libris.ro

Naivul: cel mai iubit dintre pământeni

de Daria Moise

 

Toţi îi spuneau aşa. Prietenii apropiaţi, amicii, chiar şi membri ai familiei. De ce? Nimeni nu ştie exact. Probabil ceva se întâmplase în anii demult trecuţi de liceu când citea celebrul roman. Sau poate nu se întâmplase nimic. Pur şi simplu s-a trezit cu acest al doilea nume şi îl purta de atâta vreme încât acum era convins că îi aparţine, că se născuse chiar înainte să apară romanul.
Totuşi numele acesta nu avea nimic în comun cu iubirea, aşa cum nici el nu cunoscuse sentimentul în realitate. Avea o viaţa banală. Lipsită de orice sclipire de senzaţional sau măcar cât de cât interesant. Viaţa sa urma un traseu strict. Acelaşi în fiecare zi fără să se abată măcar cu puţin din program. Dimineţile erau mereu aceleaşi, cu aceeaşi cană albastră din care bea mereu acelaşi ceai lipsit de gust. Serile erau aceleaşi, monotone, în faţa aceluiaşi televizor, urmărind filme pe care le văzuse de cel puţin 3 ori până atunci. De ce le revedea? Probabil pentru că spera de fiecare dată că acum se va termina altfel. Dar filmele se încăpăţânau să aibă mereu acelaşi final insipid.
Tânjea după un moment de linişte în toată monotonia aceea. Îşi dorea din tot sufletul să se întâmple ceva. Să ciocăne din greşeală cineva la uşa lui şi el să se poată ridica greoi de pe canapea şi să parcurgă drumul scurt din living până la uşǎ întrebându-se de zeci de ori cine ar putea fi. Tremurând de emoţie, să deschidă uşa şi privind chipul ruşinat al celui care a ciocanit să spună zâmbind: “Nu, aici nu locuieşte domnul Popescu.” Şi pe drumul de întoarcere către canapea să se întrebe cine oare o fi domnul Popescu? Stǎ mai sus sau mai jos? Şi cine oare era cel care îl căuta? Să fie rudă? Prieten? Sau nu îl cunoaşte? Şi sutele de întrebări i-ar fi umplut seara.
Iubirea, citise atat de multe despre ea încât de multe ori avea sentimentul cǎ nici ea nu-i mai putea oferi ceva nou. Pânǎ la urma ce era? Subiectul obsesiv al tuturor poetilor, romancierilor, nuveliştilor, filosofilor. Toti se strǎduiau în fel şi chip sǎ-l explice, sǎ-l descrie aşa cum îl simţiserǎ, unii chiar reuşeau sǎ-ţi ofere iluzia de a şi simţi. Pentru puţin timp dar…
Totul se reducea la Fǎt Frumos, care dupǎ îndelungi pribegii o întâlneşte pe Ileana Cosânzeana şi trǎiesc fericiţi pânǎ la adânci bǎtrâneţi. 
Aiurea! El nu era şi nici nu a fost vreodatǎ un Fǎt Frumos şi cu siguranţǎ nici nu va ajunge sǎ fie vreodatǎ. Şi nici nu aprecia caii albi. Cu siguranţǎ o astfel de iubire nu poate fi menitǎ decât basmelor cu care adormim copiii, iubire dupǎ care suspinǎ nostalgic adulţii. 
“Eh.. Iubirea!” râse el în timp ce umplea cana albastrǎ cu ceai neîndulcit. De ce neîndulcit? Pentru cǎ nu dorea sǎ-şi ofere de dimineaţǎ iluzia unei zile plǎcute. De fapt refuza tot ce ar fi putut însemna iluzie, visare. Realitate şi atât. De ce sǎ te încarci cu dezamǎgiri? Ceaiul nu are gust. Nu are rost sǎ-l învǎlui într-o aromǎ de miere dulceagǎ şi parfumatǎ. 
Ieşi din casǎ şi porni spre birou. Acelaşi numǎr de paşi în fiecare zi. Uneori numǎrul lor varia cu puţin, în special în zilele ploioase, când trotuarul se umplea de bǎlţi peste care se chinuia sǎ sarǎ în încercarea disperatǎ de a nu-şi stropi pantalonii de stofǎ sau pantofii.

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *