libris.ro

Croco-zombie

de Cristina Nemerovschi

 

Sunt ultimul supravieţuitor al fostei noastre specii. Am învins. I-am înfrânt pe toţi, pe mulţi i-am mâncat, pe unii am încercat să-i salvez, dar n-am reuşit. Am rămas singur. Sunt fericit, dar şi groaznic de obosit. Îmi pare rău că mi-am pierdut toţi fraţii, toţi croco-zombii mei dragi. Cu toţii au pierit. Dar, mai întâi, o să vă povestesc cum a început totul.
 

Cu o zi înainte, vineri, fusese furtună. Nu o furtună obişnuită – asta nu mi-ar fi atras prea mult atenţia, mai ales că întreaga săptămână fusesem ori beat, ori mahmur. Când beau, rareori îmi dau seama de ceea ce se petrece în jur, dacă e noapte sau zi, cu atât mai puţin de schimbările meteorologice. Săptămâna asta a fost a naibii de neagră. Daria m-a părăsit, mama a fost internată la psihiatrie iar pe tata l-a călcat un camion ce transporta lemne. I-a rupt un picior şi câteva coaste. Singurul care o ducea ceva mai bine era fratele meu mai mic Edy, care fusese arestat pentru posesie de marijuana, dar nu cred că urma să primească o pedeapsă foarte aspră, el fiind, în general, un tip simpatic. Aşa că, vedeţi, aveam toate motivele să fiu ori beat, ori mahmur.
 

La drept vorbind, nu doar furtuna fusese ciudată vineri seara. Toţi parcă o luaseră razna de-a lungul zilei. M-am trezit dimineaţa transpirat, speriat şi cu o durere monstruoasă de cap, de parcă eram un zombie călcat de maşină – by the way, cu o seară înainte, joi, văzusem un film horror cu zombies care atacă România; era o porcărie, dar cel puţin îţi lăsa impresia că e oarecum verosimil… doar că era cam plictisitor – cum ziceam, m-am trezit în zbieretele ascuţite ale unor babe, care se înjurau de mama focului. Erau vecinele mele – aia din dreapta şi aia de jos, care se păruiau pe terasa blocului, chiar sub geamul meu. Al dracului ghinion. Mi-am aprins o ţigară şi am ieşit pe balcon, încercând să-mi şterg din minte imaginea unui zombie care îmi tot persista pe neuron şi încercând să descopăr, printre zbierete, motivul păruielii. N-am reuşit, deşi părea să aibă de-a face cu o pisică care dispăruse. Am intrat în bucătărie, ferm hotărât să-mi fac o tonă de cafea şi să termin, măcar azi, cu mahmureala. Până la urmă tot aveam să fiu nevoit să înfrunt realitatea. Iar vinerea părea o zi taman bună pentru înfruntat realitatea – e începutul weekendului, şi în weekend nu eşti niciodată singur. Mereu găseşti cel puţin un prieten care să te facă să vezi viaţa mai puţin tragică de cum este de fapt. Da, la naiba, dar un prieten înseamnă iar băutură, iar mahmureală aşa că, rahat, în loc să pun de cafea am deschis frigiderul şi am mai luat un Ursus. Am dat pe gât jumate de cutie, sperând la o îmbunătăţire atât a stării jalnice în care se afla bietul meu corp, dar şi a dispoziţiei mele. Acu’ mi se năzărise că sunt un zombie. Unul care avea să fie ucis în curând, de îndată ce va ieşi pe stradă. “Uite nenorocitul de monstru!!!”, aveau să urle mamele disperate, ascunzând protector privirea curioasă a copiilor, „Pe el, să-l dăm gata!!!”, aveau să strige bărbaţii, lăsând deoparte discuţiile despre fotbal, politică şi eşecul bac-ului de anul ăsta, „Ajutor, oameni buni, nu mă lăsaţi să fiu violată!!!!!!!”, aveau să strige babele ce stăteau la coadă la dispensar pentru a obţine reţete compensate. Apoi, cu toţii aveau să se năpustească asupra mea, cu toate armele pe care le aveau la îndemână: spray-uri cu mirosuri florale, sacoşe pline cu cumpărături de la supermarket, lopăţele şi găletuşe pentru nisip, lanţul de la lesa câinelui, geanta plină de colete a poştaşului şi aşa mai departe. Cu gândurile astea negre, mai să scap cutia de bere din mână când aud nişte urlete şi mai înspăimântătoare decât ale vecinelor de mai devreme. Ies la geam, în faţa blocului sunt adunaţi toţi vecinii, zbiară mai mai să-mi spargă timpanele. E grav, mă apucă o greaţă nebună, caut disperat Metoclopramidul, n-am chef să dau la boboci şi pe urmă să stau cu mirosul în casă până seara. Nu nimeresc niciodată buda când e să vomit. Dacă aş nimeri-o, viaţa mea ar fi fost mult mai simplă. Nici Daria nu m-ar fi părăsit poate, spunând că sunt un porc beţiv şi îngălat. Nici de la ultimele şase joburi nu m-ar fi dat afară, după ce am vomitat, pe rând, pe tastatura noului meu computer, pe pantofii bine lustruiţi ai şefului, pe rochia lungă înflorată a vecinei de birou, pe masa de şedinţă, pe mopul femeii de serviciu. Asta sunt însă, un borâtor imprevizibil. De la un timp însă, m-am învăţat minte şi umblu cu antiemeticele la mine peste tot, chiar şi atunci când nu sunt mahmur. Cine s-a fript cu ciorba… Numai că acum, mama mă-sii, nu găsesc pastilele, iar gândul la ciorbă mi-a adus deja un gust acrişor, extrem de neplăcut, în gură. Prind din zbor nişte cuvinte în timpul orăcăielii din faţa blocului. Bag seama că e vorba de câinii maidanezi. A… Cineva a omorât câinii maidanezi. Sfâşiat, morţi, otrăvit, asociaţia de protecţie a animalelor, brută insensibilă, reclamaţie… Cam asta se aude. Când rezolv într-un fel sau altul cu vomitatul, am să ies la geam să aud mai bine despre ce e vorba.
 

Găsesc într-un final, înghit pastila, termin berea, parcă mă simt mai bine. Dar tot am senzaţia aia tâmpită că am rămas un zombie şi, de îndată ce voi ieşi din apartament, cum voi ajunge în stradă, voi fi atacat cu toate armele pe care bieţii muritori ameninţaţi le au la dispoziţie. Știţi visele alea care îţi rămân atât de bine înfipte în minte încât te comporţi un timp raportându-te la ele? Nu cu mult în urmă, visasem că sunt un celebru pedofil. Violam şi ucideam copii, indiferent de sex. M-am trezit foarte speriat, ca şi cum, odată ce visasem asta, era evident că mă transformasem până la urmă în acest atroce pedofil. Am ieşit pe stradă, sperând ca lumina şi oamenii mişunând în jurul meu să-mi alunge această certitudine neplăcută. Dar ceea ce s-a întâmplat n-a fost deloc liniştitor. Încotro îmi îndreptam privirea, dădeam numai de copii. Grupuri de 20-30 de copii, cu ghiozdane în spate. Parcă era o invazie de copii. Copii care se dădeau jos din autobuz, copii care aşteptau în staţie, copii care ieşeau din scara blocului. Vreo 5 chiar au venit spre mine, încercând să mă întrebe ceva, moment în care m-am panicat şi m-am repezit înapoi spre apartamentul meu. Am băut două zile şi n-am mai ieşit din casă. Îmi era groază că devenisem pedofil. Că poate deja mă căuta poliţia. Că aveau să mă trimită în America şi să mă execute pe scaunul electric.
 

La fel îmi era şi acum teamă că poate, în somn, am devenit zombie. Degeaba m-am uitat în oglindă, imaginea mea reflectată nu era nici pe departe liniştitoare. Aveam părul zburlit, ochii umflaţi, nasul roşu, buza de jos spartă, o tăietură pe obraz, căci o săptămână de băut n-are cum să nu se lase şi cu încăierări. Nu-mi plăcea ce vedeam în oglindă. Era imaginea unui individ periculos pe care, dacă eu l-aş fi văzut pe stradă, l-aş fi ocolit cu suspiciune. Și apoi, cine naiba ştie cum arată într-adevăr un zombie?!
 

*
 

Trezeşte-te, Daria, azi e prima zi din restul vieţii tale. Azi e cea mai fericită zi a ta, aşa mi-am spus în dimineaţa aia, de dinaintea zilei fatale, cu invazia brutelor. Chiar eram foarte fericită, simţeam că îmi întâlnisem iubirea vieţii mele. Și fără asta, tot aş fi fost foarte fericită, pentru că scăpasem de Monster. Nu mai suportam, de mult timp, mai nimic la el. Beţiile prelungite chiar şi o săptămână, jegul şi deranjul în care îi plăcea să-şi ducă zilele, cocina în care mă lăsam dezbrăcată, cu tot mai multă silă pe ce trecea vremea, periuţele de dinţi pe care se plimbau nonşalanţi gândacii de bucătărie, bleah. Abia aşteptam să adorm după sex, să mă trezesc a doua zi şi s-o iau din loc. Nu ştiu ce mă mai ţinea încremenită în relaţia asta de rahat.
Nu-mi plăceau scrierile lui, caietele la fel de jegoase pe care le umplea cu însemnări, nu-mi plăceau schiţele pe care le făcea şi le vindea unor proşti la fel de mari ca şi el, dacă puteau să pună botul la mâzgăliturile alea.
 

Pe lângă faptul că-l întâlnisem pe Giulio, în seara asta eram şi atracţia principală la un party privat. Urma să câştig o grămadă de bani şi să fiu în centrul atenţiei, deci un motiv foarte bun ca să mă trezesc cu zâmbetul pe buze, să sar din pat şi să uit că pe lumea asta existase vreodată Monster şi că, într-o nefericită zi, îşi intersectase viaţa lui patetică cu a mea.
 

Puii mei. Mi se rupsese o nenorocită de unghie. Și mai era şi aia la arătător, care e cel mai greu de înlocuit cu o unghie falsă. Aia e prima care se observă, atunci când îmi trec mâna prin păr. Ca să-mi mai calmez puţin nervii, m-am dus în bucătărie şi am spart tot serviciul de farfurii verde măr. Și aşa nu le mai foloseam, de când hotărâsem să ţin cură de slăbire. Pentru cura asta nouă, nu mai aveam nevoie de farfurii, linguri sau furculiţe, ci doar de un ibric şi o cană, atât. Le-am spart fără regrete. Nervii însă tot nu mi-au trecut. Cum puii mei să mi se întâmple mie asta, şi tocmai în noaptea trecută?! Dacă avea de gând să se rupă, nenorocita, nu putuse să facă asta săptămâna trecută, când n-am avut niciun angajament pentru weekend? Vinerea trecută am stat ca proasta în faţa televizorului, o seară întreagă. Atunci nu avusesem nevoie de unghie, se putea rupe liniştită. Dar nu, ea a ţinut morţiş să fie azi. Petrecerea privată din seara asta… Ceva de burlaci, din câte înţelesem. Tipul care o organiza mă cumpărase cu 400 de euro, ceea ce e o sumă frumuşică. Mai ales acum, când nu mai apar în emisiunea tv decât de două ori pe săptămână…
 

Și a naibii să fiu eu dacă ştiu cum şi când mai exact se rupsese nenorocita. Pesemne că dormisem pe ea, mă sucisem în somn şi asta a fost. Nici nu-i de mirare, la ce vis avusesem… Visasem că… Deci nu, îmi e şi jenă să povestesc… În fine, visasem că sunt mâncată de Monster. Idiotul nici măcar nu mai arăta aşa cum arată el de obicei, adică ca dracu’, dar eu tot l-am recunoscut, după privirea aia bovină şi îndrăgostită. Era acum un fel de chestie din aia verde negricioasă, mărâitoare, din Stăpânul Inelelor – partea aia a doua, care îmi plăcuse cel mai mult, pentru că fusese romantică. Nenorocitul mă alergase prin tot oraşul, mă făcuse să răguşesc de cât de mult strigasem, cuprinsă de cea mai atroce panică. Eram convinsă că perversul vrea să mă violeze. Nici nu încerca să ascundă că era în călduri, răgea ca un măgar care a pus ochii pe o măgăriţă. M-am trezit moartă de spaimă, transpirată şi, din câte am observat de dimineaţă, cu unghia ruptă. Am decis să o acopăr cu una falsă, nu voiam în ruptul capului să ratez petrecerea care ar fi putut deschide o nouă etapă în viaţa mea.
 

*
 

Eram la a treia bere când în faţa blocului s-a creat un tărăboi de nedescris. Vecinii ieşiseră, cu mic, cu mare, ca la cutremur. Vociferau, foloseau aproape numai cuvinte obscene şi, din când în când, se mai îmbrânceau unii pe alţii, despărţindu-se în tabere inamice şi creând şi mai mult haos. Copiii, care fuseseră scoşi şi ei din casă împreună cu părinţii, plângeau nedumeriţi. Era acolo cam tot blocul, mai puţin Vasilica de la nouă care, se pare, murise în casă de trei zile. Erau Antoneştii de la şapte, era Baba Frusina de la cinci, era gagica aia mortală care purta mereu pantofi roşii, era cocalarul Gigel cu femeia lui, era Vacariu cu familia lor numeroasă, cu şase copii. Eu eram singurul care asistam la tarăboi din propriul apartament, pe care nu vedeam de ce l-aş fi părăsit prea curând. Îmi aminteam de o fază tare pe care mi-o povestise mama: la cutremurul din 77, în blocul ei stătea o babă semi-paralizată. Când s-a pornit cutremurul, au ieşit, ca ăştia ai mei acum, cu mic, cu mare, în faţa blocului. Ne simţeam mai în siguranţă cu toţii la un loc, motivase mama. După ce au mai încetat zguduiturile şi şi-au dat cu toţii seama că sunt încă în viaţă, unul dintre vecinii şi-a adus aminte de baba semi-paralizată. Aveau mustrări de conştiinţă, nu erau siguri că baba supravieţuise. Biata de ea, o fi făcut vreun infarct, exclamase mama. Au stat mult pe gânduri şi, până la urmă, vreo doi vecini mai neînfricaţi au intrat în bloc, să meargă la babă şi să o scoată şi pe ea afară. Au urcat până la nouă, la babă, au bătut minute în şir în uşă, baba nu răspundea. A deschis într-un final, şi au fost şocaţi să afle că luase nişte pastile de somn, dormise şi nu simţise cutremurul. Dar n-o puteau lăsa acolo, cine ştie ce replici ale cutremurului urmau, spunea mama, aşa că cei doi bărbaţi au luat baba pe sus, să o scoată în stradă. Au coborât cu ea pe sus, nouă etaje. Când au ajuns în faţa blocului, de-abia mai suflau. Au lăsat-o într-un colţişor şi şi-au văzut de treburile şi de familiile lor, bucuroşi că făcuseră o faptă atât de bună. Baba părea în siguranţă. Asta până când o bucată dintr-un balcon s-a desprins şi a căzut cu putere în capul babei, trântind-o la pământ. A murit pe loc, sărăcuţa, povestea mama. Aşa că, ştiind păţania babei, nu vedeam de ce aş fi coborât, mai ales că eu eram oricum ceva mai mizantrop, nu îmi plăcea să socializez cu oamenii pentru simplul motiv că avem locuinţele în aceeaşi clădire. Și nici nu prea mă înţelegeam bine cu vecinii. Mă considerau un artist nebun, beţiv şi cam fustangiu. Acest din urmă atribut nu era foarte meritat, dar parcă te poţi pune cu gura lumii…
 

Nu apuc să desfac cea de-a patra bere, că aflu motivul nebuniei colocatarilor mei. Descoperiseră cei şaisprezece câini ai blocului cu beregata tăiată, aruncaţi prin tufişuri. Îl bănuiau pe Mircea, un individ antisocial de la opt care, adesea, manifestase agresivitate crescută faţă de patrupede. Mai ştii, poate mă bănuiau şi pe mine. Baba Frusina spunea că nu e Mircea vinovatul, cu siguranţă. E vampirul ăla din serial, spunea ea, ăla care bea sânge la sticlă. Nimeni n-o lua însă în seamă. Ea mereu avea pitici din ăştia pe creier. Când cineva răsturna gunoiul pe jos, în drum spre ghenă, ea spunea mereu că au trecut pe acolo extratereştri.
 

Nenorocirea însă s-a produs. Am desfăcut cel de-al patrulea Ursus dar, cum doza fusese destul de agitată de când o scosesem din frigider şi până acum, a dat pe afară cu zgomot, iar eu am mai şi înjurat cu voce tare. Ăla a fost momentul în care ochii tuturor celor de jos s-au îndreptat, miraţi şi revoltaţi, spre mine, care stăteam aproape calm cu capul scos pe geam. Mă rog, puţin ofticat din cauza jumătăţii de bere pierdute. Cred că erau cam 80 şi ceva de perechi de ochi îndreptate spre mine, plus vreo zece-doisprezece perechi de priviri-pui, ale ţâncilor plângăcioşi care nu ştiau ce se petrece. Erau de culori şi mărimi diferite, unele erau protejate de ochelari de vedere sau de soare, câteva chiar de lentile de contact. Un moment mai târziu au început zbieretele:
“Aidi, bre, ce faci acolo?!!! Vino jos să stăm de vorbă, ce dracu!!!”
„Ia uite domnule ce tupeu! Noi ne batem capul aici de ne-a venit rău, şi dumnealui savurează o bere. Băga-mi-aş!”
„Haidi mamă jos să vezi mamă ce grozăvenie!!! Zici că-i în filmele alea de la proteve!”
„Ăsta-i ăla beţivul de care ziceaţi voi?! Păi nici nu mă mir, ia uite ce păr are în cap! Cât tupeu!!! Eu pun pariu fată că el a fost!!!”
„Nenea!!!!! Tati zice să cobori jos!!!Neneeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeea!!!!”
 

Ăla a fost fix momentul când mi-am amintit un vers din Luceafărul, invocaţia Cătălinei către Hyperion, cobori în jos, Luceafăr sfânt, şi, cumva aşa, de nicăieri, m-am gândit cum ar fi să fiu mort. Să fi murit cândva zilele astea, când stătusem într-o stare mai degrabă de inconştienţă, iar acum să fiu doar o umbră, o rămăşiţă. Iar ăştia să mă vadă pentru că – ei bine, la naiba, pentru că şi ei erau la fel de morţi ca şi mine. La fel de morţi ca şi câinii cu beregata tăiată dar pentru că noi, oamenii, suntem mai prinşi în existenţa noastră de zi cu zi, să nu fi băgat încă de seamă. Să ne amăgim cu ideea complet greşită că încă suntem în viaţă, că totul va continua ca şi până acum, că nu e ăsta sfârşitul.
 

Cu cât mai gândeam mai mult la asta, cu atât mă convingeam că sigur sunt mort. De fapt, ce mai, mă simţeam mort. Ridicam mâna în dreptul ochilor şi aveam senzaţia că mă mişc în ceaţă, că mâna mea se află într-un univers paralel de care mă desparte o eternitate. Era ca şi cum mâna încetase să-mi mai aparţină.
 

La fel se întâmpla şi cu piciorul, pe care am încercat să-l ridic până la nivelul şoldului. Nu eram un împătimit al exerciţiilor fizice, de fapt cred că trecuseră luni bune de când alergasem, fie şi numai câţiva metri după autobuz. De data asta, piciorul s-a ridicat fără niciun efort, făcând un unghi de 90 de grade cu restul corpului meu. Ce mai încolo încoace, era clar: murisem cândva, săptămâna asta. Urmau să-mi descopere şi mie cadavrul cu un început de putrefacţie cândva, nu foarte târziu, din pricina mirosului. Aveau să spargă uşa apartamentului, uşa mea impozantă, pe care singur o alesesem, o montasem şi la care ţineam foarte mult pentru că mă izola de lume şi mă făcea să mă simt în siguranţă. Urma să o spargă şi să mă găsească mort în pat, în cadă sau pe covor.
 

Brusc, mi-am dorit să pot fi capabil să-mi schimb trecutul. Să nu fi citit niciodată Luceafărul sau, cel puţin, să nu fi reţinut versul care îmi adusese iluminarea asta nedorită şi nechemată.
 

*
 

Tărăboiul se transformase într-un haos general şi imposibil de înţeles pe parcursul întregii zile. După a şasea bere, când m-am mai calmat, gândindu-mă că, în definitiv, chiar dacă sunt mort, oricum nu-i mare brânză, pentru că, din câte puteam observa, a fi mort nu era prea diferit de a fi viu, şi asta era o concluzie la care ajunsesem pe cale empirică, deci cât se poate de credibilă, am ieşit afară. Am intrat mai întâi la nonstop, cu gândul de a-mi lua un Red Bull, să mă mai anime puţin. Mort, mort, înţelegem, dar cel puţin să nu fiu chiar atât de apatic. A fost însă imposibil să-mi procur energizantul. Vânzătoarele urlau una la alta, se împroşcau cu cele mai porcoase ocări, ele pe care nu le auzisem vreodată zicând nici “căcat” sau “la dracu” şi aruncau una în alta cu toate sticlele de vin, şampanie, lichioruri şi altele de pe rafturi. Una dintre ele, cea mai tânără şi simpatică, pe care îmi trecuse prin cap să o invit într-o zi la un cico, ieşise din magazin cu un ciob imens înfipt în frunte, cu sângele şiroindu-i pe faţă, distrugându-i machiajul. Cu toate astea, încă mai era drăguţă. Am vrut să o ajut, să o ţin de mână sau să încerc să-i extrag ciobul din frunte, dar m-am gândit că o sperii şi mai tare, eu fiind mort. Cred că ciobul era momentan destulă bătaie de cap pentru ea.
 

Am renunţat la Red Bull şi m-am îndreptat, pe jos, spre centru. Am văzut numai ciudăţenii pe drum. Într-o curte, câţiva guguştiuci omorâseră o pisică, şi acum îi scoteau tot felul de chestii, maţe probabil, din gâtul sfâşiat. Într-o intersecţie, un individ cu o dubă călca un grup mare de copii. Trecea peste câţiva, îi răsturna la pământ, pe urmă se întorcea şi-i călca şi pe restul. Pe cei care fugeau, îi urmărea cu duba, boţită în vârf de atâtea lovituri. Pesemne călcase şi nişte adulţi, după semnele pe care le avea maşina.
 

La metrou, am observat că oameni serioşi, cu costum şi servietă, se dădeau pe scara rulantă ca pe tobogan. Se aruncau unii peste alţii, în devălmăşeală, unii cu capul înainte. Se loveau, se umpleau de sânge, pe urmă, când ajungeau jos, urcau înapoi şi o luau de la capăt. I-am lăsat în pace, gândindu-mă că, fiind vineri azi iar joia seară de ieşit în oraş la terasă, probabil erau mahmuri şi asta le afectase judecata. Ș-apoi, cum i-aş fi putut ajuta? Eram mort, pe de o parte, pe de altă parte mereu fusesem foarte puţin inventiv când venea vorba de leacuri pentru mahmureală.
 

După ce am trecut de metrou, pe Agricultori am văzut oameni mergând în patru labe, alergând de fapt, urmăriţi de o haită de câini care mergeau în labele din spate. În cele din faţă aveau nişte bâte uriaşe şi, cum prindeau un om, îl ţintuiau la pământ şi-l băteau până-l lăsau lat. Ciudat, m-am gândit, dar într-un fel m-am bucurat. Mă deranjase întotdeauna cruzimea oamenilor faţă de animale, aşa că mi-am spus – uite o revanşă binemeritată.
 

Pe la Moşilor, am văzut cum oamenii – care, între noi fie spus, începuseră să arate într-un fel ciudat, majoritatea mergeau în patru labe şi scoteau sunete răguşite, ba la un moment dat am văzut şi o scenă de sex în plină stradă, un individ a sărit la o individă, i-a sfâşiat hainele din partea de jos a corpului şi au făcut-o chiar pe trecerea de pietoni, în timp ce maşinile îi ocoleau şi-i claxonau – dărâmau copaci şi îi aşezau pe marginea trotuarului, ca pe un parapet. Cu sentimente amestecate am asistat la o scenă care, pentru mulţi, ar fi fost grotescă: un copac a căzut pe un om şi i-a strivit o parte din cap; a alergat aşa, cu doar jumate de cap întreagă, vreo 200 de metri, după care s-a prăbuşit şi şi-a dat duhul.
 

La Rosetti am văzut un pâlc de oameni aruncându-se de pe o clădire înaltă. Asta iarăşi m-a mirat, pentru că nu păreau deloc genul sinucigaş. Erau mai degrabă genul ăla de oameni realizaţi, cu joburi respectabile şi situaţie financiară bună. Se certau la coadă, un individ îl acuza pe altul că i-a luat-o în faţă şi vrea să se arunce de pe clădire înaintea lui. Până la urmă, primul i-a dat un pumn în figură şi l-a îmbrâncit de pe clădire. S-a strivit cu zgomot de caldarâm. Mi-a lăsat impresia unui pepene bine copt, zemos şi bun, dar cu mâini şi picioare care se agitau haotic atât înaintea impactului, cât şi după pocnet.
 

Când am ajuns la Universitate, altă nebunie. La pasaj, câţiva se dădeau pe tobogan, ca la metrou, mai devreme. Printre ei erau şi doi ologi, în scaune cu rotile. Unu’ chiar n-avea picioare deloc, probabil un cerşetor. Vreo doi îi împingeau scaunul, ca să se rostogolească mai bine pe scările rulante, iar doi ţânci i se urcaseră în cârcă şi urlau „iupiiiiii”. N-am mai zis nimic, am pus şi de data asta totul pe seama mahmurelii. Ce face alcoolul din om, mi-am zis, oare pentru a câta oară, hotărât ca, după ce va trece toată nebunia asta – o epidemie, cel mai probabil – să o las ceva mai moale cu băutura.
 

Mă simţeam foarte obosit, dar îmi mai trecuse greaţa şi acum parcă mă încerca un pic foamea. M-am dus în Centrul vechi, să îmbuc ceva. O pizza sau nişte mici cu cartofi prăjiţi, mi-am zis. M-am aşezat la masă. Ospătăriţa care mi-a adus meniul arăta foarte ciudat. Purta o rochie gen pieile cu care se acopereau sălbaticii, sfâşiată, cu vedere largă la sâni şi fund. Ce-i drept, nu-i stătea rău. E impropriu spus că mi-a adus meniul, mai degrabă mi l-a azvârlit de la distanţă, iar eu a trebuit să-mi feresc capul, aflat exact pe traiectoria acestuia. Pagina cu pizza era ruptă, aşa că am cerut cinci mici. Lângă mine, o familie tocmai terminase de mâncat şi acum, cu mic, cu mare, lingeau de zor aceeaşi farfurie, scoţând nişte mârâituri pofticioase. Mi-a venit şi mie comanda dar, în loc de mici, era o halcă de carne crudă. Nu-i nimic, e bună la mahmureală, mi-am zis, şi imediat m-am apucat să o sfâşii. Alături, se aşezaseră doi tineri, primiseră şi ei o halcă de carne dar, în loc s-o mănânce, începuseră să se joace cu ea. El îi punea bucăţele de carne ei în păr, pe urmă o adulmeca, o lătra şi îi aduna cu limba bucăţile din ceea ce ar fi putut fi o friptură foarte reuşită.
 

Sătul, am plecat la altă terasă, unde am băut o bere. Era bună, aşa că am mai băut una. După câteva ore, nimic din ceea ce vedeam în jur nu mi se mai părea neobişnuit, straniu. Dimpotrivă. Pentru prima dată în ultimii ani, parcă tot ceea ce făceau semenii mei avea sens, se comportau aşa cum m-aş fi comportat şi eu în locul lor. Era ceva cu totul nou pentru mine. Cu fiecare gură de bere, mizantropismul îmi ieşea prin pori, lăsând loc unui sentiment plăcut şi adormitor de comuniune cu cei din jur, fraţii mei, familia mea… Atât mai ţin minte, după care, pesemne, mi s-a tăiat din nou filmul de la alcool.
 

Sâmbătă dimineaţa, totul se schimbase. M-am trezit pe jos, în bucătărie, şi mi-am dat seama că sunt crocodil. Aveam pielea plină de solzi. Mintea mi s-a limpezit în numai câteva minute, ceva atât de nou pentru mine, mai ales după noaptea de pomină pe care eram convins că o avusesem. Am observat că îmi făcusem nevoile lângă locul unde adormisem, dar asta nu m-a deranjat prea tare. De coada de crocodil stătea atârnată rochia preferată a Dariei, lucru care, în loc să mă înspăimânte, cum ar fi făcut-o pe vremea când îmi păsa de ea şi credeam în relaţia noastră, m-a binedispus. Daria merita orice i-aş fi făcut. Numai rochia ei sfâşiată, şi tot era ceva care să mă bucure, gândindu-mă cât de furioasă trebuie să fi fost.
 

Mi-am eliberat coada solzoasă din mătasea roz pal, azvârlind-o într-un colţ. Îmi persista în minte sentimentul pe care-l avusesem înainte să îmi pierd cunoştinţa, acela că toţi oamenii îmi sunt fraţi, că suntem mai uniţi şi mai împrieteniţi unii cu alţii ca niciodată. O dragoste diferită de tot ce simţisem vreodată mă imboldea să ies afară, să fiu alături de cei pe care-i iubeam. Cât de diferită fusese viaţa mea până în acest moment, cum mă ascunsesem între patru pereţi, în umbră, cu furie dar şi cu teamă, cât de mult îi evitasem şi cât de asemănători mie îmi erau cu toţii! Fusesem orb şi dobitoc.
 

Nu doar asta se schimbase în sentimentele mele. Pentru prima dată după o beţie, nu aveam deloc mintea înceţoşată, mişcările nesigure şi nici nu simţeam nevoia să beau pentru a reveni pe linia de plutire. Nu eram doar acolo, eram mai sus de atât, eram mai sus decât fusesem vreodată. Mai fericit decât fusesem vreodată.
 

Am ieşit grăbit, aşa, fără haine – şi, la urma urmei, cu ce mi-aş fi putut îmbrăca trupul de crocodil cu care mă alesesem peste noapte? – şi, în stradă, am dat de fraţii mei iubiţi. Cu toţii erau crocodili. Unii, ceva mai evoluaţi, mergeau deja în coadă. Pe cap, cu toţii aveam un număr diferit de corniţe, cel mai probabil, în creştere. Eu aveam cinci jumate dar mă aşteptam ca până diseară să am şase întregi. M-am alăturat unui grup, şi ei m-au primit cu urale. Cât de simplă părea acum viaţa şi cât de rău îmi părea pentru timpul pe care-l pierdusem fiind mizantrop! Fraţii mei mă înţelegeau atât de bine… Nu le era ruşine cu mine, mă apreciau şi mă iubeau.
 

Ce-mi mai plăcea foarte mult era că nimeni nu mai folosea cuvinte. Ăsta fusese, dintotdeauna, un vis secret al meu. Ca vorbele să devină inutile, să ne înţelegem fără să fie nevoie să elaborăm propoziţii complicate şi obositoare. Acum, conversaţia noastră se reducea la “aiiii”, „ţâââr”, „bih”, „miţ” şi atât. Nu aveai cum să nu te descurci. După numai câteva secunde, te prindeai ce înseamnă fiecare din ele.
 

Am mers aşa, în gaşcă, până spre seară. N-am băut deloc. Din când în cand, câte unul din gaşca noastră mai prindea un copil, îl omora şi îl mâncam apoi împreună. Eram emoţionat. Nimeni, înainte, nu-şi împărţise farfuria cu mine. Nimeni. Mâncam degeţele şi năsucuri, având lacrimi în ochi. Mă simţeam integrat, înţeles şi fericit.
 

Când se lăsase seara, pe la Piaţa Constituţiei, dintr-un bloc a ieşit urlând o femeie foarte frumoasă, blond-roşcată. Îmi amintea de cineva parcă, din viaţa mea anterioară. Era urmărită de un grup uriaş de rinoceri, care scoteau nişte sunete ininteligibile. Fără ca între noi să existe prea multe discuţii, ne-am dat cu toţii seama că îi uram, că ei erau duşmanul. Mai mult, femeia ne aparţinea nouă, pe bună dreptate. Ne-am repezit la grupul de rinoceri. Bătaia a durat mult, până spre ziuă. Femeia izbutise să scape, şi îmi era ciudă. Am pierdut mulţi membri ai efectivului nostru. De fiecare dată când unul dintre ai mei îşi dădea duhul, cu un răget cumplit de întristător, mă apuca o furie oarbă şi mă aruncam asupra duşmanilor. Sfâşiam beregate, retezam picioare, scoteam ochi, muşcam, rupeam, omoram. Mi-era atât de milă de ai mei… Când murea câte unul, mă simţeam ca şi cum mi-aş fi pierdut mama, tatăl sau pe Edy. Dar aceştia din urmă erau doar nişte nume acum, pentru mine. Familia mea de crocodili, morţi şi înviaţi – căci, între timp, mi-am dat seama că asta se întâmplase; toţi cei care muriseră vineri, ca mine, înviaseră în noaptea trecută, luaând forma diferitelor animale –, era totul. Dacă, la sfârşitul nopţii, toţi cei din familia mea ar fi fost răpuşi de rinoceri, viaţa mea nu ar mai fi avut niciun sens. Nu ar mai fi meritat să fie trăită. M-aş fi simţit, fără ei, mai singur pe lume ca niciodată.
 

Am fost mai puternici însă. Am învins. Când, după ce răsărise deja soarele, ne-am urcat, noi patru supravieţuitori, pe cadavrele mustind de sânge ale rinocerilor, m-am simţit ca un adevărat cuceritor. Ca un zeu. Nimic nu avea, acum, să ne mai învingă vreodată. Trecusem şi prin moarte şi ne întorsesem, eram uniţi, eram învingători şi ne iubeam aşa cum nu se mai iubiseră nişte fiinţe pe lumea astea vreodată. Am mâncat cu poftă părţile mai apetisante ale crocodililor morţi. Ne-am scăldat în sânge, pe urmă ne-am uscat la soare.
 

Pe la prânz, ne-am gândit să mergem din nou la vânătoare. Intuiam că mai rămăseseră oameni vii în Bucureşti. Oameni proşti, neiniţiaţi, care nu ar fi avut pentru ce altceva să trăiască decât ca să ne fie nouă hrană. Printr-un mârâit sugestiv, fraţii mei mi-au dat de înţeles că ar prefera mai întâi nişte copii. Copii să fie, mi-am zis. Îmi venise o idee zombie-mortală. Să mergem în gară, unde călătorii vii din alte oraşe nu ştiu că Bucureştiul e, de o zi, sub asediu. Coboară liniştiţi, preocupaţi de bagajele lor, şi intră direct în gura zombie-ului. Au, de obicei, şi mulţi copii cu ei. Vor să le arate capitala. Noi ne aşezăm între şine şi peron şi aşteptăm să coboare, pe urmă îi înfăşcăm. Fraţii mei s-au pornit să urle de fericire, deci ideea mea întrunise unanimitate. Am pornit spre gară.
 

Ne-am delectat, prin împrejurimi, cu toţii aurolacii pe care-i mai prinsesem, pentru că mulţi fuseseră deja consumaţi. Erau foarte uşor de prins. Se uitau la noi şi râdeau. Problema e că, din cauza aurolacului, aveau un gust cam ciudat, ca de medicament. Ne era teamă că, din cauza lor, o să ne stricăm la stomac şi o să ratăm toată escapada din gară. Aşa că pe mulţi i-am lăsat pur şi simplu să plece. Le-am ronţăit doar câteva degete, care erau mai puţin infestate de gustul ciudat.
 

Ne-am aşezat, aşa cum plănuisem, sub peron şi, din numai două-trei trenuri, ne-am umflat burţile de abia mai puteam sta drepţi. Râgâiam foarte mult, fraţii mei mai scăpau şi câte un vânt. Și cred că nu eram chiar o imagine atractivă. În faţă la Spring Time, am zărit-o pe femeia pe care o alergaseră rinocerii şi care reuşise să scape. Pe ea, le-am făcut semn fraţilor, dar ei eram mult prea sătui şi balonaţi. Au făcut un semn de lehamite din mână. Tocmai când mă gândeam şi eu să o las baltă, mi-am dat seama că femeia era Daria. Am recunoscut-o după geamantanul roz, cu picăţele şi cu Miley Cyrus desenată pe el. Am scos un sunet mortal, de fiară înjunghiată, şi sunt sigur că Daria, în clipa aia, m-a recunoscut. Mai mult, cred că i-a părut rău, în ultimul moment, pentru toate porcăriile pe care mi le făcuse în viaţa ei nenorocită. Prin câteva sunete ascuţite, le-am dat de înţeles fraţilor mei cine e femela şi ce rol a avut în viaţa mea anterioară. Au început să urle, în ton cu mine, ca şi cum, şi ei, ar fi fost înşelaţi de Daria, părăsiţi, obligaţi să îi cumpere bijuterii scumpe, să o scoată la cocktailuri non-alcoolice în fiecare seară, să îi suporte parfumul greţos şi scump, să vină cu ea în fiecare weekend la maică-sa, să îşi cumpere maşini scumpe pentru ea, să renunţe la băutură pentru ea, la alte femei, tot pentru ea, umiliţi de Daria, nesatisfăcuţi sexual de Daria, obligaţi să se uite la comedii romantice, cicăliţi şi apoi iar părăsiţi de blond-roşcata cu geamantan cu Miley Cyrus.
 

Biata Daria n-a mai avut nicio şansă. Am dezmembrat-o în bucăţi şi am împărţit-o în patru grămăjoare egale. Cici, croco-zombiul mai mic, s-a supărat că lui i-a picat o bucată de plastic foarte tare şi lipsită de gust, care era lipită de o unghie a Dariei. Sângele ei a fost cel mai bun fel de mâncare pe care l-am savurat vreodată. Ca să mă răzbun, am halit-o şi pe Miley de pe geamantanul roz. Pe urmă am râgâit cu zgomot, pentru că ştiam că asta o enervează întotdeauna de moarte.

libris.ro%20

1 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *