libris.ro

Geneza şi polenul artei: Constantin Antonovici – revelat

de Adrian Grauenfels
 
Perfecţiune,
de fapt perfecţiunea a fost pasiunea lui
poezia lui era înţeleasă de toţi
mizeria umană a cunoscut-o din plin
îl interesau infanteria şi marinarii
când râdea, miniştrii râdeau împreună cu el
când plângea, copii străzilor mureau cu el…
[W H Auden – La mormântul lui Rodin]

 

Nimic nu pare mai greu de scos la lumină decât o carte despre artă. Înzecit mai grea este reducţia impusă mediului sculptural în bidimensionalul colii de hârtie. O recentă producţie datorată efortului  monumental al câtorva persoane motivate, ne face cunoştinţă cu activitatea şi moştenirea culturală a sculptorului român Constantin Antonovici. Cartea bilingvă (engleză-română) numită ANTONOVICI – Sculptor pe două Continente combină biografia, activitatea şi relaţiile artistului cu Arta Nouă şi marele sculptor Brâncuşi, într-o revărsare de informaţii, documente autentice şi fotografii ale statuilor produse de artistul român între 1937 şi 1985. Autorii acestei monografii sunt Doina Uricariu (Prezentarea operei), Vladimir Bulat (Biografie), Stephan Benedict (Colecţie şi arhive), Andreea Drogeanu (Fotografie) şi Alexandru Drogeanu (tehnoredactare).

 

Date biografice


[Constantin Antonovici în atelierul său]

1911 – Constantin se naşte la Cârligi (judeţul Neamţ), la 17 ani este adoptat de familia Jacob Antonovici şi după şcoală primară la Iaşi este admis în anul 1934 la Academia de Artă din Iaşi.

 

1938 – Produce primul proiect de succes, altarul catedralei din Jimbolia.

 

1939 – Absolvă academia de artă şi realizează în marmură Bustul lui Voltaire.

 

1940 – Se perfecţionează timp de 6 luni în atelierul vestitului sculptor Ivan Mestrovic din Zagreb (Croaţia).

 

În toamna lui 1941 este admis la Academia de Arte Frumoase din Viena şi produce o primă Bufniţă din bronz.

 

1945 – Se refugiază la Innsbruck (Austria) şi lucrează ca asistent al sculptorului animalier Fritz Behn.

 

1947 – Se stabileşte la Paris unde devine elevul lui Brâncuşi cu care petrece timp de aproape 4 ani în atelierul acestuia din Impasse Ronsin.


[Brâncuşi & Antonovici]

 

1949 – Expoziţie personală în galeria Rue Jean de Beauvais, Paris.

 

1951 – Emigrează în Canada.

 

1953 – Se stabileşte la New York.  Primeşte execuţia unei statui monumentale pentru mormântul Episcopului William Manning.

 

1961 – Expozitie personală la Philadelphia

 

1964 – Expozitie la galeria Corcoran Art Galllery NY. Motivul Bufniţei domină mai mult de jumătate din exponate.

 

1967 – Participă la colocviul Brâncuşi la Bucureşti alături de reputaţi critici printre care şi Barbu Brezianu.

 

1971 -Tine la Craiova conferinţa “Amintiri despre Brâncuşi”.

 

1976 – Apare în Statele Unite volumul “Antonovici – sculptor of Owls”.

 

1985 – Premiul Oscar d’Italia decernat de Accademia Italia.

 

2002 – Decesul artistului după câţiva ani de suferinţă.

 

***

 

Opera lui Antonovici

 

Din fericire în afară de statui şi documente s-a păstrat un eseu autobiografic, semnat de artist: “Cum l-am cunoscut pe marele Brâncuşi”. Eseul începe cu anii de ucenicie în Croaţia, studiile de sculptură în lemn în Austria şi fascinaţia pe care o are pentru marele Michelangelo în Italia. Dar nimic nu egalează cei 4 ani petrecuţi în compania lui Brâncuşi la Paris. Masetrul îl învaţă cum să facă unelte, cum se polizează metalul şi piatra, ce scule sunt necesare lemnului. Despre profesorul său Antonovici spune “îi datorez enorm, mâna sa abilă şi geniul său au dus arta pe culmi neîntâlnite. El mi-a arătat drumul spre modernism şi nu spre abstract, pe care Brâncuşi îl detesta, chiar criticându-l pe Picasso, cu care era prieten, spunând că mutilează subiectele. După despărţirea de Brâncuşi, Antonovici rămâne un înfocat adept al stilului învăţat de la maestrul său.

 

Spirit liber, are şansa detaşării de comunism şi ideologia de stânga. Rămâne apolitic şi ca atare nu a primit comenzi de la stat, dar nici nu a făcut compromisuri vreunui stil impus. Majoritatea lucrărilor sale (peste 300) sunt executate în America şi expuse azi în galerii americane. Ca şi alţi sculptori ai secolului XX Antonovici este turmentat de multitudinea de stiluri şi curente în artă, el oscilează intre spectaculos şi sobru, între micile proporţii şi piesele monumentale care însoţesc urbanismul, arhitectura spaţiilor deschise, peisajul şi influenta ideologiei naţionale. Antonovici rămâne conectat de Brâncuşi în mod consistent, colecţia sa de bufniţe şi tratamentul sculptural aplicat reflectă adânca să preţuire pentru marele său profesor. Elevul  nota despre maestru: “Brâncuşi este o fire impulsivă, dar tare calculat la muncă. Măsoară de 10 ori ca să taie o dată”. La lucru Brâncuşi dădea impresia că este foarte încet, dar de fapt înainta foarte repede, calculând totul în cap și lăsând impresia că inteligenţa îi dirija sentimentele. Brâncuşi, spune Antonovici, era migălos şi pretenţios la lucru. Aparenţa sa de ţăran a avut-o în obiceiurile mărunte, neimportante, nu însă acolo unde trebuia despicat firul în 4. Seriozitatea sa în muncă se reflectă în numărul mic de sculpturi realizate într-o viaţă destul de lungă. Elaborarea unei sculpturi de către Brâncuşi implica o prefacere a gândului direct în formă. Este un proces mental susţinut de o muncă fizică uneori sisifică. Antonovici o consemna astfel:

 

Crează ca un Dumnezeu

Comandă ca un Rege

Munceşte ca un sclav.

 

Este clar că Antonovici lua notiţe şi munca sa de cronicar l-a ajutat ulterior în meşteşugul său. Primit în Canada cu răceală, sculptorul scrie lui Brâncuşi: “Lumea nu se pricepe, şi mai ales la lucruri moderne”. Ca să-l ajute, Brâncuşi îi trimite în Canada un plic cu bani şi o scrisoare care sună aşa:

 

“Subsemnatul atestează că domnul C Antonovici are mult talent la sculptură şi o lucrează cu înverşunare.
C Brâncuşi
Paris 9 mai 1951”

 

Este singura piesă de acest gen oferită de Brâncuşi vreunui discipol.

 

Bufniţe şi flexibilitatea modernismului

 

 

Antonovici a sculptat bufniţe înainte de Picasso. Misterul acestor păsări de noapte rezidă în eleganţa  şi elusivitatea mişcărilor, în privirea lor hipnotică. Ele simbolizează schimbare, versatilitate şi fascinaţie, iar Antonovici explica în catalogul publicat în 1976  că bufnița “este o pasăre a cărei formă a inspirat mulţi meşteri în Europa în sec XVI -XVII dai şi pe cei moderni ca Picasso. La muzeul din Köln există un pocal-bufniţă datând din 1540, iar o faianţă din Schaffhausen sec XVI este decorată cu o bufniţă ce poartă în pântec un oraş.”

 

 

Spre deosebire de Picasso care producea bufniţe din ceramică pictată şi arsă, Antonovici prefera materiale dure: metal, piatră, marmură. Ele populează atelierul artistului conferindu-i un aer mistic şi meditativ artistul având înclinaţie spre figuri grave, cu linii pure. Alterate de influenţele brâncuşiene păsările lui capătă o alură modernistă, figurile sunt găsite în rădăcinile naturii, în fluxul vieţii pe care nu îl întâlnim în arta abstractă. Cu seria de bufniţe Antonovici dezvolta credinţa lui Brâncuşi – arta renaşte condiţia de copil pierdută de omul matur. Artistul este salvat de copilul din el. Perfecţionând siluetele, folosind cercuri concentrice în jurul ochilor deschişi, figurile lui Antonovici se apropie de Arta Nouă, cu fuzelaj delicat şi proporţiile alungite pe când finisajul perfect şlefuit aminteşte de păsările lui Brâncuşi.

 

 

Există pe axa timpului o metamorfoză în seria de bufniţe, ele se schimbă, devin ironice, zeflemitoare, produc râs, par a fi marionete într-un carnaval modern exact cum era proiectat de Tristan Tzara sau Jean Arp. Zeci de sugestii prin orbire, ochii ţinuţi închişi, sugerează clarviziune, uneori premoniţie. Prin zecile de bufniţe realizate, Antonovici completează o călătorie de proporţii odiseice. El navighează de la complex la simplu și de la veghe la somn trecând prin Scilla şi Charibda cu umor şi maliţie, demonstrând mereu postulatul că o capodoperă se naşte prin ştirbirea unui cub perfect.

 

 Anti şi postmodernism

 

 

Autoarea cărţii de faţă plasează cronologic sculptura lui Antonovici decenii după încheierea avangardelor. La Paris sculptura la modă este pop art, suprarealismul domina Europa, la NY sculptura ludică este admirată şi mulţi artişti sunt invitaţi să producă arta urbană. Se vorbea mult despre postmodernismul hulit sau iubit după cum simte consumatorul de artă. Antonovici nu se încadrează în aceste noi experimente, el rămâne prea puţin cunoscut deşi Alain Bosquet, poet şi critic expert în arta secolului XX îl aşează lângă Hans Arp, Henry Laurens sau Alberto Giacometii, pe piedestalul marilor inovatori, scriind despre el în articolul Decouvrons Antonovici, un rare exemple de sobriete. La început sculptorul abordează clasicismul ţintind structurile solide şi reci în care tehnica este mai presus de inspiraţie. După relaţia sa cu Brâncuşi se descoperă pe sine şi indiferent de subiectul tratat linia sa devine pură, de o armonie reînnoită continuu.

 

 

Într-o perioadă în care s-au produs atâtea confuzii din cauza ostentaţiei cu care se aleargă după senzaţii tari, Antonovici ne oferă exemplul rar al sobrietăţii şi perfecţiunii, cu acea “forţă interioară asemănătoare muzicii”.  Găsim la Antonovici afinităţi dadaiste în lucrări asemănătoare cu portretele-măşti produse de Jean Arp, sau cadavre esquis aşa cum vedem în Moartea Cleopatrei o lucrare cu potenţial monumental. Ca şi Arp, Antonovici este obsedat de finisaj, de raportul între formă, textură şi suprafeţele care întâlnesc privirea. Lucrarea Floarea soarelui, marmură albă pe un suport verde, ne sugerează tratamente diferite: corpul antropomorf de femeie este finisat la perfecţie, floarea voit rugoasă sugerează starea naturală a plantei. Ne amintim de Arp care spunea : “Lucrez până când suficient din viaţa mea a trecut în corpul statuii”.
 

 

Spiritul zeflemist, urmuzian îl găsim în lucrări că Venus fly trap (i.e. Venus capcană de muşte) sau în Eva, o femeie fusiformă cu sâni mari şi cap de lebădă. Autoarea cărţii subliniază aceste intenţii de farsă şi teribilism în operă lui Antonovici găsind paralelisme cu Marcel Iancu a cărui arhitectură de avangardă nu excludea zonele ludice polemice şi carnavaleşti, sau cu portretele sale cu măşti populare care sugerau ridicolul burgheziei demonstrând că abstractul salvează arta de penibil. Autoarea sumarizează biografia lui Antonovici ca fiind o continuă fugă de autoritarism şi dictatură în viaţa personală, dar şi în arta sa. El caută simplitate, minimalism până la radicalizarea artei. Inocenţa formelor devine joc şi obsesie. Se întâmplă un paradox la Antonovici care simte decorativul ca un abandon al condiţiei de artist. El se revoltă contra decorativului şi sucombă într-o altă formă decorativă a asimetricului, asimbolică, absconsă, abstractă. Se obţine deci decorativ prin abjurarea decorativului. Dacă sculpturile lui Laurens aveau nevoie de spaţiu cele ale lui Antonovici cer amplificare la scară. Antonovici participa la căutările artei moderne fără a trece pragul cubismului sau în expresionism. Să nu uităm că aprecierea artei este un act de percepţie împletit cu biasul cultural al individului şi cu memoria colectivă. Antonovici devine o extensie Brâncuşiană cu o proprie interpretare a motivelor moderne inventate de maestrul predecesor: ovoidul, sărutul ochilor, păsările în spaţiu, melancolia iubirii, obsesia viului, toate combinate cu tehnica sa performantă şi modestia firii sale.

 

*****
Cu mulţumiri domnului Stephan Benedict
Universalia Publishers 2011
Fotografie scanată: AG
Fotografia de carte: Andreea Drogeanu

libris.ro

3 Comments

  1. BUCATARIU DOINA

    DE CE LA MOARTE SI TOATE LANSARILE DE CARETE,COMEMORARI DESPRE CONSTANTIN ANTONOVICI NU A FOST ANUNTATA SI FAMILIA ADICA URMASI LUI?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *