici extrem-orientale de meditaţie. Şi este similară dar nu identică cu astfel de tehnici deoarece apar diferenţe semnificative între cele două tipuri (a se vedea, în acest sens, de exemplu [38])

Dar toate acestea (şi altele), în texte viitoare deoarece depăşesc cadrul propus al lucrării de faţă.

 
 

NOTE

[1] Fink Eugen, Sixth Cartesian Meditation: The Idea of a Transcendental Theory of Method. Translated by Ronald Bruzina. Bloomington: Indiana University Press, 1995.

[2] Fink Eugen, What Does the Phenomenology of Edmund Husserl Want to Accomplish? Translated by Arthur Grugan. Research in Phenomenology 2, (1972)

[3] Cogan John, The Phenomenological Reduction, http://www.iep.utm.edu/phen-red/ (5.01.2011).

[4]Husserl Edmund, Philosophy as Rigorous Science, 1911.

[5] Husserl Edmund, Meditaţii carteziene , ed. Humanitas, 1994.

[6] Husserl Edmund, Philosophy as Rigorous Science.

[7] Husserl, op. cit., p. 99.

[8] Ibid., p. 99.

[9] Ibid., p. 80.

[10] Ibid., pp. 80 – 81.

[11] Ibid., p. 81.

[12] Ibid., p. 80.

[13] Ibid., pp. 81 – 82.

[14] Ibid., p. 82.

[15]Ibid., p. 86.

[16] Citat în: John Cogan, The Phenomenological Reduction, http://www.iep.utm.edu/phen-red/ (“In this regard, it is helpful to recall the phrase used in Sixth Cartesian Meditation to describe the same thing, namely, «captivation-in-an-acceptedness». The situation Fink it describing is this: the lives that we live in our everyday world are lived in toto with that world, i.e., the world, as we understand it, is part of what makes us who we think we are; and, conversely, the world is only what it is (what we think it is) by virtue of having us in it, because when we think of the totality of the world, we must remember that it is a totality already containing us thinking it.”)

[17] Ionuţ Isac, Introducere în Filosofia structural-fenomenologică. Paradigma Ortofizicii, p.31, ed. Ardealul Târgu-Mureş, 2001.

[18] Există însă, conform Ciomoş (De la experienţa sublimului la starea de excepţie, ed. Paideia, 2006, pp. 97 – 98), “o eterogenitate arhitecturală relativă la categoriile kantiente în raport cu «spaţiul » şi «timpul» intuiţiei (sensibile), ceea ce conduce la un fel de «geometrie variabilă» a acestei arhitecturi. Iar acest lucru se întâmplă înca din cea de a doua variant a Criticii raţiunii pure şi apare mai pregnant în Critica facultăţii de judecare”. Şi aceasta deoarece “Analitica transcendentală…confirmă fără nici o umbră de…îndoială faptul următor: ‘Conceptele pure ale intelectului se raporteză….la obiecte ale intuiţiei în genere (s.m. G.M.), fără a determina dacă e cea a noastră obişnuită (adică intuiţia restricţionată de spaţiu şi timp, n.m. G.M.) sau o alta (s.m. G.M.), cu condiţia să fie doar sensibilă’ (Im. Kant, Krit der reinen Vernuft B 151)”, ceea ce-l face pe Ciomoş să constate, în acord cu Merleau-Ponty: “că aplicaţia categoriilor [kantiene] la nivelul «obiectelor» sensibile «în genere» rămâne autonomă în raport cu orice formă de …sensibilitate…şi că, în consecinţă, ar putea exista alte intuiţii pure – decât cele ale spaţiului şi timpului – (la fel de bine ca aceste două din urmă) în măsură să furnizeze materialul necesar unei asemenea aplicaţii.”…Astfel “eterogenitatea arhitectonică dintre intellect şi sensibilitate – recunoscută de Kant însuşi (Im. Kant, Krit der reinen Vernuft A 138 / B 177 151) – demonstrează nu numai autonomia lor…în calitate de facultăii ale cunoaşterii «în genere» ci presupune, în plus, un fel de variaţie în interiorul fiecăreia dintre ele …şi implicit a oricărei arhitectonici constituite, pe care autorul nu putea, totuşi, să o formuleze, chiar dacă a pregătit-o: ’[categoriile] nu sunt decât reguli pentru un intellect a cărui facultate , stă doar în gândire (s.m. G.M. şi nu în «oprirea» acesteia ca în cadrul Reducţiei fenomenologice, n.m. G.M.), adică în actul de a aduce la unitatea apercepţiei sinteza diversului care i-a fost dat din altă parte prin intuiţie, un intellect care nu cunoaşte, aşadar, numic prin el însuşi, ci leagă şi ordonează doar material cunoşterii, intuiţia, care trebuie să-i fie dată de un obiect [lucru în sine]. Or, despre particularitatea intelectului nostru de a nu efectua unitatea apercepţiei a priori decât cu ajutorul categoriilor şi numai în acest mod şi în acest număr al lor, nu se poate indica nici o raţiune’ (ibid, B. 145 – 146). “

[19]Husserl, Crisis Part III- a , p. 137. (“Perhaps it will even become manifest that the total phenomenological attitude and the epoche belonging to it are destined in essence to effect, at first, a complete personal transformation, comparable in the beginning to a religious conversion, which then, however, over and above this, bears within itself the significance of the greatest existential transformation which is assigned as a task to mankind as such.”)

[20] Husserl Edmund, Meditaţii carteziene , ed. Humanitas, 1994, p. 33.

[21]Fink, Sixth Cartesian Meditation… p. 39.

[22] Cogan John, The Phenomenological Reduction, http://www.iep.utm.edu/phen-red/ (5.01.2011) (“The path to the attainment of this perspective is a species of meditation, requiring rigorous, persistent effort and is no mental exercise”)

[23]Cogan, op. cit. (“What is aimed at with these outward preparations is the goal of taking as much of the world “out of play” as possible, leaving only the meditative task to occupy one’s attention”)

[24] Husserl Ednund, Criza umanităţii europene şi filosofia – Partea I-a, p. 66, ed. Paideia, 2003.

[25] Locke J., Eseu asupra intelectului omenesc, ed. Ştiinţifică, 1964, p. 81. („Să presupunem, deci, că mintea este oarecum ca şi o coală albă (white paper) pe care nu stă nimic scris; că e lipsită de orice idee; cum ajunge ea să fie înzestrată? De unde dobândeşte ea această nemăsurată mulţime de idei pe care imaginaţia fără odihnă şi fără margini a omului i-o înfăţişează într-o diversitate aproape nesfârşită? De unde are ea toate elementele raţiunii şi ale cunoaşterii? La aceasta eu răspund într-un cuvânt: din experienţă…Observaţia noastră, îndreptată fie spre obiectele exterioare sensibile, fie spre procesele lăuntrice ale minţii noastre, pe care le percepem şi asupra cărora reflectăm, este cea ce procură intelectului toate elementele gândirii…Mai întâi, simţurile noastre venind în atingere cu anumite obiecte sensibile introduc în minte diferite percepţii distincte ale lucrurilor…În al doilea rând celălalt izvor din care experienţa alimentează intelectul cu idei este preconceperea proceselor lăuntrice ale propriei minţi (s. m. G.M.)…Fiecare om are în el însuşi acest izvor de idei şi cu toate că acesta nu este un simţ, întrucât nu are de-a face întru nimic cu obiectele exterioare, totuşi se aseamănă foarte mult şi ar putea fi numit destul de propriu «simţ intern»(s. m. G.M.)”)

[26]Husserl E., Criza umanităţii europene şi filosofia, ed. Paideia, 2003. P. 131. („Făcând abstracţie de nume, aceasta ne duce înapoi la John Locke şi şcoala sa până la John Stuart Mill…În felul acesta, prin eliminarea tuturor chestiunilor transcendentale trebuie să luăm în considerare numai acea şcoală «fenomenologică» în ansamblu. Pentru ea, pentru psihologia ei este caracteristică înţelegerea, care se anunţă în metafora lockeană «white paper», a sufletului pur ca un complex sau amalgam de date care coexistă şi se succed temporal, decurgând parţial după reguli proprii (s.m. G.M.), parţial după reguli psihofizice. Psihologia descriptivă ar avea astfel de deosebit în mod clasificatoriu felurile fundamentale ale acestor «date sensibile» [diferite de] date ale «experienţei interne» (s.m. G.M.”.)

[27] Fink, Eugen. What Does the Phenomenology of Edmund Husserl Want to Accomplish? Translated by Arthur Grugan. Research in Phenomenology 2, (1972): pp. 10 – 11 (“Now, first of all, what does the «idea of the ground-laying of ohilosophy» mean? The laying-of-aground of a philosophy is the original beginning of the philosopher himself, not with and for other but for himself alone; it is the disclosing of the ground which is capable of bearing the totality of a philosophical interpretation of the world. Regaldless of how such a ground-laying is carried out – be it as a return to the conceled, a priori law-giving of reason, or be it as a progression towards essentials, and the like – the meditation, in whic such a ground-laying is carried out, is always the first, fundamental decision of a philozophizing. It is a fateful error to suppose that the principles, in accordance with which a ground-laying of philosophy is to proceed, would be present-transported, as it were, from the conflict pf philosophers – as a normative ideal prior to and outside of that philosophy. The commencement of the idea of laying-a-ground, which determines a philosophy, is always already the implicit (and perhaps only obscurely conscious) fore-grasp upon the system. Thus in embryonic form, the idea of the system is sketched out in the idea of laying-a-ground.”)

[28] Fink, idem, p. 11 (a se vedea textul în engleză de la nota [27]).

[29] Husserl Edmund, Meditaţii carteziene , ed. Humanitas, 1994, p. 33.

[30]Cogan John, The Phenomenological Reduction, http://www.iep.utm.edu/phen-red/ (5.01.2011) ( In the course of this practice, one will become aware of the three «I» is the human ego, the constituting ego, and the onlooker, or spectator. It is unlikely that much progress will be made on the first attempt; however, each try makes the return easier until there will come a day when you feel your consciousness rising (or yourself sinking) and the brightness of the world around you seems to be increasing.

At that point you will know «I AM» and your perspective on the world will be the one that Husserl has promised—you will be a phenomenologist and will never be the same again. Indeed, Fink says that “the phenomenological «epoché», is anything but a non committal, «merely» theoretical, intellectual act; it is rather a spiritual [geistig] movement of one’s self encompassing the entire man and, as an attack upon the «state-of-motionlessness» supporting us in our depths, the pain of a fundamental transformation down to our roots” (Accomplish, p. 9). Adding that in the epoché “the transcendental tendency that awakens in man and drives him to inhibit all acceptednesses nullifies man himself; man un-humanizes [entmenscht] himself” (Sixth, 40). It should be clear from these passages that whatever is involved in the epoché, it is certainly no mere mental exercise; and if we take Fink and Husserl at their word, it is a “spiritual movement of one’s self encompassing the entire man”, which would indicate a far more radical effort than seems indicated by some who treat the phenomenological reduction as something no more strenuous than exercising the imagination or reciting an incantation (s.m. G.M.)).

[31] citat în Anton Dumitriu, Istoria logicii, ed. Didactică şi pedagogică, 1969, p.707

[32] Edith Stein , Ludwig Landgrebe , Eugen Fink, Roman Ingarden , Max Scheler, Nicolai Hartmann, Emmanuel Levinas, Jean-Paul Sartre, Maurice Merleau-Ponty, Gabriel Marcel, Kurt Gödel, Hermann Weyl, Rudolf Carnap, Paul Ricoeur, Jacques Derrida, Ortega y Gasset etc., ca să nu mai vorbim de Heidegger şi, mai recent, de Marc Richir .

[33] Mihai Şora, Sarea pământului, ed. Humanitas, 2006.

[34] Scrima A., L’apophase et ses connotation selon la tradition spirituelle de l’Orient chrétien în Le Vide. Expérience spirituelle en Occident et en Orient, ed. Hermes, Paris, 1969.

[35] Stăniloaie Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.

[36] Richir Marc, Fragments phénoménologiques sur le langage, ed. Jérôme Millon, 2008.

[37] Ciomoş Virgil, De la Experienţa sublimului la starea de excepţie, ed. Paideia, 2006

[38] Lusthaus Dan, Buddhist phenomenology – A Philosophical Investigation of Yogachara Buddhism and Ch’eng Wei-Shih lu,ed. RoutledgeCruzon, 2002; Cook Francis H., Hua-yen Buddhism – The Jewel Net of Indra, ed. The Pensylvania State University Press, 1977; Garma C. C. Chang, The Philosophy of Hawa Yen Buddhism, ed. The Pensylvania State University Press, 1971, etc.

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

1.Ciomoş Virgil,

De la Experienţa sublimului la starea de excepţie, ed. Paideia, 2006

2.Cogan John, The Phenomenological Reduction, http://www.iep.utm.edu/phen-red/ (5.01.2011).
3.Cook Francis H.,

 

4.Dumitriu Anton,

Hua-yen Buddhism – The Jewel Net of Indra, ed. The Pensylvania State University, 1977

Istoria logicii, ed. Didactică şi edagogic, 1969.

5.Fink Eugen, What Does the Phenomenology of Edmund Husserl Want to Accomplish? Translated by Arthur Grugan. Research in Phenomenology 2, (1972).
6.Fink Eugen,

 

 

 

 

7.Garma C. C. Chang,

Sixth Cartesian Meditation: The Idea of a Transcendental Theory of Method. Translated by Ronald Bruzina. Bloomington: Indiana University Press, 1995.

The Philosophy of Hawa Yen Buddhism, ed. The Pensylvania State University Press, 1971.

8.Husserl Edmund, Philosophy as Rigorous Science, 1911.
9.Husserl Edmund, Meditaţii carteziene , ed. Humanitas, 1994.
10.Husserl Edmund, Criza umanităţii europene şi filosofia, ed. Paideia, 2003.
11.Ionuţ Isac, Introducere în Filosofia structural-fenomenologică. Paradigma Ortofizicii, ed. Ardealul Târgu-Mureş, 2001.
12.Locke John, Eseu asupra intelectului omenesc, ed. Ştiinţifică, 1964.
13.Lusthaus Dan, Buddhist phenomenology – A Philosophical Investigation of Yogachara Buddhism and Ch’eng Wei-Shih lu,ed. RoutledgeCruzon, 2002.
14.Richir Marc, Fragments phénoménologiques sur le langage, ed. Jérôme Millon, 2008.
15.Scrima André, L’apophase et ses connotation selon la tradition spirituelle de l’Orient chrétien în Le Vide. Expérience spirituelle en Occident et en Orient, ed. Hermes, Paris, 1969.
16.Şora Mihai, Sarea pământului, ed. Humanitas, 2006.
17.Stăniloaie Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.

 

 



[1] Dr. ing., prof. consultant, senior adviser in Disaster Reconery and Business Continuity Services (Computer Sharing Bucharest); ultima carte: Dincolo de ironie şi ironism – Plecând de la discuţii virtual cu unii clasici de marcă ai PoMo, ed. Paideia, 2010; contact: gmnoema@yahoo.com

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: a apărut EgoPHobia #32 (cu un concurs!) | FDL.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *